Cu mulți ani în urmă, un prieten mi-a spus că sunt cu fața spre trecut. Era pe când descopeream arhivele, o dată cu societatea românească în primul deceniu de după '89. Eram, după cum mi-a dat cineva acest titlu, "în căutarea memoriei". Fascinația arhivei o mai am, iar o bibliotecă de presă est-europeană, întinsă pe două secole, cu un motor de căutare puternic, cum se arată a fi Arcanum, este nu doar cea mai nouă 'jucărie' care mă captivează, ci și șansa de a descoperi o lume nu doar dispărută, dar, mai ales, complet necunoscută - nu doar mie -, care alimentează prezentul prin canale imperceptibile. În teatru, o dată mai mult. Ei bine, deși "cu fața spre trecut", îmi e greu, iată, să creionez anul care s-a dus. L-am uitat, într-un sens, pentru că succesiunea evenimentelor nu are odihnă. Și, dacă planuri de viitor nu-mi fac, prezentul este suficient de acaparant. Ceea ce, în fond, teatrul reclamă. Doar așa zic cei care-l slujesc: clipa din scenă, pe durata spectacolului - atât! -, este clipa de grație, definitorie, pentru această artă.
Și totuși, ce a însemnat 2024 pentru mine?
Mai întâi și mai întâi, fără să stau o clipă pe gânduri, spun 'Hamlet'. Multiplu. Apoi, cum, ca de obicei, cu cât dedici timp de reflecție, ceața începe să se retragă. Și adaug: 'Romeo și Julieta'. Și adaug: Dumitru Acriș. Și, ușor, ușor, repere majore îmi cer să nu le uit. Deci s-o iau pe îndelete.
Cronologic, Hamlet al lui Declan Donnellan și Nick Ormerod n-a fost primul spectacol văzut în 2024, dar a fost cel mai atașant. Aparenta simplitate, proximitatea, sunetul replicilor rostite natural, fără lavalieră, au fost elemente care au fixat poziția în top. Absența lui Horatio m-a nedumerit, în primă instanță. Dar dacă nu mai e cu noi George Banu.. Într-un interviu din SpectActor 35 - număr ce i-a fost dedicat la împlinirea vârstei de 75 de ani - a mărturisit (interviu preluat și pe LiterNet aici): "Dacă, totuși, mi-ar plăcea să mă imaginez într-un personaj, odată, demult, ar fi fost acela al lui Horatio, cel care a avut un prieten iubit, fără de seamăn, prințul Hamlet, și a cărui istorie a moștenit-o pentru a o povesti apoi. Lui Horatio i-a fost dat să întâlnească «un om»» - el a obținut ceea ce Diogene, în Grecia veche, cu felinarul în mână, «căuta», un om - un om pe care l-a însoțit și care l-a însărcinat să-i spună istoria. Lui Horatio această misiune de pe urmă îi motivează supraviețuirea. Aș fi vrut să-mi găsesc un Hamlet pentru a-i fi... Horațiu. Acesta mi-a fost visul neîmplinit."
Declan a ales să nu-l arate pe Horatio și, prin felul în care Hamlet, Claudius, Gertrude, Ofelia, Polonius ni se adresează, nouă, spectatorilor, înșiruiți de-o parte și de alta a culoarului pe care se deapănă povestea, putem spune că ne-a delegat acest rol: să ducem mai departe povestea prințului. Unul care, acum, s-a arătat mai degrabă aidoma unui adolescent frământat de propria croială și de croiala lumii, aprins și aprig, crispat și sensibil, de o fragilitate emoționantă. Are lacrimi în ochi precum un copil. În interviul său din SpectActor 52, Vlad Udrescu a vorbit despre cum a fost proiectat Hamlet: "Declan își ia, în mare parte, inspirația din ceea ce propun și fac actorii. A pornit, într-adevăr, de la ideea că «dacă nu suntem văzuți, avem impresia că nu existăm». Idee care este pe cât de tristă, pe atât de frumoasă. Hamlet, în concepția lui Declan, are impresia că nu este văzut și deci... că nu există. Toate eforturile lui de a atrage atenția sunt un strigăt de ajutor, deoarece Hamlet simte că nu este luat în serios și că «nu există» pentru ceilalți".
Am auzit acest 'strigăt'. Unul metaforic, coagulând mai multe direcții de zbatere pentru 'vizibilitate', pentru acceptare în limitele largi ale normalității diversificate. Este un spectacol în alb și negru, cu tonuri de gri, dar care cunoaște și pete de culoare, între care domină roșul. De la nasul de clovn asociat cu craniul (Yorick) de pe afiș (datorat Denisei Neațu), până la rujul aplicat de Hamlet ca o provocare de a percepe altfel, în spiritul tăios al adevărului. Și până la pantofii cu toc înalt, subțire, marcând maiestuos un capăt al covorului alb, aidoma unui podium pentru o paradă a modei, podium transformat, în final, în planșă pentru încrucișarea spadelor. Culori au și actorii veniți la Elsinor (culoare are și rostirea actorului jucat de Angel Rababoc - una care atrage atenția o dată mai mult într-un timp în care teatrul se rostește altfel), culori au și groparii, cei care duc ideea de Yorick mai departe. Interesant este că, la aproape un an distanță, în reprezentațiile de la Madrid, la Teatros del Canal, Gertrude a căpătat și ea o rochie roșie, a purtat pantofii roșii. E de revăzut spectacolul...
S-a vorbit, firesc, de surpriza de a o vedea pe Raluca Păun în Polonius. Dar n-a fost un simplu travesti, ci o interpretare puternică dincolo de gen. Și-a impus propria personalitate, l-a făcut să fie și tată, i-a scos la iveală ironia subtilă, potențialul intelectual devoalat cu prudență. După aplauzele de final, la cabine, în efuziunea generală (Minela Popa - Make-up artistul teatrului din Craiova -, emoționată, felicitându-l pe Declan), am simțit spontan să-i spun Ralucăi Păun că poate să joace absolut orice. Acest Hamlet îmi pare că reușește să aducă fiecare actor în starea de grație și eleganță teatrală pentru ca totul să decurgă potrivit lui Shakespeare (minunat se aud replicile sale celebre!) și potrivit nouă.
Acum, deja, mulți ani, festivalul Shakespeare a cunoscut o ediție exclusiv Hamlet. Minunată idee, oricând de imitat! În 2024, pe lângă producția craioveană, am mai văzut ce a propus Robert Lepage (pentru mine a fost prea puțin spectaculos, fără o idee majoră, doar o muncă enormă din partea interpreților, o inspirată împletire cu baletul, o sumă de idei estetice și un joc de cuvinte - words/sword -, ceea ce, desigur, nu e chiar puțin) și Jesús Herrera. Acesta din urmă a transformat sala cea mare a teatrului, plină până la refuz, și i-a făcut pe spectatori să exulte la suita de piruete ce au sorbit, magnetic, toată suflarea. Piesa, contrasă, e adusă la esență și ritmată în sonoritățile de flamenco. Inimă și rațiune și din nou inimă, la unison. Aplauzele de la final au fost copleșitoare. Ca o îmbrățișare cu un artist care se dăruiește, înconjurat de artiști ce știu să dăruiască (la Craiova aducând pe scenă și un grup din corul Filarmonicii Oltenia).
Festivalul Shakespeare mi-a rezervat o mare surpriză: studenții anului I de la UNATC într-o suită de spectacole cu sonete. Fiecare grupă din an a avut o altă construcție poezie-muzică. Zi de zi, la vreme de după-amiază de mai, în biserica evanghelică din proximitatea Muzeului de Artă. O biserică discretă, pe care craiovenii abia acum au avut ocazia de a o vedea la interior (cu excepția, desigur, a enoriașilor, puțini la număr). Profesorul Thomas Ciocșirescu i-a urmărit dintr-un colț, zâmbind. Pe studenți i-am găsit așezați în bănci, ici și colo. Nu-i știam, păreau să fie spectatori. Treptat, se ridicau unul dintr-un colț, altul din celălalt colț, cu un vers și un alt vers ca răspuns. Pe lângă ferestrele în lumina soarelui, sus, în spațiul rezervat corului, ca o înmugurire de primăvară. Am reușit să aflu numele unora dintre ei și țin să rămână ca un semn pentru mai departe: Ilinca Ciochia, Luca Turliu, Beleuța Diana, Beșleagă Denisa, Daria Caraivan, Daria Călăvie, Tudor Cerghizan, Darie David, Duțu Ionuț, Daniel Simion, Filip Nicolaescu, Alexia Șițu, Iulia Munteanu, Darius Iova, Sabina Crăescu, Teodor Clapon, Antonio Petrică și Anaïs Agi-Ali. Pe aceasta din urmă m-am bucurat s-o revăd după rolul ei tulburător prin emoție genuină din Seaside stories (regia: Radu Afrim), așa cum pe colegii ei din Teatrul de Stat Constanța i-am revăzut în A douăsprezecea noapte, spectacol-reper în festival, în regia lui Andrei Șerban, reluat a doua zi datorită cererilor care au depășit cu mult spațiul generos al unei săli - adaptate cerințelor - din hotelul Ramada. O trupă tânără, talentată, condusă pe un drum ascendent de managerul teatrului, Erwin Șimșensohn.
Aceleași două calități au definit și spectacolul Teatrului Apropo, Cum vă place, în regia lui Radu Popescu. Programat dezavantajos, a avut public puțin, dar a dovedit o strălucire care a întrecut multe dintre producțiile cu morgă. Un spectacol bazat pe inteligenta împletire a fanteziei cu punerea în valoare a textului clasic, m-a făcut să cred că acest grup de actori ar putea rămâne împreună pentru multe alte creații, armonizați, complementari, cu farmec personal capabil să confere greutate fiecărei scene. Spectacolul s-a dus de mult în sarabanda titlurilor care vin și pleacă, în Bucureștii cu atât de mult teatru, dar eu țin să păstrez și numele lor: Iulia Bibu, Sabina Lazăr, Buse Ozgul, Paula Trifu, Dorin Enache, Teodor Ghiță, Vlad Mogoș, Octavian Mateiciuc.
Dintre producțiile teatrelor mari, care m-au impresionat, sunt cele două versiuni pentru Romeo și Julieta propuse de Naționalul din Chișinău (regia Luminița Țâcu) și de teatrul ce poartă numele orașului, Ivano Frankivsk, din Ucraina (regia Rotislav Derjipilski). Cea din Basarabia s-a jucat pe scena Teatrului Colibri, de mai mică anvergură, dar au reușit să facă funcțională scenografia lor amplă (semnată Irina Gurin). Pe actori îi știu și îi percep cu o anume familiaritate câștigată din felul lor de a juca. De data asta au avut aerul acestui veac, într-un spațiu occidental, cu ecouri din epoci trecute și cu sonorități din Răsărit. Cu o costumație trendy, cu mult negru, neconvențională, sub semnul uriașei luni, impasibile față de zbaterea lumii de jos. Julieta a fost Corina Rotaru, pe care o remarcasem în Frunze de dor și în Capcana, pe care, la început de 2025, am văzut-o în Grădina de sticlă. Un caz rar de actriță care oferă o imagine de o fragilitate aparte, dar care poate să adauge decisiv trăsături diferite.
Ucrainienii, în schimb, au venit cu un spectacol mai degrabă neconvențional, bine încadrat în perimetrul Casei de Cultură a Studenților. În sala mare s-au retras scaunele, iar spectatorii au umplut spațiul folosit, îndeobște, pentru dans, de data asta pentru petrecerea familiei Capulet, pentru străzile Veronei, pentru capela franciscanului Lorenzo. Un spectacol imersiv în prima jumătate, cu patru laturi rezervate diferitelor episoade, cu actorii amestecându-se prin mulțime, cu un proiector dirijându-ne pentru focalizare. În a doua jumătate, totul s-a comprimat. O dată declanșat procesul tragic, spațiul s-a restrâns. Am fost invitați pe scaunele înghesuite pe scenă, în fața unei cuști, alături de piese de decor labirintice. Iar cel mai puternic personaj apare a fi chiar Lorenzo. Și nu doar pentru forța actorului - Oleksii Hnatkovski -, cât pentru detaliile cu care este investit. Ca din underground la început, - elementele sacre sunt heavy metal - în costum office în partea a doua, hipnotizează cu privirea și se simte cum își asumă rezolvarea lucrurilor. Surprinde clipa în care, în toată presiunea creată, cere o cafea, se așază ca s-o savureze, fără să scadă presiunea pentru cele ce sunt de făcut. La aplauzele de final, tot el, alături de regizor, a fost cel care a vorbit cu hotărâre despre agresiunea suferită de Ucraina, despre solidaritate și rezistență. [Despre Festivalul Shakespeare 2025 se poate citi aici și aici]
Ei bine, ultimul spectacol văzut în 2025 a fost tot Romeo și Julieta, de data asta în viziunea unui tânăr regizor, Cristi Avram - din Iași, deci tot din zona primelor două. Producția a fost a Teatrului Dramatic Elvira Godeanu din Târgu Jiu, unde m-am reîntors la o lună de la premiera Antonellei Cornici, cu o versiune a Filumenei Marturano. E un text care de mult n-a mai fost jucat, dar regizoarea are o filosofie repertorială prin care se apropie de mai multe spații culturale: irlandez, scandinav, spaniol, grec, italian și, desigur, românesc.
Cristi Avram a ales să valorifice scena elisabetană de la Târgu Jiu și jocul actorilor a avansat mult în sală, chiar dacă în ultima treime a scenei a fost centrul de greutate scenografic (Irina Chirilă). O traducere recentă (Anca Ignat și Alexandru M. Călin), parte a proiectului, datorat lui George Volceanov, de a avea un Shakespeare în limba secolului XXI. Iar distribuția a inclus, surprinzător, doua personaje 'inventate' de regizor: Regina Mab (Luminița Șorop), cea evocată consistent de Mercutio, și Cupidon (George Drăghescu), amintit și el, taman ca la o vârstă îndepărtată de iconografie. Personaje dintr-o lume de basm, costumate în câte o culoare dominantă, amprentează spectacolul de la bun început. El e într-un cărucior pe care ea îl împinge dintr-o parte sau alta. Aidoma ființelor fantaste, influențând destine, asistând, impasibile, efectele deciziilor proprii eroilor noștri. De data asta părintele Lorenzo este mai discret. Jucat de Claudiu Bleonț, el apare dinspre lumea ezoterică, un punct de echilibru, chiar dacă, tehnic vorbind, el determină finalul, involuntar. Ana Vânău este Julieta, Teddy Popescu este Romeo, împreună sunt la intersecția dintre basm și realitatea brută a zilei de azi. Un sicriu de sticlă, tot ca din basme, este și pat nupțial și pat de veci, într-o lume agitată de orgolii și interese pecuniare. O apariție impunătoare e a doicii, interpretată de Eugen Titu. Un spectacol care îmbină cu har magia și pragmatismul epocii, în care orgoliul tinereții se vede limpede, în care sacrificiul feminin este asumat cu poezia discretă a unui samurai.
Sunt multe de spus despre un an teatral cu 40 de spectacole văzute. Greu de ales dintre ele, pentru că despre fiecare e ceva de spus, fiecare stârnește o reflecție și o propunere de dialog.
Am avut șansa de a intra în sală când a venit Familia Addams, un deliciu de text și de interpretare pentru un asemenea text, aș vrea să revăd Othello cu păpuși al lui Dimitri Khvtisiașvili - despre cât de fabuloasă este Georgia teatrală mi-a vorbit cu însuflețire Antonella Cornici, invitată acolo într-un juriu, pentru un masterclass -, îmi pare interesantă o paralelă între Furtuna Naționalului din Sofia, adusă de Robert Wilson în festival, și Rinocerii pe care l-a făcut cu trupa noastră acum zece ani.
Am descoperit - abia acum, în festivalul TNT - textul puternic al lui Wolfgang Borchert, Afară, în fața ușii, puternic privind dinspre spațiul și timpul autorului: Germania din 1945-1947. Montarea solidă a proaspăt absolventului de UNATC, Alex Ianăși, mi-a revelat un actor căruia-i prevăd o carieră frumoasă: Costin Stăncioi.
Așa cum Mike Săvuică se anunță, prin perseverență în inovație, prin rigoare, un regizor care va ajunge la un portofoliu impresionant. I-am văzut doar Grand Hotel Danemarca - iată, încă un Hamlet! Unul inedit, în manieră flower-power, cu trup atletic, expus. O experiență reușită pentru Cătălin Gheorghe. Așa cum Hamlet senior este poetic imaginat de Paul Cimpoieru, cristic în maniera super star. Claudius în scaun pe rotile și un chip impasibil.
Între tinerii regizori capabili să creeze lumi pe scenă îl includ și pe Cătălin Bocîrnea: a reușit ca dintr-un decupaj - realizat de Edith Negulici - din Scrisoare pentru tata (Franz Kafka) să facă o adevărată instalație de artă, animată de un actor ce devine tot mai cunoscut: Mircea Dragoman.
Un spectacol dens, Mesia poartă semnătura lui Andrei Măjeri la Teatrul Evreiesc de Stat, pe un text de Martin Sherman, cu o discuție care excede veridicitatea unui astfel de personaj, care se sprijină pe istorie spre a ilustra relații umane într-o perenă modelare. Din nou Irina Chirilă pentru o scenografie în alb și negru, cu elemente specifice unei culturi, dar integrate într-o estetică asumată universal. Și, mai ales, cu o actriță care ar fi meritat măcar o nominalizare la Premiile UNITER: Lorena Luchian (părerea mea aici).
Și nu pot trece mai departe fără a aminti producția suceveană Cum l-am îngropat pe Stalin, în regia lui Theodor Cristian Popescu, pe un text de Artur Solomonov. În primul rând, cred că e nevoie de mai multe piese din Rusia post-sovietică. Apoi, trupa suceveană e de văzut în orice configurație: armonioasă, echilibrată, cu personalități ce pot, fiecare, să amprenteze un spectacol de succes.
Anul 2024 a fost un an bun și pentru faptul că, datorită Săptămânii Purcărete - marcând cei 50 de ani de teatru ai acestuia -, am avut șansa de a vedea ce nu putusem să văd dintre cele mai recente montări ale sale. După Povestea prințesei deocheate am exclamat: "nu, teatrul n-a murit!". O figură de stil, desigur. Dar a fost sentimentul reconfortant că mai există spectacole ample care au toate ingredientele acestei arte. Chiar dacă unele referințe îmi scapă, dar le intuiesc, atâta vreme cât Purcărete a lucrat un timp în Japonia și, după cum am aflat din dialogul său cu Octavian Saiu, spectacolul a fost o comandă din partea japonezilor, tocmai pentru a vedea cum e percepută cultura lor dinspre Europa, după ce, ani la rând, am admirat cum percep ei lumea lui Shakespeare.
La Gertrude am regăsit eleganța lui Lari Giorgescu (inedită întruchipare pentru Ofelia, într-un fel, chiar în siajul delicateței japoneze), am apreciat rigoarea lui Claudiu Bleonț în travesti și am devenit admirator al lui Paul Chiribuță, care a făcut un Polonius - în cheia textului inedit al lui Radu F. Alexandru - de o rafinată plasticitate. Tragedia veninoasă a Naționalului ieșean m-a surprins un pic. Am simțit spectacolul ca pe un pandant la Antonin Artaud. Familia Cenci. În primul rând prin scenografie (desigur, Dragoș Buhagiar - echipa lor e constantă, ține de o afinitate creativă), apoi prin câteva personaje, între care clericul, și prin figurație. 'Corul' este un personaj principal la Purcărete. Dintotdeauna. Același alb de mumie, ca pentru o depersonalizare, care amplifică senzația de viermuială - într-un fel la Metamorfoze, în alt fel la Tragedia omului, cu totul altfel la cele două ieșene. Apoi m-a surprins repoziționarea unor actori - între amintitele spectacole. Cum ar fi Ada Lupu și Călin Chirilă. Un punct cu greutate simbolică este includerea jocului de șah pe masa intrigilor de curte. Trupa ieșeană este cu anvergură, numeric și valoric. Mălina Lazăr cucerește prin felul în care datele fizice sunt conduse cu artă tous azimuts.
Plugarul și moartea văzusem la Iași. Copleșitoare realizare datorată în primul rând lui Andrei Cozlac. Și, desigur, lui Călin Chirilă. Înainte de spectacol am ajuns pe scenă pe când recuziterii pregăteau decorul. Și m-am apropiat de patul cu pământ. O imagine care tulbură. Revelația a venit dinspre Lexiconul amar. Pe de-o parte, basmul Tinerețe fără bătrânețe... este atât de adânc, încât simpla sa lectură ar fi de ajuns. Dar Sebastian-vlad Popa și Laur Cavachi au reușit să obțină o dramatizare pe care imaginația lui Silviu Purcărete să o modeleze ingenios. Pe firul aspirației omului de a cuprinde lumea, prin cunoaștere. De a supune Legea prin voință. Împletind povestea cu o savuroasă critică a tendinței formelor noi de limbaj. Fie ca mecanisme de imitație cu prețiozitate, fie ca utopice gesturi de mustrare comportamentală moralizatoare. Din goana spre mai sus si mai bine, spre orizontul luminat. În ritmul neostenit al actualizărilor de dicționar care să reflecte cele mai noi amendamente în drumul fără răgaz al progresului. Și rămâi pe gânduri recunoscând cum singuri, mereu și mereu, ignorăm miezul înțelept a ceea ce primim.
Sebastian-vlad Popa a fost prezent la Craiova, a și moderat una dintre discuțiile cu Purcărete și cu directorii de teatre. El este, de altfel, un vechi observator al acestei arte, a lăsat texte de referință și dialoguri de substanță. Iar piesa Lexiconul amar a apărut în numărul 20 al revistei pe care a scos-o pe piață de niște ani buni, infinitezimal, unică prin format și prin conținut.
Am lăsat la urmă spectacolul pe care l-am văzut în noiembrie și despre care încă nu am început să scriu, deși documentarea am început-o. Este o neclintită atracție, dar simt ca e nevoie de timp. Pe Dumitru Acriș l-am văzut în câteva interviuri și am fost cucerit de felul în care vorbește despre teatru. Am avut șansa unei vizite la Petroșani, pentru Ciuleandra.
Eleganță stilistică, potențare a interpretării actorilor (Mihai Rădulea este Puiu Faranga la limita dureroasei realități), proximitatea spectatorilor față de spațiul de joc, una care ne racordează tensiunii aidoma unor curenți de emoție și reflecție. Dramatizarea Angelinei Roșca-Ichim este cu un bun adaos de scene, spre o poveste mai aproape de lumea noastră. Dar, în același timp, am simțit limpede cum societatea s-a îndepărtat radical de acea formă de expresie. Că, oricât am fi progresat după criterii morale, am pierdut un rafinament comportamental care avea un rol poate mai puțin vizibil în imediat, dar esențial în efecte cascadate.
Anna Karenina, spectacol construit de Dumitru Acriș la Teatrul Mic, mi-a consolidat, de la primele replici, acest sentiment. Și, astfel, am văzut un fel de manifest al atitudinii generațiilor care acum intră în maturitate și definesc societatea. Un spectacol dens, foarte dens, cu mai multe fire de urmărit și analizat, cu tot atâtea teme de reflecție. În această montare de-a dreptul imersivă pentru un segment important de spectatori, am avut privilegiul de a sta în cel mai 'cald' loc. L-am avut pe Karenin alături, am avut-o pe Anna în față, am fost la un braț de Daria, în frământările ei, și ale tuturor ceilalți, în tumultul poveștii, în momentele lor dramatice. Într-un spațiu gol, un timp, în jurul unui obiect masiv - în același cod de culoare cu întregul - care se preschimbă dintr-o mobilă în elementul mobil ucigător.
Dacă pe Cristi Iacob îl știam de pe ecran, acum doar fiind o confirmare a forței sale actoricești, dacă mai văzusem jucând pe unul sau pe altul, acum întreaga echipă mi-a apărut omogenă la nivel ridicat de joc. Am de argumentat pentru cum am perceput adecvarea modului în care au ales să interpreteze un personaj sau altul, dar asta e altă poveste. Marea mea surpriză, de afinitate, a fost Alexandru Voicu în Levin. În Vronski - unul dintre cele două personaje cu dublă distribuție -, l-am prins pe Ionuț Vișan: ideal pentru un tânăr la douăzeci de ani, intrat într-o poveste tot mai puțin flexibilă. Aș vrea să pot vedea și nuanța pe care o conferă personajului celălalt actor, Vlad Logigan, pe care-l știu de pe marele ecran într-un fel, dar care a dovedit mobilitate în asumarea unor măști diferite.
2024. A fost. A trecut repede și anul cel nou a adus, deja, material pentru topul care-ar fi de scris iarna viitoare.
P.S.: Între timp, s-au dat publicității nominalizările pentru Premiile UNITER 2025.
Mă bucur pentru prezența pe listă a lui Vlad Udrescu (va rămâne peste timp amprenta sa asupra lui Hamlet), a Irinei Chirilă pentru scenografia de la Romeo și Julieta, a lui Alex Ianăși - pentru Afara, în fața ușii.
Mă întristez pentru că Lorena Luchian nu este nominalizată, deși rolul din Mesia este unul cu multă energie bine controlată, cu priză la public, bine articulat într-un spectacol modern. Mă întristez pentru Raluca Păun, din nou ignorată (în Casa cu suricate a fost rol principal, acum, cu Polonius, face un rol de finețe, cum numai marii actori pot reuși - iar ea este o actriță pilon a teatrului nostru craiovean -, așa cum mă întristez că Hamlet al cuplului Declan Donnellan și Nick Ormerod a rămas ignorat ca ansamblu, ca scenografie (s-a mai vorbit despre cum și spațiul gol poate însemna o virtuozitate).
Mă întristez că Dumitru Acriș este ignorat, deși lucrează mult și cu densitate.
Desigur, fiecare selecție în vederea unui premiu naște și tristeți, nu doar bucurii. Desigur, toate curg mai departe.
Totuși, teatrul românesc este în cel mai roditor timp al său, în cea mai efervescentă ipostază.
Tot înainte!
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2024 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2024), pe adresa [email protected]. Vă așteptăm cât aveți nevoie pentru a scrie. Suntem aici oricând ne scrieți. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2024. Vă rugăm să dați ștafeta mai departe, trimițând invitația prietenilor voștri. (Redacția LiterNet)