Doina Borgovan: Marcela Motoc, mă bucur să te salut în centrul Clujului, în Piața Unirii, la TIFF Lounge, pentru că ești prezentă în programul numit 10 pentru FILM la TIFF 2023. Cum ai primit nominalizarea?
Marcela Motoc: Mulțumesc de invitație, mă bucur și eu să ne cunoaștem și să ne întâlnim, am primit vestea cu mare bucurie și cu deschidere, evident, abia așteptam să ajung la Cluj. O să fim implicați într-un maraton de workshopuri, întâlniri, interviuri și ședințe foto și abia aștept să fim din plin în lumina reflectoarelor.
D.B.: Cum a început dragostea ta pentru teatru și cariera ta? Visai să fii actriță, vorba cântecului, de când aveai 5 ani?
M.M.: Nu chiar de la 5 ani, însă cred că fără să știe mama mi-a creat cumva conjunctura. Jocul meu preferat, sau cutia la care mă întorceam de câte ori mă plictiseam sau nu puteam să ies cu prietenii pe afară, era o cutie cu revista Cinema. Un teanc imens care mai există și acum acasă la mama. Deci mi-am petrecut copilăria printre Sophia Loren, Alain Delon, Claudia Cardinale și probabil lucrul acesta a marcat, a săpat ceva în mine. Pe la 15 ani, după un spectacol cu brigada artistică a liceului, la final, la aplauze, am avut un soi de epifanie, nu știu cum altfel s-o numesc, o certitudine că nu mai vreau să mă dau jos de pe scenă. Mi s-a clarificat asta în minte și i-am spus mamei: eu vreau să devin actriță, vreau să dau la teatru. Mama a închis ochii și și-a pus mâna la ochi, asta se întâmpla în anul 1988, pe vremea când se intra foarte greu la teatru, pentru că erau locuri foarte puține și cumva era foarte bine că se întâmpla așa.
Atunci i-am spus mamei: uite, dacă vreodată se schimbă acest sistem, e drept că noi, din Făgăraș, n-avem cum să ajungem între cei doi-trei selectați la București, dar dacă totuși se întâmplă ceva, pot să încerc, mă lași? Iar mama a spus: daaa, sigur că da! Și a trecut un an, și a venit Revoluția. Iar după Revoluție nu au mai fost 4 locuri pe țară, ci 8 locuri pentru fete. N-am intrat din prima, am intrat din a doua, iar ăsta a fost un lucru bun. Mi-a devenit cumva o regulă de viață, știu că lucrurile care trebuie să se întâmple mi se vor întâmpla la momentul potrivit.
De ce a fost bine că n-am intrat din prima? Pentru că la 18 ani dacă aș fi intrat, eram prea crudă și făgărășeancă, eram tăcută și nu știam pe ce lume sunt. Cu siguranță aș fi căpătat foarte multe frustrări. Un an mai târziu, după ce am stat în București, am început să mă descurc singură, să mă deschid și să mănânc teatru pe pâine, să cunosc actori și să înțeleg un pic mai mult din lumea în care îmi doream să intru, dar pe care nu o cunoșteam. În anul următor am dat admitere și am intrat la clasa Olgăi Tudorache și a lui Adrian Pintea.
D.B.: Asta era următoarea mea întrebare. Cum a fost întâlnirea cu cei doi mari actori?
M.M.: Dacă aș lua-o de la capăt, aș lua-o tot cu ei, tot la ei, nu i-aș schimba pentru nimic în lume. Nici nu știu cum să vorbesc despre întâlnirea asta. Devenise un soi de normalitate pe care o priveam tot timpul cu niște ochi foarte mari.
D.B.: Extraordinarul a devenit normalitatea ta. După facultate, în 2002 ai plecat în Franța, iar până în 2013 ai luat o pauză de la teatru, în care ai călătorit foarte mult. Cum te-au îmbogățit aceste călătorii ca om și ca artist?
M.M.: Uite, îți mai spun ceva din bucătăria mea internă. La un moment dat cineva m-a întrebat ce-aș fi făcut dacă n-aș fi făcut teatru. Mi s-a părut un gând de neconceput, nu îmi imaginam că aș putea face altceva în afară de teatru. Dar gândindu-mă mai bine, am spus că mi-ar plăcea să călătoresc, deși asta nu este o meserie în sine. Și iată că asta mi s-a întâmplat! Fără să o gândesc și fără să o pun la cale. Universul mi-a transmis: dacă tot ai renunțat la teatru, e momentul să călătorești. Am călătorit împreună cu fostul meu soț prin întreaga lume. N-am jucat teatru până în 2013. Am mai avut o mică tentativă de jucat în Franța, probabil prin 2007. Stilul nostru de viață era unul de invidiat, pot să spun acum, pentru că am trăit din lună de miere în lună de miere, pentru că mergeam acolo unde soțul meu primea misiuni diplomatice. El mi-a dat toată libertatea din lume, dar mă întreba: vrei să mergem în Tahiti, sau te duci la casting? Am ales atunci călătoriile și nu-mi pare absolut deloc rău de asta. Pauza asta m-a îmbogățit în alte feluri și n-am simțit că-mi lipsește teatrul, dar de fapt îmi lipsea.
Revenirea la teatru s-a produs când am citit o piesă scrisă de Lia Bugnar, Fata din Curcubeu. Citind-o, am știut că revin la teatru cu acest text. Am întrebat-o pe Lia dacă îmi dă voie să-l joc. Nu mă gândeam că mă voi întoarce în România, așa că am tradus piesa în limba franceză și am căutat un teatru la Paris pentru ea. A fost un pariu riscant, pentru că nu știam dacă traducerea mea e destul de bună sau dacă jocul meu mai trece rampa, după o pauză așa de lungă, dar a fost un pariu câștigat. Și iată că destinul din nou s-a întors și mi-a spus: îți era dor de teatru? Hai să îl faci!
M-am întors în România și deoarece căsnicia noastră s-a încheiat, a ajuns într-un punct pe care l-am simțit amândoi la fel, și fără regrete am pornit fiecare pe un alt drum. Am reluat și Fata din Curcubeu în România, și iată că după atâția ani încă îl joc. Am câștigat și premii cu el. Este spectacolul sufletului meu.
De atunci lucrurile s-au legat, mai joc și la Teatrul Metropolis, și la Bulandra, la Apropo și mai ales la Teatrul de Artă din București.
D.B.: Publicul vede doar partea strălucitoare a meseriei de actor, faptul că ești pe scenă, primești aplauze, ești cunoscut, dar nu știe cât de greu este în spatele cortinei. Vorbeai despre castinguri. Cât de greu este să mergi mai departe după ce nu ești aleasă la un casting? Cum îți găsești tăria de a continua?
M.M.: Trebuie să înveți să gestionezi refuzurile și să înțelegi că nu ești tu prost, ci că pur și simplu nu te-ai potrivit pe rol. Conjuncturile sunt foarte subiective. S-ar putea să nu te fi văzut bine oamenii care erau în ziua respectivă la casting. Poate nu te-ai "pupat" cu ce avea în minte regizorul, poate ai avut o zi proastă, poate chiar nu te potrivești cu acel rol. Poate ai fi fost cel mai bun, dar aia e!, s-a întâmplat să nu fii tu. Domnul Albulescu spunea asta, e o meserie în care totul ține nepermis de mult de noroc. Iar mai ales acum în stilul acesta de viață, cu ritmul impus de social media, și de faptul că începe să fie o inflație de actori, e absolut necesar să faci cumva să fii prezent în permanență, pentru că lumea te uită. Și tu la rândul tău vezi cât de repede și de ușor uiți. Și cred că e mai ușor pentru tineri, pentru că sunt obișnuiți și s-au născut în tipul acesta de trai, pentru mine însă nu e chiar la fel de simplu. Trec zile întregi până îmi aduc eu aminte că n-am mai postat de mult, și că trebuie să-mi fac un selfie. Și mi-e greu să-mi fac acel selfie, pentru că nu înțeleg de ce mi-aș face eu poză mie. Dar o fac, o postez, zâmbesc frumos și merg mai departe. Sunt noile reguli pe care trebuie să le iei ca atare și să nu-ți mai bați capul cu ele, pentru că-ți piezi timpul.
D.B.: Aș vrea să vorbim și despre experiențele pe care le-ai avut până acum în film. Am văzut în CV-ul tău că ai jucat în 2004 în Callas Forever, în regia lui Franco Zeffirelli.
M.M.: Ooo, da, dar a fost un rol de figurație. Eram foarte tânără pe atunci și începuseră deja de o vreme să vină producții americane și regizori din America să filmeze în România pentru că se dezvoltase industria puțin, aveam studiouri, aveam case de producție care costau mai puțin și atrăgeau astfel echipe din străinătate.
În Callas Forever cred că tot Bucureștiul și-ar fi dorit să vină pe platou la Zeffirelli. Pe vremea aceea eram abia ieșită de pe băncile școlii. A fost fascinant pe platou, l-am zărit pe Zeffirelli de undeva de departe. Dar îmi amintesc că eram la machiaj și când m-am ridicat de pe scaun, trecând pe hol l-am văzut pe Jeremy Irons. Nu pot să zic despre el că era actorul meu preferat, dar în momentul în care a trecut pe lângă mine pe acel coridor, a devenit cel mai mare actor (râde). Am simțit un gol în stomac, un fluture în gât. L-am tot urmărit apoi pe platoul de filmare, mă ascundeam pe după decoruri ca să-l văd mai bine și să mă uit cum filmează. Și țin minte că la un moment dat într-o pauză între replici își căuta un foc să își aprindă o țigară și am țâșnit cu o brichetă ca să i-o aprind. Am dat un interviu imediat apoi, iar titlul articolului a fost: Marcela Motoc i-a dat foc lui Jeremy Irons (râde).
D.B.: Acum, iată, acest program, 10 pentru FILM, este o rampă de lansare. Îți dorești să faci film?
M.M.: Enorm de mult. Sunt efectiv recunoscătoare și foarte bucuroasă că sunt în acest program, am așteptări de la el, am așteptări de la mine, sper să înțeleg mai mult despre ce se întâmplă în industrie și cum să reușesc să pășesc un pic mai în față, pentru că legătura mea cu filmul s-a pierdut, sigur că, fiind plecată atât de multă vreme, e firesc. Dar vreau să ajung în acel punct în care regizorii se gândesc la tine atunci când își fac un casting. Sigur că e diferită meseria de teatru, dar tocmai de aceea vreau să am ocazia să învăț, ca să pot să o fac mai bine și ca să fac mai mult film.