Există o superstiție că dacă mănânci în noaptea de Revelion 12 boabe de struguri și îți pui o dorință pentru fiecare, ți se vor îndeplini. Una dintre ele e să descopăr... mult. Alta ar fi să trăiesc și nu doar să ascult versurile melodiilor deja ascultate pe repeat.
2024? Un an care a mers în marș forțat, prin zile grăbite, nopți lungi și gânduri prea multe, cu doar 90 de secunde până la miezul nopții eterne. M-a prins între două lumi: una reală, alta pe care mi-o construiesc în gând. Am călătorit mult, dar niciodată destul. Am umplut rafturi de cărți, care încă nu au ajuns toate să fie descifrate. O cursă contra timpului, fără linie de finiș clară. Am încercat să apreciez mai mult, dar cam greu a mers aici...
Din toate săptămânile unui an grăbit, două s-au așezat adânc în memorie. Două săptămâni cu două ghiozdane în spate, în care am schimbat agitația urbanismului românesc pe eleganța celui clasic și pe farmecul rivierei.
O vacanță în care am descoperit tărâmuri romane și păduri foarte reci. Ore în care am mers fără direcție pe străzile Veronei... unde pietrele pavate păstrau ecoul pașilor îndrăgostiților de odinioară. Un oraș în care fiecare balcon părea să poarte o poveste, iar aerul avea parfum de trecut și promisiuni nerostite.
Dar ce faci când în drum apare o cascadă? Când nu există ocolire, ci doar înaintare? Singurul răspuns corect e să treci de ea, căci dincolo s-ar putea ascunde paradisul.
Și nu. Nu e doar o metaforă cascada asta, ci e o întâmplare reală. Bine, bine... poate am exagerat "cascada", dar era un curs al unei ape care se modela după rocile înalte și ajungea cumva și pe traseul din munții care înconjurau Lacul Braies. Era o mică baltă în mijlocul traseului, prin care eram reticentă să calc, afară fiind destul de rece pentru luna iulie. Dar am zis că nu mă întorc.
Ceea ce nu știam e că după acest obstacol erau multe, multe scări. Și abrupte. Eventual, am ajuns în punctul cel mai înalt și am să las un mic suvenir de acolo.
Am stat cât am stat, dar trebuia să mă întorc pe pământ. Alte scări, alte pietre care alunecau de sub picioare, dar din ce în ce mai mulți oameni care, asemenea mie, se lăsau captivați de splendoarea creației, imortalizând fiecare clipă de frumusețe. Dar prea multe informații adună creierul într-un minut, încât începi să uiți ce culoare aveau norii. Singurul moment în care regret că nu am avut un backup a fost când bateria telefonului arăta periculosul 5%, iar camera nu mai dădea semn de viață, nici măcar luminița roșie.
Au fost câteva ore de efort. Însă nu a fost doar mers pe trasee, ci și relaxare pe plajele cu apa mai caldă decât afară. Cu apusul care se răsfrânge în valurile mării la o oră neașteptat de înaintată. Iar la căldura insuportabilă, remediul era un salt în mașină și fuga pe vârful munților unei alte țări.
Și ce am învățat? Păi... să mă uit pe unde calc, dar să ridic capul din când în când, ca să rămân în pas cu lumea, timpul.
De fapt, așa e și viața care se scurge mult prea repede. Ieri mă jucam cu păpuși și castele, azi încerc să construiesc castele, iar mâine voi povesti despre ce-s alea păpuși și castele nepoților.
Nici nu știu când au trecut lunile anului 2024. Ianuarie s-a deschis cu artificiile Revelionului, februarie a adus ghețarii din sud, martie a fost mesagerul umbrelor unor tragedii care au tăiat prin tot. Însă, după am ajuns în iulie, când a început vacanța mult visată. Peste o săptămână eram în anotimpul schimbării totale de peisaj, în care s-a scurs încă o fărâmă de nisip din clepsidra timpului. Vremea s-a răcit, copacii au îmbătrânit și nu am mai stat pe afară așa cum obișnuiam.
Pentru două săptămâni și un pic, am mers aproape zilnic la teatru. La Festivalul de Teatru Piatra Neamț. Un festival efervescent, care a reușit să îmi aducă multe ore de somn sărite și nerecuperate nici până acum, dar, normal, petrecute cu gândul la tărâmul cel adevărat, în care oricine poate fi orice. O sete de viața cea frumoasă, pe care e greu să o mai găsești, dar eventual o semi-trăiești în magia poveștilor în care speri să te regăsești. Am privit scena și m-am întrebat: când o să ajung și eu acolo?
Și cum a mai fost?
Un an al alegerilor pentru toată lumea. La propriu. Fără drept de vot, încă, dar cu prea multe opinii, pe care e periculos să le expui ochilor roșii, însetați de scandal. Un an care a dovedit, încă o dată, că lumea nu se va mai repara. "Și fără politică la masă, că e mai sănătos."
Și da, poate e cam târziu să meditez acum asupra trecutului, toată lumea zice să uiți de el, să trăiești în prezent, dar cum poți să faci asta, când în fiecare seară sau dimineață la radio, ești bombardat cu decizii șocante. Normal că mă uit în trecut, când eram un copil, fără probleme, fără griji. Pentru că mi-e dor de acel copil. Când visam cu ochii deschiși și urmăream uimită "oamenii mari", cât de bine le este și că nu erau obligați să doarmă la amiază (acum regret orele nedormite).
Și parcă cu fiecare an, oboseala lovește și mai crunt, oamenii nu mai sunt oameni, iar lumea se scufundă într-un abis al nepăsării.
Și e groaznic când doi oameni se joacă cu puterea ca și cum s-ar juca Monopoly, într-o seară de vineri, cu niște covrigei și suc lângă tabla de joc. Unul ajunge în "închisoare", dar nu stă acolo, chiar dacă ar trebui. Altul dă cu banii în stânga și în dreapta, ca să aibă mai multe mașinuțe în "garaj".
Și e trist că nu se prea face istorie în școli. Să se învețe trecutul, să nu se mai repete. Dar dacă nu se face istorie, se face Educație Digitală, că na... Să nu ne fie mare mirarea când inteligența artificială o să concureze cu noi pentru locuri de muncă, iar umanitatea va fi pusă pe banca de rezerve într-un joc pe care nu l-am ales.
Asta e frumusețea unui an defect - că te învață să trăiești mai bine în următorul. Toată lumea a obosit. Oamenii s-au grăbit, au trăit printre notificări și cafea amară. S-a uitat cum trebuie să te bucuri de ceea ce e cu adevărat important. De libertate. De familie. Toți sunt înghițiți de stres, orașe aglomerate, impresii efemere și dorința de putere. Și în loc să spună pe față sentimentele, se rezumă la... un simplu mesaj.
M-am grăbit să văd totul în nimic, să nu citesc săgețile de pe panouri și să alerg pe străzi străine. Nu prea a contat atât de mult calitatea... Ratam detalii importante , pe care acum le caut în cărți și albume.
Dar promit să încerc să nu fie așa... Promit să mai renunț la prejudecăți.Promit să nu mai deschid ușa la oricui (o lecție neînvățată de mică). Promit să petrec mai mult timp în prezent. Și promit... să adun amintiri pe care le voi păstra într-o mică cutie a Pandorei, pentru zilele care vin.
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2024 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2024), pe adresa [email protected]. Vă așteptăm cât aveți nevoie pentru a scrie. Suntem aici oricând ne scrieți. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2024. Vă rugăm să dați ștafeta mai departe, trimițând invitația prietenilor voștri. (Redacția LiterNet)