Eu nu sunt un om rănit...

(Confesiuni la aproape 75 de ani - consemnate în 2018. Astăzi, 22 iunie 2023, când republicăm acest interviu, George Banu ar fi împlinit 80 de ani.)

Marius Dobrin: Ce personaj din piesele lui Shakespeare v-ați imagina fiind?
George Banu: De-a lungul vieții, te poți recunoaște în personaje succesive... nu în același. Dar, dincolo de aceasta, te poți recunoaște în vorbe - mai extraordinare ca niciunde în Shakespeare-, vorbe pe care le reții și conservi constituind astfel o rezervă proprie, pe care periodic o explorezi. Personajele sunt construcții fictive, umbre ce se încarnează pe o scenă pentru un public comunitar, vorbele le aud și le selecționez singur, nu sunt aceleași pentru toți. Vorbele shakespeariene le memorez ca răspunsuri la situații de viață... "Știm cine suntem dar nu știm cine devenim", spune Ofelia, și această replică am evocat-o, de curând, constatând degradarea minții cuiva apropiat. Shakespeare ajută... Și replica de care nu mă despart nicicând e cea de la capătul lui Lear, adevărata concluzie la care parvine regele ținându-și în brațe fiica defunctă, Cordelia, și pe care o spunea ca nimeni altul - pentru mine, cel puțin!- George Constantin în spectacolul lui Radu Penciulescu: "acum știu cine e mort și cine e viu". Aceasta era răsplata simbolică a calvarului traversat! Sau, în scena procesului imaginar, Lear care, în nebunia lui, e mai generos decât oricine declarând "v-am iertat pe toți", sau... sau... Poate din această pasiune am și reunit într-un volum vorbele lui Shakespeare despre teatru[i]. Cele mai contradictorii mărturii, amestec de "iubire și neiubire" de teatru. Nimeni nu-i egalează complexitatea. Dacă, totuși, mi-ar plăcea să mă imaginez într-un personaj, odată, demult, ar fi fost acela al lui Horatio, cel care a avut un prieten iubit, fără de seamăn, prințul Hamlet, și a cărui istorie a moștenit-o pentru a o povesti apoi. Lui Horatio i-a fost dat să întâlnească "un om" - el a obținut ceea ce Diogene, în Grecia veche, cu felinarul în mână, "căuta", un om - un om pe care l-a însoțit și care l-a însărcinat să-i spună istoria. Lui Horatio această misiune de pe urmă îi motivează supraviețuirea. Aș fi vrut să-mi găsesc un Hamlet pentru a-i fi... Horațiu. Acesta mi-a fost visul neîmplinit.


M.D.: În ce măsură teatrul (scris, jucat) definește o societate (într-o epocă istorică sau într-un spațiu geografic)?
G.B.: El poartă marca unei societăți, a unei epoci, dar dacă se rezumă doar la aceasta, dispare odată cu ele. Ceea ce scapă "reflectării" imediate și, la prima vedere, pare să uite autoritatea discursului central, continuă să trăiască. Pentru că nu e legat doar de o epocă și o societate. În Richard al II-lea, interesul provine din "debordarea" cronicii istorice pentru a desemna o dispoziție, aceea a omului "iresponsabil", a comenta riscurile plăcerii necenzurate pe fond de putere ilimitată. "Dilatarea" gândirii interesează, dar pe fond de "reflectare" a lumii, căci astfel se parvine la un amestec heteroclit, impur, propriu capodoperelor ca Livada de vișini: ea asociază o fotogramă a Rusiei și o meditație asupra sfârșitului... indisociabile.

M.D.: Se vorbește mereu despre consumerism... Acest termen ar putea avea în vedere și produsele culturale? În condițiile în care avem o abundență de cărți, spectacole, expoziții, concerte de bună calitate, cum se mai poate descurca un consumator? Putem vorbi de o lăcomie a receptării de cultură?
G.B.: Confuzia e generală și atunci fiecare e responsabil și invitat să se determine. Dar poate e mai fecundă "bogăția" decât "sărăcia", îmi spun acum, fără să uit că tocmai "sărăcia", pe vremurile anilor '70, ne-a determinat, mai mult ca orice, să prețuim și să ne dăruim culturii. Alte vremuri dar, o știu, nostalgia retrospectivă e înșelătoare. Atunci sufeream de privațiuni dispărute azi... ele determinau investirea compensatorie în cultură ca soluție de consolare. Acum, dimpotrivă, ea și-a pierdut "concentrarea" și "dispersia" o amenință. Dar, să nu exagerăm, nu sunt rari tinerii care-și manifestă, desigur în alte condiții, același apetit pentru cultură: mijloacele de acces, selecția, extensia informațiilor operează altfel. Cum să ne decidem... asta-i dilema! Un băiețel pierdut într-o cofetărie privea lacom și, când mama i-a spus să aleagă o prăjitură, el a răspuns "Le vreau pe tooate". "Lăcomia" de care vorbiți e semn de "dorință", căreia, însă, nu i se poate răspunde, până la urmă, decât "alegând". Noi nu alegeam, citeam ce găseam, ce se traducea, acum însă vigilența opțiunii e imperativă. Riscuri noi intervin.

M.D.: Arta evoluează pe o axă cu sens unic, chiar și când reia elemente din trecut, revalorificate prin filtrul prezentului. De ce credeți că există această lege a obligativității inovației? (Cel puțin pentru Europa - am reținut ceea ce ați scris, cum că Occidentul e pentru dispersie, iar Orientul pentru concentrare).
G.B.: Evident că există un imperativ al inovației, căci principiul însuși al artei occidentale e bazat pe asocierea lui "le même et le différent", adică a persistenței și a modificării, a memoriei și a... uitării. Uitarea e o șansă și nu un rău, cum deseori s-a considerat. Uitarea, evident, "parțială", nu "integrală", permite renaștere, reînnoire și exclude stagnarea. Uitarea, precizez bine, și nu amnezia. Uitarea degajează spații de libertate, memoria garantează șanse de ancorare.

M.D.: În ce măsură credeți că un receptor reușește să țină pasul cu evoluția artei de-a lungul anilor, de-a lungul unei vieți?
G.B.: Evident că nu... la un moment dat e "sincron", apoi devine "reticent", "rezervat", ca mine, dacă e sincer cu el însuși iar nu "militant" obstinat al "noului" numai pentru a-și atenua nostalgia îmbătrânirii... Procesul de artroză a gustului e iremediabil pentru orice om, și a fortiori pentru un critic, dar aceasta nu determină imperativ abandonul condiției de spectator. Un critic plictisit poate deveni un "mauvais spectateur" sau, dimpotrivă, își poate depăși indiferența grație unor "evenimente" teatrale ce îi reînvie privirea stinsă, anima inima seacă, stimula respirația vitală. Arta, în expresiile sale cele mai incandescente, poate salva, la orice vârstă. Până și un critic obosit!

M.D.: Cum ne influențează evoluția instrumentelor de scris, de la creion (toc cu peniță, stilou, pix), prin mașina de scris, până la tastatura de calculator/ smartphone)?
G.B.: Recent am văzut o expoziție intitulată Ființa de piatră la muzeul sculptorului Ossip Zadkine. Și foarte frecvent apărea indicația: taille directe, adică tăietură în piatră, act manual, fizic, concret. Sculptura încă era atunci o luptă cu materialul. Vorbindu-i lui Mircea Cantor despre această remarcă, el mi-a amintit că Guillaume Apollinaire l-a sfătuit pe Brâncuși să adopte această tehnică, abandonând materialele facile. Și poate de aici i-a venit și intensitatea operelor, dincolo de splendoarea formelor. "Tăietura" în piatră... Când eram copil am fost, cu un prieten al familiei, la Tudor Arghezi și l-am rugat să-mi dea un autograf pe care l-a scris încet, și inspirat, cu tocul. "De ce nu folosiți stiloul?", l-am întrebat naiv. "Pentru că, dragă băiețașule, între momentul în care bag tocul în călimară și cel în care scriu se scurg câteva clipe care îmi permit să evit anumite prostii care îmi treceau prin cap." Scrisul cu cerneală, de mână, conservă materialitatea "tăieturii directe" a sculptorilor, scris lent, cu greșeli și corecturi. Apoi s-au accelerat însă mijloacele și actul scrisului s-a dematerializat, el a trecut de la soliditatea paginii la moliciunea plastilinei. Și astfel raportul între scriitor și scris s-a modificat. Îndelung am disociat scrisul pentru cărți și eseuri, care rămânea manual, de scrisul administrativ și oficial, pentru care mă încredințam calculatorului. Acum însă am capitulat... și, fără îndoială, în textele mele de azi nu se pot descifra doar urmele vârstei, ci și impactul uneltelor.


M.D.: Clădirea Teatrului Național din Craiova împlinește 45 de ani de la inaugurare. A fost inaugurată la 21 aprilie 1973. Cum apreciați ceea ce a imaginat arhitectul Alexandru Iotzu? În context, cum se plasează această clădire între altele? Cum apreciați rolul infrastructurii pentru această artă?
G.B.: Nu sunt un familiar al acestui teatru... dar azi, "locul" e important, tocmai pentru că și aici intervine distincția între "le même et le différent", între același și diferit. Putem circula de la un teatru, respectând modelul tradițional transmis, la un loc poetic reciclat, de la un monument respectabil la un deșeu urban reinvestit. Coexistența termenilor e binevenită și nu excluderea autoritară a unuia sau a altuia. Propice e alternanța... și virtuțile ei "democratice".

M.D.: Cât de mult ați revăzut un același spectacol?
G.B.: Unul singur, de 12 ori, Tragedia lui Carmen, în versiunea lui Peter Brook și Marius Constant[ii]. Eu am adorat-o, căci am perceput-o ca o supremă asociere de muzică și teatru, ca o "esență" a ceea ce mi-am dorit și trăit odată în viață.

M.D.: Deja s-au remarcat spectacole de teatru pe baza unor scenarii de film (de la Breaking the Waves, în regia lui Radu Nica la Sibiu, până la producția de scenă semnată de Radu Jude - Ali: Frica mănâncă sufletul - după Fassbinder). Cum vedeți aceste demersuri?
G.B.: E foarte bine că acum și cinematograful produce "materiale" pentru scenă, așa cum scena, de la începuturile lui, i-a furnizat din plin. Se întoarce "roata lumii"... Și să adăugăm un alt exemplu, cinematograful reia de câțiva ani, după modelul teatrului, practica "versiunilor" unui film celebru... el nu mai e prizonier doar al "ineditului". Cele două arte dialoghează, circulația fluidă e mai fecundă când nu se face doar în sens unic.

M.D.: Henry Mavrodin spunea recent: "Doar un șurub poate fi descris prin traducerea sa în cuvinte, fără să i se interpreteze eronat motivațiile sau să-i fie dezvăluită intimitatea". Ce ar putea fi, atunci, critica de artă (incluzând aici toate artele)?
G.B.: Ce spune Mavrodin e inexact... căci cuvintele dispun mai ales de puterea de a introduce o "deviere" personală, o implicare, ele nu se rezumă la o simplă descriere, cu toate că și ea, evident, este necesară. Radu Penciulescu mi-a făcut un elogiu, spunându-mi într-o zi: "când te citesc înțeleg cum era spectacolul". Cuvintele lui m-au bucurat căci confirmau efortul meu de a combina restituirea concretă, fragmentară, a reprezentației, cu "ecoul" subiectiv suscitat în mine de spectacol. Ca o fotografie ușor mișcată, însă doar "ușor", încât reprezentația să rămână recognoscibilă, dar impregnată de subiectivitatea spectatorului care eram. Cuvintele criticului servesc pentru a asocia concretul scenei și rezonanța suscitată în el. Dar, vorbind, scriind, pentru a reveni la Shakespeare, îmi place să evoc spectacolul, cum spune Puck la capătul Visului unei nopți de vară, asemeni "unui vis" ce asociază persistențe ale reprezentației, pete imprecise, și produce rupturi onirice.

M.D.: Ce puteți spune despre piesele de teatru care rămân doar în paginile unei cărți?
G.B.: Păcat pentru ele... dar, uneori, în timp, își pot găsi răscumpărarea. Cum a fost Woyzeck, text uitat și regăsit, sau această capodoperă cehoviană, recent jucată, La drumul mare. Nimic nu e pierdut... definitiv pierdut. Un mare regizor, Luca Ronconi, și-a construit, în parte, parcursul pe baza "revelațiilor" de piese rămase, până la el, "în paginile unei cărți". Câtă bucurie suscită ele, auzindu-le "prima oară".

M.D.: Cum ați perceput felul în care ați fost receptat? Au existat și judecăți nedrepte ori neînțelegeri în interpretarea operei dumneavoastră?
G.B.: Eu nu sunt un om rănit..., dar nici atât de vanitos încât să rămân indiferent.


M.D.: Cum vedeți critica de teatru a prezentului?
G.B.: Neschimbată. Doar că mijloacele de comunicare s-au adaptat "accelerării" proprii timpurilor actuale și de aceea evaluările sunt poate mai brutale și concise... dar "modurile" de intervenție rămân similare și impactul generațional de asemeni. E important, cred, ca fiecare să-l asume ca atare! Polemic și subiectiv. Eu am fost criticul "tinerei generații" la vârsta tinereții, acum e rândul altora și n-o să regret nicicum această redistribuire de roluri. O asum și, chiar aș spune, o cultiv. Paul Valéry desemna criticul drept "un expert în obiecte iubite" și de aceea poți continua doar dacă mai poți iubi...

M.D.: Ați scris mult și ați oferit, prin cărți, articole, interviuri, dialoguri, o varietate de perspective și de opinii, de judecăți estetice și de propuneri creative, inclusiv imagini biografice. Aveți și un jurnal pentru posteritate?
G.B.: "Jurnalul" e distribuit în textele mele, în ultimul timp din ce în ce mai explicit... poate chiar abuziv.

M.D.: Dacă există Paradis, are o "Livadă de vișini"?
G.B.: Ar putea să aibă și o Moscovă ca aceea din Trei surori..., dar mai ales o "Masă a tăcerii"! La ea aș vrea să mă regăsesc cu câțiva prieteni!

(Foto: Albert Dobrin, Festivalul Internațional Shakespeare, Craiova, 2018)