Réka Takács: Te-ai născut la Budapesta și te-ai mutat la Târgu Mureș în 2017. Care a fost prima impresie pe care ai avut-o când ai ajuns aici și ce s-a schimbat de atunci?
Dóra Dobrovszki: Lucram în teatrul din Veszprém și eram foarte atașată de mediul de acolo, îmi era teamă de ceea ce aș putea face aici. Îmi doream de mult timp să regizez, dar în acel an nu a început un curs de regie în Ungaria și nici aici, așa că am ajuns să studiez teatrologie. Și apoi am simțit că mă îndepărtez tot mai mult de scopul meu de a studia regie, venind aici pentru a începe o viață nouă într-un mediu nou. A fost dificil la început, timp de câteva luni, dar din prima zi m-am simțit bine aici. Mi-a plăcut imediat teatrul de aici mai mult decât ceea ce am întâlnit acasă.
R.T.: Există o diferență semnificativă între teatrul din cele două țări?
D.D.: Absolut. Atât la actorie, cât și la regie. Am observat aici că procesul de creație este mult mai curajos, creatorii caută mai curajos și experimentează. În Ungaria, este mult mai tradițional, mai realist - și asta este foarte bine, doar că este mai departe de mine. Am observat acest lucru mai ales acum că am regizat spectacole.
R.T.: Apoi am făcut amândouă trei ani de teatrologie, iar apoi amândouă am ratat un an înainte de masterat, deoarece cursul la care voiam să ne înscriem nu a început în acel an. Privind în urmă, cum a fost acea perioadă pentru tine?
D.D.: Am aplicat la clasa lui László Bocsárdi în anul precedent, pentru cursul de bază de regie, dar nu m-a acceptat. Am avut o experiență foarte grea, cel mai complicat moment din viața mea, aici, a fost când nu am intrat la clasa lui. După aceea, mi-am propus să încerc din nou. În acel an mă pregăteam pentru examenul de admitere. Dar, în același timp, simțeam că iar trece un an în care nu fac nimic, doar aștept un nou eșec.
R.T.: Între timp, am avut un proiect interesant împreună cu actrița Elena Purea, care cred că ne-a impresionat pe amândouă și din care am învățat foarte mult.
D.D.: A fost foarte experimental. De fapt, a fost un pic de învățare a procesului de regie, a fost un fel de training. A fost bazat pe O casă de păpuși / Nora de Henrik Ibsen și pe Melodia preferată de Franz Xaver Kroetz (publicată de LiterNet aici). De asemenea, a fost foarte modelat de personalitatea Elenei și a noastră. Nu a devenit spectacol din cauza Covid-ului, dar nu a fost un eșec, pentru că am beneficiat atât de mult din acel flux de lucru și prietenie.
R.T.: Se întâmplă foarte des ca oamenii care sunt apropiați de teatru să meargă doar la un master de regie fără a face cursul de licență. Lucrai deja de mulți ani în mediul teatral când ai început cei doi ani de masterat în care ai făcut patru spectacole de examen, la care am avut plăcerea să lucrăm împreună. Primul a fost Cutremur în Londra de Mike Bartlett. Premiera a avut loc în urmă cu un an (în 2022), iar acum, ca absolvent, cum îți amintești procesul de desfășurare al primului examen?
D.D.: Simt că nu aș putea să îl schimb deloc. Chiar m-au ajutat foarte mult, atât actorii, cât și echipa (Zoltán Richárd Marton - muzică, Katalin Mihály - scenografia, Ádám Antal, Réka Takács - consultanți dramatici). Pe András Korpos și pe Laci Rózsa nu-i cunoșteam la fel de bine ca acum (András Korpos, László Rózsa - actori ai Companiei Tompa Miklós, Târgu-Mureș). Așa că am lucrat cu actori necunoscuți alături de studenți la actorie, și mi-a fost foarte frică de ei la început, dar au fost foarte amabili cu mine, fiind începătoare, și m-au ajutat foarte mult.
R.T.: În ceea ce privește feedback-ul, ce este mai important, publicul, comunitatea academică sau comentariile de la profesorii?
D.D.: Aștept să primesc critici constructive din partea comunității academice și a actorilor. La primul meu examen, părerea lui Bocsárdi a fost importantă, îl admiram foarte mult și era un sentiment de euforie că a fost mulțumit. Mai ales pentru că a vrut să mă convingă să nu mă mai ocup de acest text la început, pentru că este un text dificil din punct de vedere structural, mai ales pentru o începătoare, pentru că are multe scene și este foarte mozaicat. Și mi-a spus că e greu să începi cu un text contemporan.
R.T.: Schimbăm foarte mult textul, simt că întotdeauna facem propria noastră versiune a piesei până la urmă. La fel s-a întâmplat și cu Pescărușul de Anton P. Cehov.
D.D.: Am avut multe întrebări despre statutul de artist începător. Am aflat multe lucruri despre regie și a fost important ca urmare a expunerii la materiale clasice - László Bocsárdi mi-a cerut să regizez o piesă de Cehov, iar mie mi-a fost frică de această sarcină. Dar textul tratează niște teme și pune niște întrebări foarte bune, a fost pentru mine un fel de terapie, chiar dacă unele dintre lucrurile de acolo sunt foarte dramatice și triste. În cele din urmă, ambele personaje ajung la concluzia exactă, indiferent de rezultat, că trebuie să o faci, iar eu am mereu această convingere. La început am vrut să accentuez firele de dragoste, dar pe parcurs acest lucru s-a schimbat, pentru că mi-am dat seama că ceea ce îmi era cel mai aproape era crezul lui Trigorin, și de acolo și relația lui cu actrița. Iar în ce o privește pe actriță, relația mamă-fiu.
R.T.: Formezi echipe de creație foarte, foarte bune, este o plăcere să lucrăm împreună. Cum alegi cu cine vrei să lucrezi?
D.D.: Pe lângă text, muzica este la fel de importantă pentru mine ca și spațiul și decorul. Dezvolt concepția regizorală prin discuții cu ceilalți creatori. De asemenea, este important pentru mine ca fiecare actor să aibă o opinie sau să îmi dau seama de atitudinea lor sau de ceea ce cred despre material. De exemplu, László Rózsa a jucat în aproape toate spectacolele mele. Mi-a fost de mare ajutor pentru că a încercat prin experiența sa de actor să mă sprijine în așa fel încât să pot fi mai mult ca regizor. Pescărușul a fost, de asemenea, atât de important pentru că acolo i-am întâlnit pe Orsolya Moldován și Öcsi (Orsolya Moldován, Zsolt László Bartha - actori ai Companiei Tompa Miklós). Am lucrat cu ei și la Livada de vișini (de Anton P. Cehov). Este minunat să lucrezi cu ei și mi-au influențat mult viziunea mea teatrală.
R.T.: Ai montat două piese contemporane (Cutremur în Londra de Mike Bartlett, Reunificarea celor două Corei de Joël Pommerat) și două texte de Cehov (Pescărușul, Livada de vișini). Care a fost experiența de a lucra cu texte diferite?
D.D.: Cu clasicii cred că este o provocare modul în care îi poți adapta la lumea ta. Nu am schimbat prea multe în textul din Livada de vișini, cred că trebuie să trăiești și asta, să creezi în întregime din text. Asta face ca rezultatul să fie cel de astăzi, pentru că o fac, la 30 de ani, cu tânăra mea echipă de creație.
R.T.: Reunificarea celor două Corei a fost ultimul nostru proiect universitar comun.
D.D.: Am vrut să lucrez cu o structură neliniară, și, pe de altă parte, am fost foarte interesată de problema iubirii sau a relațiilor umane. A fost un material foarte bun pentru asta, dar am scos multe scene, am rescris multe lucruri - împreună cu actorii. Am dat multă libertate, deoarece am lucrat mai ales cu oameni cu care lucrasem de mai multe ori înainte.
R.T.: Privind înapoi la anii de facultate, care a fost momentul de mândrie maximă?
D.D.: În al doilea an de facultate, am avut o singură producție pentru examenul de absolvire la masterat, și pentru mine aceea a fost Livada de vișini, o coproducție cu Compania Tompa Miklós din Târgu-Mureș. A fost un spectacol important pentru mine, a fost o mare provocare și o plăcere să am ocazia să o realizez. Mi-a plăcut acea perioadă, chiar dacă au existat dificultăți cu materialul - pentru că au existat - m-am bucurat de fiecare minut. A fost o perioadă foarte încărcată, am făcut trei spectacole la rând, eram foarte obosită și după aceea simțeam că nu voi mai putea lucra la altceva. Dar ceva m-a făcut să vreau să mai fac unul la sfârșitul anului, pentru că nu am făcut o licență, nu am avut atâtea oportunități de a studia. Cred că de asta sunt cea mai mândră, că am avut dorința de a face din nou un spectacol.
R.T.: Și care a fost comentariul pe care l-a făcut profesorul șef de catedră de la László Bocsárdi? Care au fost lucrurile care v-au ajutat cel mai mult sau care au fost ideile care v-au influențat cel mai mult?
D.D.: Felul în care vorbește despre textul dramatic, cum vede el legăturile sau ce vede în el, cred că asta am încercat să învăț cel mai mult, într-un fel. A spus că trebuie să fim curajoși, eu practic asta tot timpul, dar uneori tot vreau să mă reprim. Nu ar trebui să mă las influențat de întrebarea: "O, Doamne, ce vor crede oamenii despre asta?"
R.T.: Și care a fost feedback-ul valoros pe care l-ai primit de la un actor cu care ai lucrat?
D.D.: Faptul că am reușit să îi conving pe actorii care au jucat în mai multe dintre producțiile mele să facă lucruri din ce în ce mai nebunești, repetiții nocturne, experimente comune, iar ei au spus "da" de nenumărate ori, pe lângă toate celelalte lucruri cu care erau ocupați.
R.T.: Unde ai vrea să lucrezi în viitor? Ai dorințe specifice?
D.D.: Aici, în România. Sunt în căutare de noi oportunități și comunități, dar aș vrea să lucrez și cu cei cu care am avut șansa să lucrez și să-mi păstrez colaboratorii, scenografa, consultanțiile dramatice, compozitorul. Și să continuăm să jucăm spectacolele pe care le am deja, atunci când avem ocazia. Colaboratorii mei contribuie la crearea unei lumi comune pentru noi. Îmi doresc să continuăm să facem acest lucru împreună. Mă interesează artiștii contemporani Aș lucra cu o mulțime de actori - cumva pentru mine a fost ceea ce a funcționat mai bine până acum. Mi-ar plăcea, de asemenea, să fac o adaptare de roman.
R.T.: Și ce te inspiră, de exemplu, în ceea ce privește filmele sau spectacolele? Ce îți place să vizionezi?
D.D.: În copilărie am fost mai mult un spectator de teatru, dar acum sunt mai mult atras de filme de ceva vreme. Mă uit la o mulțime de filme acum, de exemplu, mi-a plăcut foarte mult Everything Everywhere All At Once, pentru că este ceva nou în cinematografie, cred eu. Adică, este atât de serios, sau are un mesaj serios și un umor aparte. De asemenea, am fost interesată de filmul The Banshees of Inisherin, scris și regizat de dramaturgul Martin McDonagh.
R.T.: Ce ai de gând să faci vara aceasta (2023)?
D.D.: Vom merge la câteva festivaluri. Vreau să citesc, pentru că nu am mai avut timp în ultima vreme, îmi lipsește foarte mult asta. Și oricum va fi bine să iau o mică pauză. Acum învăț limba română.
R.T.: Știu că este greu de răspuns, dar ce anume îți place să faci ca regizor sau ce anume spui că este cel mai important în profesia ta?
D.D.: Când mă gândesc la ceea ce este cel mai important pentru mine, este să lucrez cu oamenii. Vreau să arăt un text în care văd ceva sau care este important pentru mine dintr-un anumit motiv. Și, care în același timp, este modelat de personalitățile celorlalți creatori și, într-un fel, acest proces este ceea ce mă interesează în regie. Să spun o poveste care ar putea fi despre ei, sau despre ceea ce trăiesc, sau despre ceva din trecut care este important pentru ceilalți... Ceva universal. Dar să nu fie o poveste previzibilă, ci să mă joc tot timpul cu materialul.
(foto: Kata Mihály)