Alberto Păduraru: O să încep cu o întrebare definitorie pentru a prezenta persoana din fața mea, pe care o pun foarte des, dar ție niciodată (până acum). Ștefan, ce pui mai întâi, laptele sau cerealele?
Ștefan Iancu: Eu nu mai mănânc cereale de ceva timp, dar atunci când mâncam... Cerealele, bineînțeles. Sau... bineînțeles? Nu știu, te întreb.
A.P.: Depinde ce vrei. Că dacă vrei ceva crunchy...
Ș.I.: Da, înțeleg. Că laptele dacă-l pui se înmoaie mai repede și... Dar e foarte ciudat să-mi pun un bol de lapte. Nu, nu, cerealele.
A.P.: Chiar aveam o conversație despre asta zilele trecute cu cineva și mi-a zis fix chestia asta de "băi, eu nu prea mai bag cereale."
Ș.I.: O fi asociată cu vârsta, dar oricum nici nu e așa de sănătos. Adică eu știu că laptele nu e sănătos în cantități așa de mari. Și atunci, îți dai seama, nu cred că toți nu mai mănâncă cereale din cauza asta, dar eu nu mai mănânc cereale din cauza asta. A apus acea eră. (râde)
A.P.: Dacă tot suntem la cereale, copilărie și așa mai departe...
Ș.I.: Da?
A.P.: Dar jur, fără nicio legătură cu aparențele... Povestește-mi relația ta cu Spiderman, te rog frumos.
Ș.I. (râde): Măi, da, asta este...
A.P.: Nu, TU ești!
Ș.I.: Îți mulțumesc frumos, Alberto. Chiar foarte mult. Da, în capul meu și eu sunt Spiderman. Sigur, îmi lipsesc filmele și puterile, dar în capul meu chiar sunt Spiderman.
A.P.: A fost un reel pe social media la un moment dat cu Tom Holland care vorbea despre ce roluri și-ar dori să aibă în viitor și, cumva, toate s-au întâmplat.
Ș.I.: A, da, și a zis și de Spiderman la un moment dat, îmi amintesc. Adevărul e că - faptul că am treaba asta în cap (fictiv, dar nu chiar, că eu sunt) - mă ajută foarte mult. Îmi dă încredere foarte mare în mine. Spiderman poate să facă orice și atunci, dacă eu sunt el, înseamnă că și eu pot să fac orice. Și nu mai am emoții la nimic. Am emoții, dar când îmi aduc aminte că sunt Spiderman nu mai am emoții. Mă rog. Mie îmi plac supereroii, iar el a fost mereu foarte aproape de mine așa. El și când a apărut era singurul supererou care nu avea 40 de ani, bani și puteri... Era un băiat adolescent cu care empatiza toată lumea. Aveam costum când eram mic, am și poze. Mă gândeam așa că poate într-un univers paralel...
A.P.: Într-un multivers...
Ș.I.: Într-un multivers, Tom Holland era la masa asta și vorbea aicea cu tine că avusese premieră la Libertate. Și probabil îl chema Tomas Horațiu sau ceva. Și eu filmam acolo la Spiderman. Dar cred că e mai bine cum s-a așezat acum.
A.P.: Dacă e să vorbim despre Libertate, până la urmă uite că poți spune că ai ajuns într-un film cu supereroi, cumva...
Ș.I.: Da, păstrând proporțiile, cam așa și e... Sau măcar niște eroi, dacă nu supereroi. Deci cam asta e relația mea cu Spiderman, plus că îmi place foarte mult... Stai. Care-i Spidermanul tău preferat?
A.P.: Sunt tentat să zic Tobey Maguire acum.
Ș.I.: Am înțeles. Uite, mie-mi place de Andrew Garfield.
A.P.: Aaaa, băi! Am și uitat! Da, da, așa e, e foarte just ce zici.
Ș.I.: Mi se pare cel mai complet ca actor și-mi și place el așa tare mult.
A.P.: Dar știi că iconic e (și o să rămână) Tobey.
Ș.I.: Știi de ce mi se pare că e iconic Tobey?
A.P.: Pentru că l-am prins la o vârstă mică și...
Ș.I.: Exact, toți care l-au prins pe el sunt copiii care... Adică da, noi suntem. Deja la Andrew eram mai mari și cumva nu puteam să ne dezicem încă de primul și de faptul că ne-a marcat cu 5 ani înainte. Dar Andrew mi se pare, pf, e actorul meu preferat. Mi se pare miles away...
A.P.: Miles... (râd)
Ș.I.: Mi se pare că inclusiv în No Way Home, când i-a pus pe toți trei, el a ieșit cel mai în față. Și mi se pare că toată lumea a zis asta, că băi, a fost cel mai quircky, cel mai... Sau mă rog, părerea mea!
A.P.: Băi, eu unul sunt absolut onorat că beau acuma o bere și mănânc un burger cu însuși...
Ș.I.: Asemenea!
A.P.: Păianjenul...
Ș.I.: Păianjenul, ce pros... (râde)
A.P.: Hai și o întrebare mai așa după astea două. Fii atent. Teatru sau film?
Ș.I.: Hm...
A.P.: Ok, muzica! Mai departe...
Ș.I. (râde): Măi, eu făcând film de mic și cumva crescând pe platouri (adică stând foarte mult timp pe acolo) am un apetit mult mai mare pentru film și mă simt mult mai acasă, mult mai apropiat de el. Și mai e o chestie, care nu știu dacă e neapărat extraordinar de bună, dar mă simt mult mai confortabil în momentul în care mă duc pe un set și - pentru că am confortul ăsta - am senzația că pot să fac mult mai multe, nu mai sunt atât de stresat. La teatru încă, pentru că am început mai târziu și încă descopăr chestii... La teatru încă sunt corect. Pe când la film îmi permit uneori să fac mai... altfel?
A.P.: Asta e cumva opusul la ce mă așteptam de fapt.
Ș.I.: Adică?
A.P.: Adică mi se pare că mai degrabă în film trebuie să fii corect. Pentru cameră, pe dubla aia, nu știu...
Ș.I.: Nu, nu, mă refeream eu cu mine. Eu cu mine să fiu corect. Raportat la ce fac, raportat la craft, dacă vrei, la teatru scopul meu e să zic replicile alea și să fie ok, dar nu îmi permit atât de mult să îmi dau delirul. Nu că la film aș putea neapărat, că e un cadru mai limitat din punctul ăsta de vedere, dar overall... Nu știu dacă ți-am răspuns la întrebare, că-mi plac amândouă, dar la teatru am început mai târziu. Ușor ușor, acum de curând, încep să descopăr și teatrul. Și e o chestie pe care mi-am spus-o tot timpul, că aș vrea să găsesc contextele care să mă facă să iubesc teatrul la fel de mult ca filmul. Momentan ponderea nu e egală. În 2023 chiar am avut trei experiențe diferite, am scos trei premiere până acuma, în jumătate de stagiune, toate profund diferite între ele, cum ziceam, dar care ajung să îmi confere un răspuns la întrebarea: iubești și teatrul?
A.P.: Zi-mi care sunt astea trei. Nu-mi aduc aminte acum.
Ș.I.: Am avut așa: Am lucrat cu Radu Afrim la Teatrul Național la Repetiție pentru o lume mai bună, care a avut premiera în martie 2023, după care, la nici o săptămână după (deși repetasem concomitent) am avut o premieră la teatrul Toma Caragiu din Ploiești, în regia lui Cristi Juncu, piesa se numește Fiul. Scrisă de Florian Zeller, cel care a scris Tatăl și a scris și Mama, e o trilogie. Și Cristi Juncu le-a montat pe toate trei. A pus Tatăl la Bulandra, Mama la Nottara și Fiul l-a pus la Ploiești.
A.P.: Așa cum trebuie să fie toate într-o familie adevărată! (râde) Fiul la Ploiești!
Ș.I.: Fiul la Ploiești pare că e o bulevardieră. (râde) Da, astea sunt primele două spectacole și al treilea l-am scos cu câteva zile înainte să vin aici, se numește American Buffalo, la Teatrul de Artă din București, în regia lui Bogdan Budeș, după un text de David Mamet. Cam astea sunt momentan.
A.P.: Bun, hai să vedem. Paranteză cu direcția de serial de televiziune. E (sau nu e) o direcție similară filmului?
Ș.I.: Nu. N-are nicio legătură.
A.P.: A, oau! Ok. Pe bune?
Ș.I.: Bine, eu acuma vorbesc din...
A.P.: Îți dai seama că te-am întrebat știind că tu o să zici "Nu. N-are nicio legătură."
Ș.I. (râde): Aaa, și tu te-ai mirat doar așa, cum ar veni. Ideea e că vorbesc din perspectiva unui actor care a jucat la ProTV într-un serial unde ritmul e altul față de film. Atenția poate la detalii... Nu că nu există. Dar la serial se întâmplă asta: trebuie să livrezi un anumit lucru neapărat, el se montează și după aceea trebuie să se dea pe post. Cumva nu-ți mai permiți să stai atât de mult, să faci 20 de duble, să cauți. E, dacă vrei, mai sport. Ai venit, ai făcut. Nu ți-a ieșit? Mai încercăm o dată. Nu ți-a ieșit nici a doua oară? Încă una. Nu ai dat bine nici a treia, dar în rest toată lumea a fost bine? Aia e, a ieșit. A ieșit și te-ai făcut de căcat. Cumva, tu trebuie să deliver, nu poți să stai să... Adică mai există momente, dar ritmul e foarte alert, e ditamai televiziunea. Și încă la Pro n-am filmat în ritmul unei telenovele de pe vremuri, când se filmau 30 de pagini pe zi... Am avut cât de cât așa, dar e mai altfel.
A.P.: 30 de pagini pe zi e mult sau puțin?
Ș.I.: Enorm. E enorm. Am exagerat cu 30 de pagini acuma, dar cred că înainte chiar așa se filmau, hai nu 30, dar 20 sigur. Ei, noi am avut un ritm de 10 pagini pe zi. Dar depinde de foarte multe...
A.P.: Și textul era scris pe sezon.
Ș.I.: Da, primeam sezonul. La un moment dat primeam doar episoade. La televiziune e așa o mașinărie, dar e o mașinărie care, dacă funcționează bine și uns, intri într-un ritm și atunci fiecare știe ce să facă. Am dus-o și pe asta la capăt. Și nu zic că nu e obositor, că e obositor, și nu zic aici din punctul meu de vedere, că eu ca actor nici nu filmam în fiecare zi. Dar oamenii ăia din echipă aveau program de la 7 dimineața la 7 seara. Și uneori aveau și deplasări. Adică trebuiau să umble mult și... E haos. E rupere. Dar una peste alta, îți conferă și o stabilitate din mai multe puncte de vedere. În primul rând profesională, că știi că orice ar fi tu ai acolo un rol, dacă nu te omoară, mai e și chestia asta. La Vlad țin minte că deja prin ultimele sezoane eu - așa în capul meu - simțeam că sunt expandable și că pot oricând să mor. Și primul lucru pe care îl făceam când primeam scenariul (râde) era să văd dacă am murit, jur. Și mă uitam și ziceam "pfiu, n-am murit nici azi".
A.P.: Din rațiuni de am job și mâine.
Ș.I.: Din rațiuni de am job și mâine și da, adică... Noi așa aflam.
A.P.: Mai sunt seriale în care bagă morți de-astea forțate când au oamenii alte proiecte. În Anatomia lui Grey știu că făceau așa. Bine, și în câte altele nu...
Ș.I.: Da, mai sunt din astea. Pleacă la facultate două sezoane, că a avut tipul de făcut nu știu ce. Și când se întoarce, e gata facultatea.
A.P.: Extratextul perfect nu exi... Bun, mă interesează dacă ai avut vreodată vreun moment (în film) în care ai uitat textul, dar ai improvizat și a rămas fix cum ai improvizat-o tu.
Ș.I.: Cred că la film e mult mai puțin loc de improvizație decât la teatru, dar...
A.P.: Te întreb tocmai pentru că filmul e un produs care rămâne pe ecran. Dacă scriptul a zis da, rămâne așa, la asta mă refer.
Ș.I.: Măi, se întâmplă uneori să-ți vină niște lucruri, da. Pentru că nici omul care scrie, nici cel care regizează nu se poate gândi în avans la cea mai bună variantă pentru secvența respectivă, sau pentru cadrul respectiv. El o face să aibă un cap și o coadă. Se pun doi oameni la masă, se zic niște chestii, nu știu. Dar accidentele de tipul "am vărsat pe ăsta, a căzut nu știu ce sau nu știu cine", chestiile astea sunt mult prea fine. Mi se pare că trebuie să fii foarte foarte mobilat în departamentul scenaristică pentru a putea concepe milimetric situațiile de genul ăsta. Tocmai de aia cred că momentele astea în care cineva improvizează (și se simte că e o improvizație bună), ele rămân. Rămân, dar niciodată nu e ca dubla inițială când ai improvizat, pentru că după deja o faci, nu mai capătă aceeași nuanță. De asta la teatru se întâmplă mai des să descoperi niște lucruri acolo, în scenă.
A.P.: La teatru e și mai ușor să...
Ș.I.: Pentru că e mai viu, cumva...
A.P.: Ai produse diferite. La fiecare reprezentație ai - practic - același și cu totul alt spectacol...
Ș.I.: Și n-o mai iei de la capăt, ai făcut, aia e, mergem mai departe.
A.P.: Exact, exact.
Ș.I.: Doar că na, dacă improvizezi prea mult îl faultezi pe celălalt. E o chestie... Ai văzut Wolf of Wall Street, nu?
A.P.: Da, da.
Ș.I.: Știi că Matthew McConaughey a improvizat treaba aia cu bătutul în piept. Zicea că e un fel de ritual al lui. Și nu știu dacă i-a zis lui Scorsese, sau nu știu care a fost faza, dar am citit scriptul și n-avea nicio treabă cu ceea ce trebuia să facă el acolo. Și Matthew a început să facă chestia asta și - dacă te uiți la DiCaprio - el are un moment în care se uită la Scorsese și e pe sistemul "ce dracu face ăsta?". Adică n-a fost pe sistemul "aoleu, mamă, ce o joc aicea", nu, mai degrabă "a, ce face? O improvizează?". Și a rămas bucata aia, au păstrat-o. Deci ăla a fost totalmente improv-ul lui McConaughey. Lui Leo nu prea i-a convenit pe moment, a zis (râde) "Băi, e filmul tău? Ce faci?"
A.P.: Haha, ce tare! Povestește-mi un pic despre experiența de lucru la Libertate filmul. Tot ce simți tu să-mi zici despre asta.
Ș.I.: Am dat casting. Apoi am aflat că am luat. Tudor a pus foarte frumos problema. Mi-a încredințat unul dintre personajele din filmul lui, ceea ce mie mi se pare că e un gest - știu că pare absurd - dar e un gest mare, se naște o responsabilitate în tine ca actor când un regizor zice "Băi, uite am filmul ăsta, iar de bucățica asta vreau să ai tu grijă. O modelăm împreună, dar ai tu grijă de ea, e a ta". Mamă, mi se pare super emoționant. În general când sunt distribuit în ceva simt așa că am o misiune de dus la capăt și că nu - nu știu cum să zic - adică omul ăla îmi zice "Tu ești. În tine am încredere să faci asta." Și mi se pare că-l dezamăgesc dacă nu iau în serios treaba asta. Nu vreau să dezamăgesc regizorii cu care lucrez, adică aș vrea să rămână cu gândul că am făcut o treabă bună, sau măcar cea mai bună treabă pe care puteam să o fac eu în contextul ăla. Și să știe că poate n-a ieșit bine, dar eu chiar am făcut tot ce am putut. Și atunci vina nu mai e la mine, nu mai e la nimeni de fapt. Tu ai crezut că pot, eu n-am putut, am făcut ce am putut. Dar cumva mi se pare că așa ieși mult mai câștigat decât dacă știi că poți și îți bagi picioarele. Și atunci la Libertate, în momentul în care Tudor m-a încredințat cu rolul ăsta, care - again, ca să știe și oamenii - nu e unul mare, sau mă rog, apare destul de mult băiatul ăsta... - asta am simțit, toate lucrurile astea.
A.P.: Da, partitura e acolo, e ceva...
Ș.I.: Ei, acuma! Nu e în primii cinci, dar am avut de filmat două săptămâni pentru el totuși.
A.P.: Și e tare că e și cam singurul personaj de tipologia asta. Mai e un băiat cu vârstă (în film) similară, atât. Dar are altă treabă acolo, e adevărat.
Ș.I.: Da, cred că asta mi s-a și părut frumos, în toată marea aia de adulți de acolo. Faptul că există și o față tânără și te uiți la el și zici "săracul!" (o intonează cu afecțiune). Și procesul în sine, băi... Chiar vorbeam aseară cu Costel Cașcaval. A fost o filmare dificilă, pentru că s-a filmat în plin COVID. Oameni, câte 30-50 acolo pe set, în bazin toți, unii lipiți de alții. O filmare dificilă chiar dacă n-ar fi fost COVID, până la urmă, de stăpânit figurația aia uriașă, actorii, acum facem asta, acum filmăm, camera nu știu unde. Și în general mi se pare că primul merit al unui regizor este să-și aleagă distribuția. Pentru că dacă un regizor își alege o distribuție bună...
A.P.: Da, e un super power move distribuția asta!
Ș.I.: Este, este... Dar știi de ce cred că a făcut-o Tudor așa? Nu neapărat ca un power move, ci mai mult în ideea în care - asta e părerea mea, nu știu dacă am dreptate - dar eu cred că el a vrut ca în alea 30 de zile de filmare (sau câte au fost) pe care le-a avut, când are o secvență de două-trei-cinci personaje, să nu se chinuie cu actorii. Să aibă treabă să-și organizeze, să pună camera, să știe că e totul ok, iar oamenii ăia să facă exact filmul lui. Și mi se pare că poți să faci treaba asta când oamenii ăia sunt talentați și au înțeles clar, adică vorbești de două-trei ori cu ei, da, nu-i lași pe gol. Dar mi se pare că am fost cu toții în aceeași sâmbătă, cum se zice. Toți am înțeles, nu mi se pare că e vreo secvență în care să zici că se vede doar unul, fiecare care a apărut și-a făcut treaba foarte bine. Și Tudor cred că asta a vrut. Îți dai seama cum era să vină fiecare actor la Tudor să îl întrebe "auzi, dar eu aici, dar...?" El și-a ușurat munca cu treaba asta, dar ok, înțeleg că din exterior poate arată și ca un power move, că nu e secvență să nu fie un actor, doi, trei din cei "grei".
A.P.: E super tare, da. Mie mi se pare și un manifest chestia asta. Știi, că vezi mai mereu... Uite, cum ai tipologia tatălui în filmul românesc, care de cele mai multe ori e Șerban Pavlu, Titieni și așa mai departe... Ei, la Libertate e altcumva, toată lumea e în același loc, e o poziție de egalitate foarte frumoasă. Îmi place mult.
Ș.I.: Am avut un respect și noi între noi și ne-am înțeles foarte bine toți. Și eram unii care stăteam mai mult, alții veneau câte două-trei zile, apoi plecau. Și a fost așa un fel de... Noi ne cam știm în industria asta toți cu toți, chiar dacă n-am făcut niciodată cunoștință per se, ne cunoaștem. Că și acuma la petreceri mai dădeam mâna - am făcut cunoștință, dacă vrei, cu Paul Negoescu, am dat mâna, eu i-am zis te știu, el a zis păi și eu te știu. Am zis amândoi știu, dar am vrut să fie și oficial. Cumva - în Libertate - asta a fost chestia frumoasă, Tudor - fără să vrea (că nu cred că ăsta a fost scopul lui) - a creat acolo un mediu în care noi ne-am cunoscut actori cu actori și am putut să stăm să mai vorbim, actori cu care poate în alte contexte nu te-ai fi întâlnit.
A.P.: Ăsta da networking!
Ș.I.: Eram la un moment dat 7-8 actori într-o cameră de hotel și la un moment dat țin minte că m-am întors așa și în capul meu am zis băi, stau aicea cu Vasluianu, cu Postelnicu, cu Cașcaval, cu Herlo și m-am dat așa puțin în spate și mi-am dat seama că eu chiar mi-am dorit să se întâmple chestia asta în viața mea. Și acuma, când am jucat cu Vasluianu în spectacolul ăsta la Ploiești (că el îl joacă pe taică-miu), m-am gândit așa, mi-am amintit de vremea când eram la Ideo Ideis și venea Vasluianu și era mentor, eram toți acolo pe spate.
A.P.: Haha, și acuma ai putea fi chiar tu mentor, sau hai, trainer...
Ș.I.: Pentru mentor sunt totuși încă prea mic, nu e cazul. Dar m-au chemat să fiu trainer, dar nu am acceptat că programul nu-mi permite. În schimb, am fost la ID Fest trainer, chiar pentru Brainstorming, fosta mea trupă. A fost foarte emoționant.
A.P.: Și eu o să fiu în echipa de traineri Ideo 2023.
Ș.I.: Ce tare! Pe bune?
A.P.: Da, da. O să țin un workshop de poezie. Vedem ce iese.
Ș.I.: Foarte drăguț.
A.P.: N-am mai făcut chestia asta niciodată. Și, mă rog, te înțeleg ce zici că și în capul meu poate suntem prea mici. În fine, poate sunt eu prea mic acum pentru asta.
Ș.I.: Nu, nu, chiar bine zici, că suntem mici. Tu ai 23, eu am 25. Cumva e și sindromul ăsta al impostorului, că băi poate e prea devreme, să mai stau... Dar după, dacă stai să te gândești, și generațiile astea s-au schimbat. Și clar știi mai multe decât niște oameni pe un topic și cumva ai avea ce să le zici, ce să îi înveți. La nivel de cunoștințe într-un domeniu.
A.P.: Da, dar pe de altă parte s-ar putea să rămân eu cu gura căscată la ce-mi pot zice copiii.
Ș.I.: Aia sigur.
(Îmi aduc aminte, în timp ce transcriu interviul, de o discuție cu Simona Popescu la un moment dat. Îi trimisesem un poem oniric, mă rog, o încercare, imitasem Dimov, în continuare mi se pare unul dintre cei mai tari și care m-a influențat cel mai mult în felul de a scrie poezie. Și ea s-a bucurat, mi-a zis "uite unul care s-a întors la onirici", apoi mi-a zis că dacă vreau să mai studiez și să aprofundez direcția dată, ea are o carte mai veche - de căutat la bibliotecă - numită Noapte sau Zi, o carte despre vise, care are și o secțiune în care copiii sunt întrebați ce visează și povestesc. Și Simona chiar avea dreptate, nimic nu bate visele copiilor, sunt cei mai tari. Reușeau cumva să-mi amintească de Lorca fără niciun efort, dar cred că asta e o superputere pe care doar ei o au, că tot începusem interviul cu relația lui Ștefan cu Spiderman, tot în direcția aia candidă se duce.)
Ș.I.: Te dau cu roțile în sus niște copii de nu mai înțelegi nimic. Dar la finalul zilei tot tu trebuie să ții workshopul! (râde)
A.P.: Apropo de ce ziceai înainte că te știi cu oameni virtual în această...
Ș.I.: Această pseudo... Da. Pseudocunoaștere, așa.
A.P.: Eu am chestia asta, vorbesc multă vreme cu niște oameni numai pe internet. Și la un moment dat se naște acolo o anumită apropiere, deși nu ne-am văzut niciodată. Fie că lucrăm la proiecte împreună, fie că le cer / îmi cer ajutorul cu ceva, fie că vorbim pur și simplu.
Ș.I.: Da, categoric se creează o relație.
A.P.: Absolut. Și mă rog, vine ziua aia, ziua cea mare în care te întâlnești cu persoana față în față. După atâta timp și atâtea chestii vorbite. Băi, și prima chestie pe care o faceți e să întindeți mâinile și să ziceți cum vă cheamă. Numele e primul lucru pe care îl știi despre persoana aia. Și pe mine mă blochează, că mi se pare că gestul ăsta fute tot ce-ai construit până acolo la nivel de intimitate, știi? E o chestie formală.
Ș.I.: Măi eu am și gândul ăsta că poți să vorbești cu cineva o grămadă pe net, dar în realitate e mereu altceva. Ne-am dezobișnuit, acuma cu tot accesul ăsta facil la discuțiile virtuale, sunt unii care nu mai au capacitatea de a vorbi. E mai complicat, sunt mai tăcuți și așa mai departe, nu știu.
A.P.: Fii atent. Mă gândeam să te pun să-mi faci trei playlisturi. Care să fie în același timp și topuri. Dar uite cum: unul de muzică, unul de filme și unul de cărți. Să zicem... top 3 la toate.
(Ștefan se gândește.)
Ș.I.: Eu de fapt acuma doar mă prefac că mă gândesc, pentru că am lucrurile astea gândite și sedimentate de foarte mult timp. La muzică acolo mi-ai dat puțin henț, dar o să o las la urmă.
(A jucat-o.)
A.P.: Atunci... filme?
Ș.I.: The Social Network. E filmul meu preferat. La egalitate sau oricum tot pe acolo cu Apocalypse Now.
A.P.: Frumos, frumos.
Ș.I.: Și al treilea e mai mult o dezbatere. Adică e o dezbatere continuă acolo, se detronează succesiv mai multe filme unele pe altele. E o luptă acolo.
A.P.: Deci al treilea film sunt patru filme. Zici că e banc sec.
Ș.I.: E unul care mi-a venit acuma în minte și țin să-l spun, pentru că nu e întâmplător că m-am oprit fix asupra lui...
A.P. (tuse): Libertate filmul.
Ș.I. (râde): Intră în top100, intră...
A.P.: Pe bune?
Ș.I.: Sau 200, e topul mare, am văzut multe filme. Mi-a plăcut foarte mult La grande bellezza.
A.P.: Da, de acord.
Ș.I.: E o poezie acolo... Cu ștaif așa. Și cumva, nu știu, mi-au rămas foarte multe chestii clare din filmul ăla. Pe doi Apocalypse Now. Și primul e The Social Network. Mi-a plăcut pentru că e un scenariu impecabil. Joacă și Andrew Garfield, normal.
A.P.: Se putea...
Ș.I.: Mie-mi place foarte mult genul ăsta de snappy dialogue (pocnitul sugestiv din degete frenetic însoțește explicația): vorbește ăla, peste aia, din partea aia, din toate, din cealaltă, bam bam bam. Și scenariul lui Aaron Sorkin a picat fix pe mâinile cui trebuie, că David Fincher este un geniu. Și mi se pare fucking amazing!
A.P.: Buuuun. Cărți acum? Dacă zici că la muzică ți-am dat henț.
Ș.I.: La cărți o să mergem așa mai pe clasic. Mi-a plăcut foarte mult Maestrul și Margareta, a lui Bulgakov.
A.P.: Furăciune după Faust, I rest my case. Dar de altfel foarte bună, da.
Ș.I.: Ei furăciune! Mă, să știi că nu e o furăciune, pentru că - știi - pe prima pagină din Maestrul și Margareta este...
A.P.: Un citat din Faust.
Ș.I.: Care spune "Cine ești tu, la urma urmei, spune? O parte din acea putere / Ce veșnic răul îl voiește Și veșnic face numai bine.", când vorbește Mefisto cu Faust. Eu cred că Bulgakov s-a inspirat, la un nivel aproape ca o odă, știi?
A.P.: Un omagiu.
Ș.I.: Omagiu, ăsta era cuvântul, da. Dar nu e nicidecum ceva scris la modul "domle, e ideea mea". Și dacă stai să te uiți, sunt multe omagii, pentru că și La grande bellezza e un omagiu adus filmului lui Fellini, îmi scapă acuma.
A.P.: La dolce vita.
Ș.I.: Așa e, da. Și nu deranjează. Cum nici la Bulgakov nu mă deranjează. El ia așa, un 30 la sută din mitul lui Faust, dar îl face al lui, e Faustul lui. Și cartea asta m-a marcat, am primit-o de la o colegă de la un film, Iulia Cârstea, care s-a ținut foarte tare de mine și și-a dorit să citesc cartea aia, mi-a adus-o și mi-a dat-o cu dedicație. Și a ajuns să fie cartea mea preferată, adică știu că ne-am văzut la mult timp după și i-am spus asta. Pe locul doi ar fi o carte care se cheamă The Secret History, a unei scriitoare pe care o cheamă Donna Tartt, tot ea a scris și Goldfinch, după care s-a făcut filmul omonim. Dar și The Secret History mi-a plăcut foarte mult, mi se pare că acolo este un potențial pentru un film cu niște tineri, fabulos! Îți recomand, dacă vrei, e un easy read, e cu niște băieți, unul care a studiat greacă veche și se mută la un liceu și vrea să intre într-un grup din ăsta...
A.P. (râd): Un pas în urma...
Ș.I. (râde): Nu, nu. Nu prea are treabă. Dar e cu tineri. Iar pe locul trei, deși ar putea lejer să urce pe doi, este A Little Life / O viață măruntă, a unei autoare pe care o cheamă Hanya Yanagihara. Este o carte despre prietenia dintre patru băieți care m-a făcut să mă cac pe mine de plâns. Superbă. Și grea. It is not an easy read by any means, spre deosebire de celelalte două. Și e acolo o scenă atât de frumoasă... E o chestie foarte mișto în carte, că la un moment dat - în ediția pe care am cumpărat-o eu - undeva pe la mijlocul cărții, sau pe la început, nu mai știu, poți să mai deschizi o pagină și să faci așa o chestie 3D. Și sunt niște scări, e un bloc cu scările de incendiu. Și n-am înțeles care-i faza cu chestia aia. Băi, Alberto, și când am ajuns la momentul ăla în carte (care încheie cumva un capitol) am zis da! Totul era (și trebuia să fie) acolo. Scările, băieții... Tot.
A.P.: E foarte tare tot ce mi-ai zis aici, cumva și topul de cărți l-ai legat cumva tot de filme, că tot în scene gândești, tot în imagini... Filmic.
Ș.I.: Păi nici n-ai cum să nu.
A.P.: Ia să vedem la muzică acum!
(Începe - cumva predestinat întrebării mele, după o sesiune-fundal de Manu Chao abia terminată - Last night the DJ saved my life, moment mai bun nu se putea)
Ș.I.: La muzică ce vrei să-ți zic? Trupe, albume, melodii?
A.P.: În primul rând dacă ai vreo plăcere vinovată. Și în mare piese mă gândeam să-mi zici.
Ș.I.: Plăcere vinovată? Îmi plac reggaetoanele astea, frate, mi se par caterincă. Îmi place Sean Paul.
A.P.: Sean Paul, da, absolut.
Ș.I.: E șmecher, mă, Sean Paul, chiar dacă m-a dezamăgit. Am fost să-l văd la Neversea și... Îmi plac foarte mult astea din anii 2000. Și cred că cea mai mare problemă a generației noastre de acuma e că avem cea mai proastă muzică din ultimii 30-40 de ani, 50 de ani, 60 de ani, nu știu. Deci dacă vorbim de calitate și cantitate, raportul este ceva... Deci eu nu știu, e o muzică atât de facilă, adică trapul ăsta mi se pare ceva de... Să-mi pag p*la în el! Jur.
A.P.: Promit să pun cu asterisc (așa am și făcut).
Ș.I.: Ascult versurile unora și zic băi, voi vă dați seama că ăștia-s niște prăjiți, mai proști decât voi, cei care-i ascultați. Și totuși voi îi ascultați și-i validați prin chestia asta? Și mai sunt lucruri, de exemplu prea mult pop, bă. Prea mult pop. Mi se pare că nu mai există trupe rock, sau nu mai sunt ce erau odată. Eu rock ascult preponderent, am crescut cu metale, tata m-a învățat rockul, mergeam la Metallica, la de-astea. Și totuși iată că reflectă foarte bine muzica de acum generația asta. Ceea ce nu e tocmai un lucru bun. Așa, să-ți fac un top, ce vrei? Albume, trupe? Melodii?
A.P.: Melodii, hai.
Ș.I.: Îmi place foarte mult - pentru că e mai mult decât o piesă, e o experiență în sine - îmi place The End, a lui The Doors. The Doors e una dintre trupele mele preferate, de departe. Și nu întâmplător este și în Apocalypse Now piesa asta. S-a legat așa, știi? Hm, am dat de niște băieți din Londra, care fac o muzică mai indie-electronică așa, se cheamă Kerala Dust, sunt foarte tari. Excelenți. Îmi place maxim muzica lor, mi se pare că e și o muzică foarte filmică. E un battle din ăsta în capul meu, ascult Slipknot, dar și Gorillaz îmi mai plac...
A.P.: Gorillaz sunt o forță (mai puțin live la Electric, unde au fost meh). Este piesa asta de la ei, pe care n-o prea găsești pe astea uzuale de streaming, zi să-i zic, o piesă de vreo 7 minute în duet cu Andre3000. Do ya thang! Așa era.
Ș.I.: Da, o știu. E cu Andre?
A.P.: Da, da, e pe ea.
Ș.I.: O știu, cum să n-o știu?
A.P.: Acolo mi-am dat seama, bine și din Outkast, că omul e...
Ș.I.: Geniu. E geniu. Știi că avea și un serial pe Cartoon Network când eram noi mici...
A.P.: Class of 3000! Cum să nu! Am avut ringtone-ul ăla mult timp.
Ș.I.: Eu la mult timp după serial mi-am dat seama că despre el era vorba acolo. E un artist foarte tare. Și acolo în top nu știu ce să-ți mai zic, îmi dau cu foarte multă rockereală ca să mai șterg din trapul ăsta pe care-l mai aud fără să vreau, sau popul ăsta excesiv, la fel, ce mai aud la radio. Îmi place... Da ia stai, mă, să mă uit și-ți zic!
A.P.: Apropo de Class of 3000, că personajul Sony e literalmente Andre... Approachul nu era neapărat unul pentru copii. Eu mă uitam atunci și da, era funny, era muzică de aia contagios de bună, la la la. Dar am văzut un episod recent în care Sony e chemat să-și vândă sufletul diavolului pentru succes.
Ș.I.: Aha! (râde) Drept urmare, s-au luat după?
A.P.:...
Ș.I.: După Faaaaust!
A.P.: Lasă-mă în pace, of, of! (râd) Sony se duce chiar în infern în episodul ăla, la subsolul unei clădiri de birouri, să semneze un contract cu o casă de discuri, pentru că - știm cu toții - diavolul are o casă de discuri.
Ș.I.: Și îi salvează pe copii, nu?
A.P.: Da, da, o face pentru elevii lui sau ceva.
Ș.I.: Niște problematici mari. Și în Viața cu Louie erau niște problematici mai mari decât ne dădeam noi seama.
A.P.: În orice, dacă stai să te uiți. Ed, Edd n Eddy, de exemplu.
Ș.I.: Mi se pare foarte greu, frate, să faci problematicile alea așa. Adică noi aveam totuși niște lucruri din desenele alea și atunci pe niște situații care cumva nu păreau foarte grave. Nu ziceam niciodată "mamă ce gravă e situația." Mă mai uit la desene, mă uit mult și la animeuri.
A.P.: Fără cereale? Imposibil!
Ș.I.: Am crescut, acuma mă uit la ele cu chipsuri, bere. Uite, acuma am aruncat un ochi (pot să confirm că așa a făcut) și la muzică aș mai adăuga David Bowie. Și Metallica, Three Days Grace. Și Linkin Park, uite, Linkin Park a fost trupa vieții mele când eram puști. Dar cred că pentru mulți dintre noi a fost prima trupă pe care am ascultat-o așa de hardcore. Era la toate AMV-urile alea de pe net, DragonBall Z, pe fundal era In the End. Ce vremuri.
A.P.: Naruto fights, știu ce zici.
Ș.I.: Naruto fights și pe fundal era Numb, da, clar.
A.P.: Apropo de multivers...
Ș.I.: M-ai prins acolo, că-mi place.
A.P.: Dacă mâine s-ar termina calea asta și n-ai mai fi (ca exercițiu de imaginație) actor... Ce alt job ai avea?
Ș.I. (răspunde prompt, înainte să termin): Scenarist.
A.P.: Ok, tot din zona asta. Ți-a fost ușor. Dar dacă tot spectrul ăsta de activitate dispare cumva și poți alege doar ceva fără legătură cu domeniul ăsta?
Ș.I.: Sport, ceva cu sport clar. Cred că mi-aș fi dorit foarte tare să fiu sportiv de performanță. Mi-ar fi plăcut tenis. Sau orice sport în sine, dar care să-mi placă. Nu știu, fotbal.
A.P.: Să știi că știam că o să zici fotbal dinainte să te întreb / să știu că vreau să te întreb asta.
Ș.I.: Sunt microbist, mă uit foarte des la fotbal, dar ca sport în sine mi-ar plăcea mai mult tenisul.
A.P.: Am înțeles. Ai ținut cu City?
Ș.I.: Nu, eu sunt fan Arsenal. Foarte mare fan Arsenal. Sunt în fanclubul din România, suntem în fiecare duminică la meci. Vorbesc foarte serios, avem pub-ul nostru în București, venim toți cu tricourile. Stai să-ți arăt poze, fii atent. (Văd poze cu Ștefan în pub, cu el, cu fanclubul din România, toți cu tricouri Arsenal). Mi-ar fi plăcut asta cu sportul din mai multe puncte de vedere, deși e un job pentru tine, ieși câștigat de acolo, pentru că ieși sănătos, tu faci o muncă fizică. Sportivii sunt ață. Și pe lângă toate astea, mie-mi place rigoarea, îmi place să mi se spună ce să fac, să mă trezesc dimineață și să am pe cineva să-mi zică bună dimineața, uite, astăzi trebuie să facem asta, asta, asta și asta. Uneori când am prea multă Libertate (râde) și știu că trebuie eu să mă organizez, parcă-mi vine puțin mai greu, că mă gândesc hai, mă, că nu mă stric dacă merg și mă culc. Nu! Hai, Ștefan, să citești asta. Hai, Ștefan, să mergi la sală! Hai, Ștefan, să mai scrii, că ai zis că vrei să scrii. Și tot așa. În același timp îmi și îngrădește puțin libertatea. Dar asta și vreau.
A.P.: Îmi place că revii așa cu wink-wink ca-ntr-o parabolă la Libertate filmul, în premieră mondială la TIFF22.
Ș.I.: Ce drăguț, dar să știi că nici n-am realizat.
A.P.: Spune-mi un lucru (dacă ai) pe care dacă ți l-ar cere un regizor să îl faci ai refuza, aia să fie limita ta. O să pun aici cu altă culoare (culoarea regizorilor) și atunci când o să citească vreun regizor bucata asta o să știe exact ce să nu te pună să faci, iată!
Ș.I.: Da, sau fix aia o să mă pună să fac. (râde) Ia să vedem ce nu vrea ăsta! Gata! Hahaha! Îl punem să cânte! Că asta cu cântatul mi-e puțin... Eu nu cânt.
A.P.: Pe bune? Dansezi?
Ș.I.: De dansat pot să dansez, nu am o problemă, pe corpul meu sunt foarte stăpân. Adică am o motricitate - cred eu - bună. Inițial a fost chestia asta ușor tabu cu nuditatea, dar deja am făcut-o de mai multe ori și...
A.P.: Te-ai imunizat.
Ș.I.: Bine, nu full body, nu eram gol gol. Dar cumva mi se pare că dacă e justificată, dacă omul ăla îmi poate argumenta de ce e neapărată nevoie să-mi vadă coaiele, sunt ok cu asta.
A.P.: Sunt atâtea discuții simetrice avute cu persoane diferite care mi-au zis fix asta: dacă are un sens, o facem. (râde) Cred că ultima persoană a fost chiar frate-tu.
Ș.I.: Da, normal, și suntem mulți care gândim așa. Noi nu avem ceva împotriva actului de a ne dezbrăca, ok, e chestia asta tabu, dar să știi că majoritatea actorilor nu sunt pudici, sau - dacă sunt - nu o să îi pună să se dezbrace. Dar cred cu tărie că atât eu câți și alți colegi ai mei avem nevoie să ni se explice clar: bă, vreau să te dezbraci pentru că... Ok! Dacă explicația ta, fundamentată pe niște argumente solide, mă convinge pe mine, da, atunci o fac. N-o să zburd de bucurie, dar o fac pentru că înțeleg de ce e nevoie în contextul a ceea ce vrei tu să creezi acolo. Mă enervează retoricile de genul: de ce? Că așa vreau eu! Ei, așa vreau eu, du-te-n pula mea! Nu mersi!
A.P.: Da, e just. Așa-i.
Ș.I.: Știi ce nu m-ai întrebat? Un top 3 playlist de actori, dacă vrei...
A.P.: Vrei tu să naști un val? Un precedent? (râd) Ai grijă ce zici... Hai! Fii atent, dar români, ca să fie mai rău. Că la străini e simplu: Andrew Garfield, Andrew Garfield, Andrew Garfield.
Ș.I. (râde): Andrew, Heath Ledger și Marlon Brando. La români? Mamă, ce m-am aruncat aici... Băi, mie-mi plac trei actori foarte foarte mult. Îmi mai plac și alții, dar ți-i zic pe ăștia trei. Îmi place foarte mult de Mimi Brănescu.
A.P.: Pot înțelege asta.
Ș.I.: Îmi place foarte mult de Emilian Oprea.
A.P.: Da! Bine, voi ați și lucrat foarte mult împreună.
Ș.I.: Și suntem și foarte buni prieteni. Și Manole.
A.P.: Băi, de Emilian și de Marius mi-a plăcut în Libertate de-am murit! Mi se par super buni! Foarte tari!
Ș.I.: N-ai cum să nu... Și mi se pare că toți trei pe care i-am enumerat sunt niște actori profund diferiți, mi se par niște actori la care te bucuri că te uiți.
A.P.: Da, clar, clar!
Ș.I.: Și de Florin Piersic Jr îmi place. Mi se pare un actor atipic, dar foarte mișto. Și mi-aș dori să lucrez cu el, cu el n-am lucrat niciodată.
A.P.: Ia, o să pun cu fontul special de...
Ș.I.: Mi-aș dori să lucrez cu Florin Piersic Jr, fontul. (râde) Bine, nici cu Mimi n-am jucat niciodată, el nu prea mai joacă, el doar scrie. Dar mi-ar plăcea să joc în ceva scris de el. Și de Conrad Mericoffer îmi place foarte mult. Și în film și în teatru. Mi se pare un actor foarte bun, poate prea puțin utilizat pentru cât de bun e.
A.P.: De parcă e târziu...
Ș.I.: Băi, târziu nu e, dar când vezi o grămadă de de-ăștia la televizor și te uiți la ei și zici "băi, cine dracu te-a băgat acolo?" E cumva... Nu mi-e rușine să zic chestia asta. Sunt unii actori pe care îi văd la televizor și mi se pare că pot eu să mă gândesc la cel puțin alți trei actori care s-ar potrivi mai bine și ar fi mai buni, ar face o treabă mai bună. Nu e de datoria mea clar, dar e un gând pe care îl am. Și mănâncă căcat oricine ar zice că nu gândește așa. Când te uiți într-un loc și ai un prieten foarte bun care n-a luat acolo, dar îl vezi pe altul care nu e la fel de bun, tot timpul te gândești cine e ăla și ce dracu face acolo.
A.P.: Păi dacă sunt interese mari la mijloc... Se întâmplă și compromisuri și mai multe. Apropo de asta - cum ești cu ideea de compromis?
Ș.I. (râde): Cam țin cu dinții să nu le fac, dar uneori mai există probabil situații când te trezești că joci ceva ce nu ți-ai fi dorit să joci.
A.P.: Dar ai fi mascotă la Arsenal, așa-i?
Ș.I.: Da, mâine! M-aș face... îl cheamă Guunazaurus, că e un T-Rex Gunner. De ce nu, până la urmă? Oricum cred că aș câștiga mai bine.
A.P.: Evident că ai fi zis da, la ce mă gândeam... Superb! Zi-mi o întrebare - știi, genul ăla de întrebări pe care ți le pui tu în oglindă, singur, dar îți imaginezi că te-a întrebat altcineva chestia aia (și ți-ai fi dorit să o facă). Ai de astea?
Ș.I.: Da, uite, acuma că ai zis, am... E mai mult așa, ca un soi de gând. Nu neapărat o întrebare. Mi se pare că oamenii nu prea vorbesc despre mentorii lor în parcursul pe care îl au. Și la mine au un rol foarte important. Mereu m-au ghidat oamenii mai mari decât mine pe care i-am admirat. Și poate că n-am știut niciodată să le mulțumesc cu adevărat. Prin mențiunea acestui aspect, aș vrea să rămână acolo, apropo de carierele noastre, de a mea. Ei se știu. Sunt oamenii care au dat de la ei. Ceea ce rar se întâmplă. Și cred că toți avem nevoie de niște mentori, să ne îndrume uneori, știi? Când nu prea ai încredere, să dea din mână să-ți zică hei. Și mentorul ăla poate să fie de la cineva care-ți zice băi, să știi că scrii bine, continuă să scrii, la cineva care vine la tine și zice hai să încercăm asta, sau cealaltă.
A.P.: Și e cu atât mai frumos cu cât mentorii îți devin competiția, sau colegii.
Ș.I.: Colegi, colegi. Competiție n-o să devină niciodată. Pentru că-s mai mari ca tine, nu cu ei te lupți. Dar e foarte frumos când devin colegi, e minunat. Uite, Mimi este pentru mine un mentor, Emilian de asemenea. Tocmai din pricina asta îmi doresc ca și eu, la rândul meu, să pot să dau mai departe ceva pentru cineva, să-mi rup și eu cu drag din timp și din energie și să ajut, mi se pare only fair să încerc să fac același lucru.
A.P.: Ziceai tu de chestia asta cu vârsta, că n-au cum să fie competiția ta, că e altă tipologie. Ștefan, tu ai 25 de ani de acum, dar ești într-o tipologie de adolescent constant.
Ș.I.: Așa e. Acuma următorul rol pe care o să îl fac zice așa: "Alex, 17 ani, atletic." (râde)
A.P. (râd): Probabil că ar trebui să împlinești și tu 50 ca să poți să faci roluri pe la 30 așa.
Ș.I.: E a blessing and a curse, pentru că am tot jucat adolescenți și tineri și mi-aș dori și eu să mă distribuie cineva în ceva mai bărbățoi, dar deocamdată nu mă ajută fața. Dar e ok, o să le joc mai încolo. Jucând în continuare adolescenți acum - asta e chestia - eu vin cu multe arme la brâu. Am ajuns la 25 de ani și am mai căpătat niște experiență. La 25 știu mai multe decât la 17, dar tot rolul ăla îl joc.
A.P.: Deci întâi a fost o chestie de potrivire, nu? Avem Un pas în urma serafimilor acum cât timp? Trei ani?
Ș.I.: Cinci. Ba nu, șapte. Oau. Șapte ani deja. Ba nu, stai, sunt șase. Eram în clasa a 11-a când am filmat.
A.P.: Atunci a fost potrivire pe vârstă, acum e potrivire pe experiență, deci. Dar mai știi, într-un multivers, ai fi putut fi chiar tu Vlad, cine știe?
Ș.I.: Da, nu-i așa? (râde)
A.P.: Ce ziceai tu legat de mentori...
Ș.I.: Dementori? (râde) Unde?
A.P.: Harry Potter sau Lord of the Rings?
Ș.I.: Am crescut cu Harry Potter. Și sunt și Slytherin, for the record.
A.P.: Pe bune? Eu sunt Gryffindor toată ziua. Plus energie de labrador prietenos și fraier. Dar la tine, nu știu ce să zic...
Ș.I.: Peste tot mi-a ieșit Slytherin. And I am proud of that!
A.P.: Ce voiam să zic cu mentorii... Bine, mă raportez mai mult acum la mine, la partea de scris. E cutuma asta cvasi-generală de învățăcel care luptă să-și întreacă maestrul. Ai simțit vreodată vreo chestie de genul? Adică te-a încercat vreo dorință de asta?
Ș.I.: Aici pot să înțeleg. Eu acum m-am apucat de scris, am scris două piese, una începem să o înregistrăm chiar de mâine, în cadrul callului de la Teatrul Improbabil. Mie pe direcția asta mi-a dat brânci tot Mimi Brănescu și da, mi-ar plăcea să-mi zică la un moment dat: Ștefan, ai scris o piesă mai bună decât ce am scris eu. Nu știu dacă se va întâmpla, nu e un scop în sine, dar la un moment dat ar fi caterincă, așa, padawanul care trece de jedi, cum ar veni.
A.P.: Încheiem în Star Wars? Să nu întârziem la MMXX la Puiu. Mulțumesc mult!
Ș.I.: Da, hai! Și eu mulțumesc!
