Curatorul proiectului a fost scenograful Dragoș Buhagiar, președintele UNITER, iar din echipa artistică au mai făcut parte: Robert Erdos (design interacțiune video), Mihai Dobre (muzică), Grig Burloiu (design interacțiune audio), Cristian Șimon (lumini).
Podul / The Bridge a interogat mai multe aspecte legate de limitele înțelegerii cuvântului împreună. Ce înseamnă împreună? Care sunt urmele emoțiilor noastre? Suntem singuri sau conectați într-o rețea? Proiectele și tehnologia ne îndepărtează de natura noastră sau au puterea de a ne reconecta cu propriul nostru sine?
Podul / The Bridge a fost o instalație artistică interactivă care a arătat că suntem mai mult decât putem vedea, ne conectăm mai mult decât gândim, comunicăm mai mult decât exprimă cuvintele. Suntem molecule de apă, interacționăm și interferăm, vibrăm și rezonăm și nicio întâlnire virtuală nu poate înlocui întâlnirea reală, față în față.
Folosind multiple tehnologii multimedia, Podul / The Bridge a invitat audiența să meargă unul spre celălalt, să redescopere conexiunea adâncă a contactului vizual și să mediteze asupra modului în care corpurile noastre interacționează. Instalația a încurajat implicarea, vizitatorul fiind în același timp observator și participant.
Proiectul a fost realizat de Institutul Cultural Român.
Cvadrienala de la Praga prezintă designul performativ ca pe o formă de artă preocupată de spații performative active, care sunt mult mai mult decât decorative sau frumoase, sunt și încărcate emoțional. Tema celei de-a XV-a ediții a Cvadrienalei a fost RARE - realități unice, brute, inovatoare - care conectează umanul cu mediul înconjurător, într-o lume precară și incertă, suferind de efectele post-pandemice.
Irina Ionescu: Ați revenit recent de la Cvadrienala de Scenografie și Spațiu Performativ de la Praga - evenimentul cel mai important, la nivel internațional, al breslei. O experiență copleșitoare? Formatoare? Sursă de inspirație?
Adrian Damian: PQ este un eveniment într-adevăr unic care unește profesioniști, studenți și iubitori ai scenografiei din toată lumea. Și face asta de 56 de ani. A fost fondat în 1967 și e impresionant cum de atunci a continuat să se dezvolte constant. În 2023 au participat 51 de țări de pe toate continentele, așa că e o ocazie rară în care poți să intri în dialog cu artiști atât de diferiți. E un context efervescent care îți permite să descoperi abordări diferite, moduri de lucru variate și să ai parte de experiențe formatoare. Sunt sigur că lucrările văzute și discuțiile purtate vor reverbera și vor deveni surse de inspirație pentru toți participanții și spectatorii. Cu siguranță mie mi-au inspirat deja câteva idei pe care vreau să le experimentez în viitorul apropiat.
I.I.: Instalația pe care ați prezentat-o - în organizarea Institutului Cultural Român - a fost una imersivă pentru publicul-vizitator, care a avut șansa să se implice direct în descoperirea conținutului propus. Dar a fost și un tribut adus noilor tehnologii. Cum ați descrie instalația prezentată și experiența pe care ați propus-o?
A.D.: Nu aș numi-o un tribut adus noilor tehnologii, ci mai degrabă un tribut adus bucuriei întâlnirii dintre doi oameni, facilitat sau augmentat de noile tehnologii. Mai exact, instalația consta într-o prismă neagră de 7 m lungime, 3 m lățime și 3,5 m înălțime cu două intrări ce invita publicul să intre din ambele părți. Iar în momentul în care publicul pășea în interiorul prismei negre, descoperea cu surprindere un univers total diferit. Mai exact, un pod transparent suspendat deasupra unui bazin cu 5 tone de apă în interiorul căruia era scufundat un ecran led. Tavanul era din oglindă, toți pereții erau ecrane de proiecție iar în lateralele podului picurau două cortine de ploaie. Astfel, publicul intra într-o lume magică în care spațiul fizic real fuziona cu cel virtual, iar proximitatea dintre cei doi oameni, care traversau podul din direcții opuse, tiparele lor de mișcare, viteza cu care se deplasau, anumite gesturi pe care le făceau generau întreg conținutul video și sonor. Folosind senzori captam aceste tipare de mișcare și le foloseam pentru a genera un univers vizual și sonor.
I.I.: Cum ați ajuns la definirea conceptului? Ce v-a inspirat? Ați avut și sprijinul unei echipe formate din profesioniști - curatorul proiectului fiind scenograful Dragoș Buhagiar, președintele UNITER, iar din echipa artistică făcând parte: Robert Erdos (design interacțiune video), Mihai Dobre (muzică), Grig Burloiu (design interacțiune audio), Cristian Șimon (lumini).
A.D.: Tema lansată de PQ pentru pavilioanele instalație a fost RARE (RAR), iar asta se întâmpla în 2021 când încă purtam măști, păstram o distanță tot mai mare între noi și comunicam mai mult prin ecrane. Așa că am început să mă întreb cum vom reacționa atunci când vom fi în situația rară a unei întâlniri directe, față în față. De aici ideea de a crea un pod, relativ îngust, în care oamenii să fie puși în situația de a lua o decizie legată de celălalt. Mă opresc, mă apropii, îi fac loc, îl privesc în ochi, evit contactul sau îl inițiez? Așa că am apelat la o echipă extraordinară de profesioniști, care să mă ajute să transpunem aceste întrebări în realități tangibile. Am creat împreună o instalație imersivă și interactivă, care preia modul în care publicul reacționează în momentul întâlnirii cu un necunoscut și îl transpune în conținut vizual și sonor. Iar apa de sub pod și din cele două cortine de ploaie funcționau ca o extensie a corpurilor, un mediu ce rezona vibrațiile spectatorilor.
I.I.: Ce reacții a avut publicul-vizitator? Experiența imersivă pe care ați propus-o s-a bucurat de succes? Tehnologia a reușit să transmită și să creeze emoție la nivelul publicului-vizitator?
A.D.: Da, instalația a fost un real succes, a fost una dintre cele mai vizitate, iar reacțiile pe care le-am primit m-au bucurat foarte mult. Dar a fost o experiență interesantă și pentru noi, pentru că am calibrat zilnic sistemul interactiv în funcție de ceea ce învățam de la public. Iar acesta e un lucru care îmi place foarte mult, să creezi un context în care publicul să devină performer, iar apoi să înveți din experiența lui și să recalibrezi contextul. E ca și cum ai crea un playground pe care îl îmbunătățești constant în funcție de reacțiile participanților. Cred că e un proces indispensabil în creația oricărei instalații interactive. De exemplu, noi gândisem toată experiența din interior bazându-ne doar pe doi oameni care traversează podul din direcții opuse. Doar că, în timpul PQ, am avut surpriza de a găsi chiar și 20 de spectatori în același timp pe pod. Așa că a fost un proces constant de adaptare și recalibrare. Iar pentru mine, cel mai bun indicativ al reușitei e privirea publicului după ce încheie experiența: dacă văd ochi confuzi și mirați care par că încearcă să găsească răspunsuri, știu sigur că mai avem de lucrat. Dacă văd ochi luminoși și entuziaști știu că experiența a fost valoroasă chiar dacă cel care tocmai a traversat podul nu poate să explice sau să își explice de ce i-a plăcut, de ce l-a emoționat. Și asta mă interesează mult în orice manifestare artistică, faptul că poate emoționa dincolo de filtrele noastre raționale.
I.I.: Din partea organizatorilor Cvadrienalei de Scenografie și Spațiu Performativ de la Praga ați avut un feedback pozitiv?
A.D.: Da, din partea tuturor celor care ne-au vizitat, de fapt. Iar faptul că instalația a fost invitată și la alte evenimente mă bucură. Sper ca și publicul din România să aibă șansa să o vadă cât mai curând.
I.I.: Dintre standurile / expozițiile celorlalte țări participante, ce ar merita reținut? Ce v-a plăcut / interesat? Se poate spune că se configurează anumite tendințe pentru viitor?
A.D.: Personal nu am identificat tendințe, dar pot să spun că am remarcat diversitatea propunerilor. Și cred că ăsta e un lucru foarte bun, mai ales când vorbim de o reprezentare internațională atât de vastă. Sigur că există teme de interes general de tipul sustenabilității scenografiei sau modul de colaborare și realizarea unui climat incluziv. Dar autenticitatea și varietatea propunerilor cred că sunt semne foarte bune. Mă sperie uniformizarea în artă și forțarea unei globalizări.
I.I.: Sunteți doctorand în domeniul Teatru și Artele Spectacolului la Universitatea de Arte din Târgu-Mureș, coordonator științific: prof. univ. dr. Sorin Crișan - rectorul UAT. Tema dumneavoastră de cercetare implică tot noile tehnologii? Au devenit ele deja o normalitate/un lucru comun? Cât de ofertante sunt pentru scenă? Devin indispensabile?
A.D.: E o întrebare foarte bună, dar sincer răspunsul e foarte complicat. Cred că arta performativă și cei care o practică nu își permit luxul de a fi artiști neînțeleși. Așa că trebuie să creeze cu mijloace actuale, să adreseze întrebări transcendentale cu mijloace contemporane, pe înțelesul spectatorilor de azi. Așa cum pentru a ne deplasa folosim o mașină și nu o caleașcă, la fel folosim anumite tehnologii mai mult sau mai puțin recente în spectacolele pe care le realizăm. Dar asta nu înseamnă că ele sunt indispensabile. Valoros e drumul pe care îl parcurgem, destinația spre care vrem să ne îndreptăm, indiferent ce "mijloc de transport" alegem.
