Am intrat în noul an cu un "vibe" bun tare după ultima mea premieră din toamna 2023, de la Miercurea Ciuc. Am făcut scenografia și costumele pentru Amadeus de Peter Shaffer, regia Alejandro Duran - columbianul bucureștean (cum îmi place mie să spun despre el). A fost un proiect absolut minunat din toate, toate punctele de vedere, iar la teatrul Csíki Játékszín am început să mă simt ca acasă, în familie.
1. Incursiune în comunitatea de maramureșeni parizieni
În 2024 am început al doilea an de locuit în Franța și la Paris (am mai locuit 6 luni "la țară" cum le place parizienilor să spună despre orașele mici la peste 50km de Paris) cu un job, să zic, nou, de fapt primul de aici. Deci o să fie un fel de jurnal al expatului artist la Paris. Am intrat din întâmplare în comunitatea (foarte mare) de români din nordul Parisului, ca fotograf de evenimente. Am descoperit cu ocazia asta că majoritatea sunt maramureșeni și că nu mai pleacă în țară să se căsătorească sau să-și boteze copii. Au aici tot ce le trebuie, inclusiv câte 150-200 de invitați pe care să-i cheme și restaurante românești specializate. A fost o experiență fenomenală din care am învățat foarte multe, de la ce înseamnă cu adevărat genul ăsta de fotografie, la obiceiurile maramureșenilor și la viața departe de casă a unor oameni cu care în mod normal nu aș intra în contact, din varii motive. Mă simțeam de fiecare dată ca un observator, parcă trăiam într-un documentar despre diferitele regiuni ale României și cum li s-au păstrat sau schimbat obiceiurile de-a lungul timpului și de-a lungul Europei. Tot cu ocazia asta am aflat și că sunt trei mari evenimente în viața unui maramureșean (nu am aflat încă dacă acestea s-au extins și prin alte regiuni) și toate trei au același format și același scop. Ce m-a șocat cel mai tare e că majoratele sunt fix pe același format cu botezurile, iar botezurile pe același format cu nunțile. Diferă doar sărbătoriții. Plicul, urarea preotului, dansul (sărbătoritului/sărbătoriților), lăutarii și tortul, toate sunt elemente de nelipsit. Și detaliez, că mi se pare fantastic. La toate majoratele la care am participat ca fotograf, se vine cu plicul (darul și/sau plata meniului) plus un cadou, dar ăsta e la alegere. Un preot spune câteva cuvinte din înțelepciunea creștinească și proprie majorului, după care majorul dansează cu mama, dacă e băiat sau cu tatăl dacă e fată. Totul pe "covor" de fum greu, înconjurați de artificii, cum se procedează și la majoritatea nunților. La botez dansează părinții cu copilul, în rest e identic. Pentru mine a fost șocant, pe vremea mea (că și așa fac 40 de ani peste un an și ceva, deci am ajuns și în punctul în care să vorbesc despre "pe vremea mea") majoratul trebuia să fie ceva scos din tipare și cel mai important era lipsa părinților. Cadourile erau simbolice și cât mai trăznite, iar scopul era să ne îmbătăm și să dansăm până nu mai puteam. Eh, aici, la ei, par să fie niște petreceri de oameni mari. Na, dacă tot sunt majori acum...
Mândrii și perfecționiști maramureșenii, dar și cu o puternică rădăcină întinsă până acasă, păstrându-și câteva obiceiuri vechi în continuare. Am rămas fascinat prima dată când am văzut dansul lor specific ca o bătută (au un moment special pentru asta) și cum toți îl știau, chiar și cei tineri. "Feciorescul" sau "Învârtita" am înțeles că se numește, iar viteza cu care bărbații își învârteau partenerele e ceva nemaivăzut. E incredibil că nu amețeau, dansau în continuare după fiecare tură. Momentele astea erau tot timpul acompaniate de ceterași (de obicei cu ceteră și zongoră), care pe tot parcursul evenimentului mai cântă pe la mese, iar mesenii, în special bărbații au un strigăt cântat, al lor, cu o voce ca de femeie. Foarte, foarte interesant.
Mândria lor se vede pe ei și în evenimentele lor care trebuie să fie fastuoase, să se vadă. Probabil că e dovadă de statut, putere... nu știu. "Toți" sunt îmbrăcați și încălțați numai cu "brand", nu contează dacă e real sau fake (din târg) că și așa toți știu cum stau lucrurile. Important e să fie un logo de casă de modă cunoscută. bineînțeles că sunt și excepții, sunt și cei care vor să facă o petrecere doar pentru ei și atunci asta se vede în cât de bine iese, cum se simte lumea și chiar cum ies fotografiile.
Strămutarea, emigrarea, cum vrei să-i spui, e grea. E grea indiferent de condițiile și motivele pentru care ajungi să o faci. Dacă ai probleme cu limba, dacă nu ai prieteni și dacă nici nu ai de lucru constant... atunci e cam nasol. Adică cum sunt eu și o spun cu zâmbetul pe buze, că trebuie să râd și de asta, poți pierde multe, dar umorul sub nicio formă nu trebuie să dispară.
Îmi prinde bine orice contact cu alți oameni indiferent de naționalitate, iar în prima jumătate de an am avut destul de multe botezuri și majorate românești de fotografiat, ceea ce mi-a prins tare bine și pe partea socială. Am avut ocazia să văd și diferențele dintre botezul maramureșean, cel moldovenesc și cel bucureștean. E absolut fascinant să vezi așa ceva, mi-a plăcut foarte mult, așa cum a fost, cu nopți nedormite, cu muzică de petrecere, cu manele, cu oboseală cruntă, cu condus o oră la dus și 40-50 de minute la întoarcere la 4 dimineața. Iar mâncarea a fost de cele mai multe ori foarte, foarte bună, o combinație de mâncare românească cu un "twist" franțuzesc, plus sarmale și multă pălincă / horincă, pe care am încercat-o și eu, recunosc, și era ce trebuie.
Ce m-a mai surprins și ce am învățat e să nu îmi fac preconcepții, mi s-a întâmplat de mai multe ori ca un eveniment ce părea mai "sărăcăcios" sau slab organizat, să fie mult mai fain decât celelalte și unde oamenii s-au distrat mult mai bine decât la cele mai "fancy". Probabil că e vorba de o sinceritate pe care unii o preferă față de ceva făcut de fațadă, să se vadă cât și cum.
2. Planul neașteptat: Paris - Maroc pe două roți (varianta extinsă de citit aici)
De la un story văzut pe instagram prin februarie am ajuns, cam într-o lună, să-mi organizez o tură cu motorul în Maroc. Acolo un parizian, prieten cu un amic de aici motociclist, organizează ture de grup cu off-road și puncte de interes în Maroc. Uite așa m-am trezit organizându-mi excursia și, după cum s-a dovedit, aventura vieții mele. A fost ceva aproape surrealist, cu foarte bune și cu foarte rele. Agonie și extaz, cum a fost tot anul, doar că de data asta concentrat în două săptămâni.
Planul era să plec singur din Paris și să mă întâlnesc cu grupul in portul Tangier din Maroc, iar până acolo fiecare era liber să ajungă cum dorea. Aveam de făcut 2.000 km din Paris până în Maroc, cei 2.000 km organizați acolo și încă 2.000 km înapoi, toți în două săptămâni de undeva din aprilie până la final de lună, început de mai. Mi-am făcut curaj, pregătiri, trasee, planuri, calcule, cazări, obiective, liste, cumpărături și uite că m-am trezit și în punctul în care să spun că: Mâine plec în Maroc, din Paris!
A fost fix agonie și extaz, dar cu cele mai frumoase apusuri pe care le-am văzut în viața mea și am avut parte de ele peste tot pe unde am fost și acum scriind asta îmi dau seama că pare să fie un laitmotiv al excursiei mele. De la prima vedere a Oceanului Atlantic și apusul pe malul lui, primul meu contact cu Spania și o plimbare superbă prin centrul Madridului cu o superbă lumină caldă care se scurgea printre clădirile lui, la apusul pe autostrada spaniolă cu miros de măsline, la unul din cele mai spectaculoase apusuri trecând pasul Gibraltar cu ferry-ul, cu delfini și un răsărit de lună plină deasupra țărmului African, apusul peste superbul Oraș Albastru Chefchaouen văzut de sus de pe un deal, ascultând o melodie care numește Liquid Sunshine, la cel văzut pe uriașa faleză din Tangier urmărind construcțiile contrastante de peste bulevard sau cel roșiatic și cu curcubeu dintr-un sătuc spaniol unde am rămas să repar motocicleta. Cred că prin faptul că la final de fiecare zi în care am fost norocos să văd așa ceva, am reușit să merg mai departe și să-mi resetez mintea și frustrările adunate și să rămân cu o amintire superbă per total.
Am apucat să văd și să experimentez, în diferite măsuri, plajele franțuzești de la ocean, agitația din Madrid, viața satului spaniol, strâmtoarea Gibraltar, traficul marocan, orașul port Tangier, situl Unesco Volubilis, superbul oraș albastru Chefchaouen, superbele drumuri lăturalnice marocane, cu sărăcia extremă din statele și micile lor orășele, coasta marocană de nord. Iar înapoi în Spania un sat turistic absolut incredibil care te transpune în trecut, în westernuri, puțin din Sevilla și nordul Spaniol cu stațiunile lor care îți sucesc mintea că au munte și mare la un loc.
A fost un carusel emoțional, am trecut zilnic de la o extremă la alta pentru că motorul a început să aibă probleme la plecare din Madrid... Când motorul mergea, mă simțeam absolut minunat. Nu știu dacă și când m-am mai simțit vreodată atât de bine, ca și cum eram exact acolo unde trebuia să fiu în deplină armonie cu drumul, peisajele și mine însumi. Dar când motorul avea probleme... mă duceam la fund complet și se amplifica totul, toate grijile, toate nesiguranțele, toate deciziile. Nu mai voiam nimic și nu mai aveam chef de nimic, voiam doar să mă teleportez acasă și să nu mai plec nicăieri niciodată.
S-a stricat și am rămas în drum de trei ori ceea ce a făcut să anulez tura cu grupul și să rămân puțin în parte de nord, pentru că în sud, spre Sahara, era periculos să se strice. Era ceva electric, un regulator de tensiune care făcea figuri de la căldură că se supraîncălzea... Am reușit de fiecare dată să rezolv situația, dar nu fost ușor deloc pentru că nu eram pregătit material și poate nici mental pentru așa ceva și pe lângă stresul faptului în sine, mai era cum ziceam și stresul cel material, dar faptul că s-a stricat a adus și ceva bun. Pe de-o parte a luat și pe de alta a dat. Nu am mai ajuns să fac tura cu grupul și excursia mea s-a transformat într-o aventură solo, iar de fiecare dată când s-a stricat am dat peste niște locuri și niște oameni pe care, altfel, nu i-aș fi întâlnit sau văzut.
A fost aproape ireal, suprarealist cu siguranță. De la primul loc unde am rămas și am avut noroc să dau peste o grămadă de oameni care au încercat să mă ajute, rămas la un hotel într-un sat arid unde am stat la beri cu niște spanioli și o ucraineancă din Cernăuți, care vorbea românește, și care au dat telefoane peste telefoane în încercarea de a găsi un electrician sau un mecanic într-o zi de duminică. La un ghetou în Maroc care mi-a încordat toți mușchii de la atâta anxietate, la cazarea tradițională Marocană deținută de un cuplu de Parizieni pensionați sau de alt sătuc Spaniol arid, cald și cu un service unde mecanicii au făcut ce nu a reușit nimeni și care mi-a dat un superb curcubeu pe un cer roz la apus, semn că o să fie bine.
Marocul a fost o mică parte, până la urmă, de unde trebuia să fie principala, dar asta mă "forțează" să revin să descopăr ce nu am apucat. Așa scurt cum a fost, a foarte concentrat, cu multe necunoscute, riscuri, frică, dar și cu peisaje extraordinare, arome incredibile, culori nemaivăzute și o ospitalitate cum n-am mai experimentat. Iar contactul cu un alt continent, o altă cultură și altă geografie a fost ceva extraordinar, chiar se întâmplă ceva în tine, se schimbă ceva, deși nu simți neapărat. Mi-a dărâmat și ultimele frânturi de preconcepții, mi-a arătat că pot să mă simt bine eu cu mine în singurătate, că pot fi mai sociabil cu străinii, că pot fi foarte descurcăreț și că sunt, de fapt, foarte norocos.
Timp de două săptămâni nu am dormit de două ori în același loc. Am parcurs 5.000 de kilometri și din fericire, doar 1.000 au fost pe ploaie și ăia au fost toți în ultima zi. Da, ultima zi am mers 12 ore pe ploaie, de la granița Spaniei cu Franța până la Paris, a fost frig, nu m-am udat decât la mâini, dar fost bine, foarte bine. Acasă am avut parte de un sevraj după toată nebunia asta. De la condus câteva sute de kilometri în fiecare zi pe motor și știai că mâine vei fi în alt loc, la înapoi acasă, la stat pe canapea, televizor, calculator... același loc, zi de zi... dar e normal și trece destul de repede.
Nici nu știu ce a fost mai impresionant. Cum e să parcurgi sute de kilometri într-o zi și să vezi cum se schimbă peisajul, sau chiar câteva mii în câteva zile și să observi cât de repede și cât de mult se schimbă tot. Relieful, vegetația, lumina, culorile, aerul, construcțiile, oamenii... Apusurile memorabile. Anduranța mea mentală și fizică. Diferențele culturale sau simplul fapt că am reușit să străbat de la nord la sud două țări uriașe într-un timp destul de scurt.
În Maroc mi-am acceptat "soarta" și am zis că așa a fost să fie, a fost să fie aventura mea și a fost să fie numai a mea. De învățat cu siguranță am avut ce, despre mine în primul rând, că trebuie să-mi ascult foarte atent "feeling"-ul. Iar faptul că experimentezi atâtea culturi și obiceiuri diferite și vezi atât de multe locuri, nu poate decât să te îmbogățească.
De abia aștept următoarea aventură (varianta extinsă de citit aici).
3. Trei picturi, mari
Vara mi-a adus trei comenzi de lucrări pe hârtie, doar că mari, de fapt foarte mari. Așa a fost să fie, fiecare de la altcineva și au ieșit foarte mișto, toate. Toată lumea mulțumită, inclusiv eu. Am reușit să le fac într-un timp scurt, cu tehnici noi și diferite față de până acum. Oricum, dimensiunile mari au cerut și alte materiale, tehnici, au fost două lucrări de 70x100cm și una de 50x70cm. Toate comandate pentru a fi făcute cadou. Ce am mai făcut diferit de data asta și aici nu vreau să intru în detalii că ajung să-mi explic eu propriile lucrări și nu îmi place, de data asta m-am jucat mult cu simbolistica. Am primit de fiecare dată mai multe sau mai puține detalii despre cel care va primi cadoul și am reușit să integrez tot felul de lucruri prin diferite simboluri.
A fost de fiecare dată un proces foarte fain, de fiecare dată îmi dau seama cât de mult îmi place să fac asta și cât de bine mă simt, iar la final satisfacția nu se compară decât cu cea a aplauzelor și felicitările sincere de după o premieră. Știu că sună ca un clișeu, dar lucrurile astea chiar te hrănesc ca artist și aduc și o confirmare că e ok, hai că faci bine, dă-i tare în continuare!
4. Final de vară reținut
De parcă anul 2024 nu fusese destul de ciudat și cu atâtea urcușuri și coborâșuri, a continuat în același stil. Doar că, cumva, nu am reușit să mă bucur de lucrurile cu adevărat faine care mi s-au întâmplat. Pe final de vară am reușit, după foarte mulți ani, să-mi schimb aparatul foto, mai ales că am început să fac treaba asta mult mai mult și ultimul aparat îl luasem în urmă cu mai bine de 10 ani. Am prins, culmea, o super ofertă în România și am reușit, ăsta a fost un moment foarte fericit pentru mine și numai bine să-l testez chiar acasă. Am fost într-o altă vacanță în România, dar de data asta doar cu băiețelul meu, așa pe băiețeală. Dar din păcate, deja începusem să simt efectele anului greu prin care trecusem și starea mea generală era foarte proastă, iar faptul că eram acolo nu a părut să ajute prea mult. Am mai și aflat că a murit Bogdan Budeș, un prieten drag și deja s-a dus totul...
"Acul" iar se mișca ca la cutremur pentru că am fost chemat la Piatra-Neamț, la TT (Teatrul Tineretului) fără să știu foarte clar de ce. Știam doar că s-a schimbat direcțiunea și că, acum, era un director interimar. Eh, uite așa am primit o ofertă pe care nu am putut să o refuz, o surpriză total neașteptată și se pare că urmau să mai vină și altele. O propunere de angajare prin care să mă ocup de imaginea teatrului. Așa că uite-mă, după aproape 7 ani, din nou în echipa TT-ului, bucurie mai mare nici că nu se putea, mi-a fost atât de dor de teatrul ăsta și de oamenii de acolo...
Deci am ținut-o așa numai în extreme!
Tot o agonie și un extaz a fost sau mai bine spus este să fii artist expat la Paris. Toată lumea mă întreabă, bineînțeles, cum e la Paris și le zic așa cu sinceritate că e frumos tare, dar e greu. Adevărul e că faptul că atât de frumos în jur chiar ajută și de fiecare dată când văd "turnul" zâmbesc că îmi aduce aminte unde sunt și îl văd aproape zilnic din fericire.
Happy ending neașteptat
Și nici acum nu am avut parte de liniște, că după perioada asta a venit și un ultim extaz total neașteptat, de fapt două! Dar nu înainte de a încheia colaborarea mea cu videograful care mă introdusese în comunitatea maramureșeană, acum sper doar să reușesc să continui și singur și să intru, la un moment dat, și pe filiera franceză.
Motocicleta mea, care nu a mai avut nici o problemă, reparația spaniolilor se pare ca fost ce trebuie, am trimis-o în România pentru vânzare. Iar în timpul ăsta am "făcut" rost de la un prieten, care era în proces și el de o nouă achiziție, de o motocicletă cum nici nu am visat sau sperat vreodată, next level, vorba aia. Să-ți dea Bunuțu sănătate, Mihnea!
Toamna s-a încheiat cu o superbă ediție a Festivalului de teatru Piatra-Neamț de la Teatrul Tineretului pentru care am avut atâta treabă acum, cum n-am avut de mulți ani. Timpul a fost foarte scurt și planuri multe, Gențiana Ionescu și cu Raluca Năclad au reușit să facă un super plan pentru festivalul 2024 și m-au pus la treabă de n-am mai știut de mine. Noroc că mi-a plăcut la nebunie!
Am organizat o expoziție în foaierul teatrului cu fotografii din arhiva, foarte vastă, a teatrului. Lucru ce a însemnat să parcurg toată arhiva de fotografii și detaliile spectacolelor, o incursiune extraordinară, pentru că nu multă lume știe ce nume și ce spectacole au fost acolo din 1958 până acum și cum cei mai mari actori și regizori au debutat acolo. Anul ăsta s-au împlinit 67 de stagiuni și 35 de ediții ale festivalului, deci am avut ceva selecție de făcut. Ca număr de ore am reușit să muncesc două săptămâni într-una singură, ca după asta să mă apuc să fac și imaginea festivalului. Cu ocazia asta am realizat și eu că istoria mea cu teatrul ăsta se întinde pe vreo 32 de ani, am găsit primele spectacole văzute de mine acolo și cum am crescut și eu odată cu el.
Pentru festival mi-am imaginat dacă ar fi să fie un personaj, cum ar fi? Iar pentru mine e mare, cald și voios așa ca un Moș Crăciun al festivalurilor. Am avut în gând o fotografie cu primul spectacol din repertoriul teatrului: Vicleniile lui Scapin, cu premiera în 3 octombrie 1958 și imaginile primelor ediții ale festivalului din '69 până în '73 și a celor din '08 și '09, combinate cu unele din laitmotivele mele specifice și un detaliu ascuns, ochii din Zburătorul, sigla veche a TT-ului, desenată de scenograful Mihai Mădescu. Asta e ieșit.
Am reușit să ajung la Piatra să fiu prezent în calitate de creator al imaginii festivalului, dar după mulți ani eram iarăși de-al casei. Festivalul a fost superb, mi-a fost un dor atât de mult de teatru, de teatrul și de festivalul "ăla"! A fost o perioadă absolut minunată în care m-am văzut cu mulți prieteni dragi și a fost terapeutic, nu mai zic și de faptul că omulețul meu a avut un succes neașteptat și am primit atâtea laude din atâtea părți că am fost pur și simplu copleșit și știu că au fost sincere pentru că au venit de la oameni foarte diverși care au simțit pur și simplu nevoia să spună că le place foarte tare.
Sărbătorile m-au dus într-o altă țară, iar. Am avut un Crăciun franțuzesc la Frankfurt, petrecut alături de familie și cu un superb meniu franțuzesc tradițional. Ceea ce a fost foarte inspirat că a fost cel mai light Crăciun de până acum, din punct de vedere culinar. Porcul francezilor este din mare. De pe masa lor tradițională nu lipsește foie gras-ul, stridiile și alte crustacee, curcanul sau somonul, ceea ce face masa să fie nu numai sănătoasă, dar și foarte ușoară. Mai facem!
Terapie curată, așa s-a terminat anul pentru mine. Terapie cu teatru și tot ce înseamnă el! M-am întors alt om și sunt curios să văd 2025 ce aduce, sper doar să mă lase să-mi trag sufletul puțin.
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2024 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2024), pe adresa [email protected]. Vă așteptăm cât aveți nevoie pentru a scrie. Suntem aici oricând ne scrieți. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2024. Vă rugăm să dați ștafeta mai departe, trimițând invitația prietenilor voștri. (Redacția LiterNet)