- Câți ani ai?
- Patruzeci! Răspuns scurt.
Treizecișinouă e lung și pierzi timpul. În fapt, timpul este cel mai important astăzi. Nimeni nu pare să mai aibă timp suficient. Observ asta la toți cei din jurul meu, dar poate și pentru că avem vârste apropiate. Nu i-am întrebat pe copii, pe adolescenți, "Cum stai cu timpul?". Pentru ei, ca și pentru mine odată, timpul stă în loc. La patruzeci de ani, timpul mă fugărește. Deși obișnuiam să-l fugăresc eu, să fiu înaintea lui.
La patruzeci de ani tata avea un copil de șaisprezece ani și unul de cincisprezece ani. Era primul an încheiat de când aveam buletin. La paisprezece ani mi-am făcut primul buletin, tip pașaport, cu coperți de pânză și carton. Deschideam coperțile gri și răsfoiam, fără să știu de ce, paginile galbene. M-am dezis de fotografia de buletin, ca mai de toate pozele făcute în scopuri "oficiale". Țin minte că eram îmbrăcat într-un sacou maron, cămașă albă, cravată. La patruzeci de ani am carte de identitate. Au dispărut de mult paginile galbene, iar trecutul meu este inscripționat pe un dispozitiv protejat de o masă plastică. Simplu, ușor de păstrat, folositor. La patruzeci de ani nu am, precum tata, doi adolescenți de crescut. În schimb am amintirea primei cărți publicate acum paisprezece ani.
Ca să mă sărbătoresc (consider că ziua de naștere este și sărbătoarea părinților) am publicat Amintiri dintr-o lume apusă. Cum sărbătoream Paștele. Paginile s-au scris singure în cei patruzeci de ani.
La patruzeci de ani, tata avea un apartament cu două camere și o Dacie. Eu la cincisprezece ani eram la liceu, cu oameni frumoși, pentru care aveam timp, pentru care luptam să-mi fac timp. Eu la patruzeci de ani n-am mașină. Nu conduc. Dar casa îmi este gata, biblioteca plină. Doar eu mai lipsesc de pe canapea, să privesc în jur la cum a trecut timpul!
La patruzeci de ani, tata nu văzuse nimic din ce era în afara țării. Avea să călătorească prima dată în străinătate mult mai târziu, peste o decadă. Eu, la cincisprezece ani văzusem țara. Călătorisem cu prietenii din trupa Amicii Thaliei (nu foarte târziu am avut trăiri unice alături de familia Teatrului Ludic). Am văzut și frumos și neplăcut, am cunoscut bun și rău. Deși am urmat drumuri diferite, și astăzi ne mai întrebăm de sănătate. La fel cum ne căutăm și ne întrebăm și cei care am călătorit fie în țară fie în afară, o decadă după adolescență. Nu mă gândeam atunci, cum n-am gândit acum zece ani, că voi împlini patruzeci de ani în locuri străine. Locuri, care după zece ani, devin parte din tine.
La patruzeci, tata se uita la un televizor cu tub, dar color. Eu la cincisprezece ani am avut voie să am televizorul în dormitor, doar al meu. Cu tub și color, fără telecomandă și cu două posturi de televiziune mai mult decât avusesem până atunci. Ce nu știam era că peste ani voi fi unul din cei care aveau să încapă în "cutia vorbitoare". Ani petrecuți cu suflete frumoase, care m-au făcut mai bun. N-au fost doar la un loc de muncă... au fost o casă. La patruzeci de ani, nu am televizor. Tot ceea ce văd este fie pe tabletă, fie pe laptop. Știrile apar și dispar de pe ecranul telefonului odată cu mișcarea unui deget. Nu tot ce zboară se mănâncă. Așa este și cu știrile. Mă bucur de filme și seriale și mă bucur de orice producție românească. Bune sau slabe, merită văzute. E bine că se mișcă ceva, apoi o să le și cernem.
La patruzeci, tata petrecea. La cincisprezece ani eu petreceam. Ce chefuri mai erau cu prietenii de la bloc! Și acum se povestește, în unele cercuri, o lume care nu poate fi scrisă sau pictată. La patruzeci de ani încerc să mai petrec, să-mi fac timp și nu doar să alerg după timp. Ca să stea în loc, citesc (cărțile lui Keith Hitchins, Dumbravă Bucura, Mircea Diaconu, Alexandre Antonelli - pe care am bucuria să-l cunosc -, sau Lesley Thomson, merită citite. Restul sunt mici plăceri), scriu, grădinăresc (pe un petic de pământ străin crește o grădină românească), gătesc. Mă plimb, călătoresc, nu mă plictisesc, dar nici timpul nu pot să-l opresc.
La patruzeci, mă bucur că toată viața am fost înconjurat de oameni minunați. M-au înțeles, mai mult sau mai puțin, m-au iertat și sprijinit. Mi-au fost alături atunci când am avut nevoie, chiar dacă poate nu am vorbit de mult timp. Când ne-am căutat am luat totul de unde l-am lăsat și timpul nu a trecut. Sunt înconjurat de oameni minunați iar asta este cea mai mare bucurie a vieții mele. De la fiecare prieten, călător sau nu, am avut de învățat, am primit sfaturi și am crescut ca om. Sunt norocos că pot întâlni oameni care îmi zâmbesc fără motiv și astfel știu că uneori fac și eu bine. Am norocul că de acolo de Sus, de printre stele, cei dragi îmi păzesc pașii... chiar și la patruzeci de ani.
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2024 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2024), pe adresa [email protected]. Vă așteptăm cât aveți nevoie pentru a scrie. Suntem aici oricând ne scrieți. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2024. Vă rugăm să dați ștafeta mai departe, trimițând invitația prietenilor voștri. (Redacția LiterNet)