În 2020 l-am cunoscut pe Sebastian Mihăilescu la Trieste, unde a participat cu proiectul în platforma When East Meets West a festivalului de acolo. Sinopsisul filmului vorbea despre un bărbat care se trezește într-o dimineață fără penis și pleacă să-și recupereze partenera dintr-o tabără unde o sectă exclusiv feminină practică ritualuri de fertilitate.
Pe aeroport, în autobuzul care ne ducea la avion, Mihăilescu mi-a povestit mai multe și am avut senzația că va fi un film narativ făcut cu umor și ironie. Mi s-a părut interesant curajul de a aduce în discuție tema masculinității într-o epocă dominată de discursul feminist.
Dacă tot am amintit de suprarealism și preconcepții, Gellu Naum avea o vorbă despre fetele care se duc gata îndrăgostite la prima întâlnire. Așa am văzut și eu Mammalia, descoperind un film care pune în discuție și (pre)concepțiile estetice ale cinemaului. Un proiect curajos, care topește limitele multor straturi.
Mammalia este efortul unor companii din cinci țări. Filmul e produs de Diana Păroiu și Ada Solomon.
Filmul a fost achiziționat de agentul italian de vânzări Lights On înaintea anunțului selecționării de la Berlin și va ajunge în sălile din România în 12 septembrie 2023, după o proiecție la TIFF 2023. La Berlinală a mai participat și documentarul românesc Între revoluții, de Vlad Petri, tot în secțiunea Forum.
Filmele trebuie să oglindească faptul că viața e haotică
Iulia Blaga: În primul rând, ceea ce m-a intrigat a fost că narațiunea e înlocuită de tablouri (uneori aproape viniete) care fac să avanseze acțiunea fără a nara, de fapt, prea mult. A existat inițial ideea unui film narativ? Cum a arătat, de fapt, "laboratorul de creație"?
Sebastian Mihăilescu: Viața este haotică. Și cred că filmele trebuie să oglindească acest fapt. Ca regizor, fac orice e necesar în încercarea de a surprinde și controla acest haos. Baudrillard (Jean Baudrillard, sociolog francez, n.red.) observa că lumea de astăzi e un simulacru în care realitatea a fost înlocuită de imagini false, într-atât de mult încât nu se poate face distincția între real și ireal. Vreau să văd cum pot folosi lucrurile astea pentru a explora și înțelege lumea. Am căutat să fac un film care să dea senzația că te afli într-un vis. Mi-am propus să mă abat de la realism și naturalism și să ajung într-o zonă abstractă, care surprinde viața de zi cu zi în care evenimentele semnificative sunt minimalizate.
Am încercat să creez o senzație amplificată de hiperrealitate, un cinema corporal. Am vrut să creez un fel de basm, dar care prin intermediul unei abordări minimaliste să provoace spectatorul, să-l invite să fie mai participativ.
Deși am trecut prin numeroase versiuni cu scenariul, a fost un proces foarte organic. Eu m-am schimbat în ultimii ani, la fel și scenariul. Odată cu limitările care apar inevitabil pe parcursul facerii unui film, mi-am dat seama că vreau să povestesc cinematografic, să scap de automatisme, de reguli și să mă întorc la esență, la ce m-a determinat să aleg profesia asta, la sursa spontaneității mele, la bucuria de a face lucruri, reconectându-mă la motivațiile mele primare. M-am adaptat astfel încât să am cât mai multă libertate și să mă las purtat de intuiție.
Așa că am condensat scenariul, l-am transformat într-un scenariu pe bază de colaje fanzin și l-am umplut cu referințe din pictură și fotografie care îmi vorbeau într-un mod în care cuvintele nu puteau să o facă. Au rămas doar fragmentele de dialog absolut necesare, iar restul a fost creat spontan. În tradiția suprarealistă, am vrut să lucrez cu tot felul de asociații libere.
În etapa de montaj, am încercat împreună cu Cătălin (n.red. - Cristuțiu, monteurul filmului) să găsim punctele forte din fiecare cadru. Am ales imaginile care ne-au plăcut cu adevărat și am încercat să creăm o structură cât de cât narativă, dar, în final, imaginile în sine au contat cel mai mult. Nu știu ce ar fi ieșit dacă aș mai fi avut trei luni de montaj, probabil încă un film, având în vedere că am folosit doar jumătate din materialul filmat, ha, ha.
I.B.: Mă așteptam la o satiră care să pună niște semne de punctuație în discursul activismului feminist care trimite toți bărbații pe coji de nucă, dar am găsit un film suprarealist și uneori foarte comic despre o masculinitate care nu pare să-și mai găsească locul. Vezi un pericol emasculant în feminismul de azi, pericol care nu poate fi dezambiguizat decât în mod suprarealist?
S.B.: Sunt foarte interesat de suprafața și de materialitatea lucrurilor. Aici am încercat să mă îndepărtez de cuvinte astfel încât să ajung să creez o narațiune legând între ele imagini senzoriale, folosind tot felul de sunete și creând conexiuni libere. Am ales să mă joc cu mituri, tropi ai genului horror și așa mai departe.
În primul rând, am vrut ca filmul să fie echivalentul unei călătorii. Nu a fost niciodată vorba de o destinație anume, nu mi-am dorit să transmit un mesaj specific. Dacă am reușit să pun în discuție acest construct social al masculinității / feminității, am încercat să nu mă iau în serios, să nu vin cu tema de acasă.
Filmul analizează modul greșit în care percepem și definim masculinitatea în zilele noastre, legând-o întotdeauna de performanță. Lipsa de performanță, de productivitate aduce cu sine rușine și emasculare. Pentru un bărbat, sensibilitatea înseamnă slăbiciune. Să fii confuz, să nu știi ce vrei e rușinos ș.a.m.d. Dar abordează și idei preconcepute despre feminitate și modul în care o percepem în mod eronat. Citând din sociologul australian Michael Flood, "Cel mai important lucru e că avem responsabilitatea de a fi introspectivi".
I.B.: Cum crezi că vor arăta lucrurile peste 30 de ani?
S.B.: Poate că în 30 de ani vom reuși să eliminăm aceste norme de gen nesănătoase care continuă să modeleze viețile bărbaților și băieților de astăzi. Pentru că ele oferă baza pentru o ordine de gen care privilegiază bărbații, în special elitele puternice. Privilegiul masculin e atât de înrădăcinat în relațiile și structurile sociale încât pare normal. Eliminarea acestor privilegii e, cel puțin parțial, și o muncă a bărbaților.
I.B.: Ce înseamnă, de fapt, Mammalia? (Și unde punem accentul, pe al doilea a sau pe i?)
S.B.: E un cuvânt latinesc, clasa Mammalia reprezintă grupul mamiferelor, include orice membru al grupului de animale vertebrate în care puii sunt hrăniți cu lapte. Accentul îl punem pe al doilea "a".
Un spațiu subliminal unde filmul de artă întâlnește filmul de serie B
I.B.: Alt lucru care mă intrigă e faptul că uneori pare filmul unui maestru (Roy Andersson, dacă vrei), alteori pare intenționat trashy, iar trecerile de la o stare la alta sunt insesizabile și fluide, ca în multe tablouri din film invadate lent fie de fum, fie de o umbră, fie de cineva care se ițește într-un colț. Apele se schimbă uneori înăuntrul aceleiași scene, transformând-o dintr-o scenă de film de serie B într-un film de Cinematecă și invers. Mi se pare fascinant, de ce ai făcut asta?
S.B.: Pentru că am crescut atât cu filme de serie B, cât și cu filme de autor. M-au inspirat mai multe lucruri, printre care tot felul de vise, copilăria, peisajele chinezești unde oamenii se pierd în vasta și măreața natură care-i înconjoară, lucruri care existau deja în subconștientul meu și pe care mi-am dorit să le accesez, și multe altele. Am vrut să creez o lume unică și fantastică, în același timp familiară și stranie, un fel de spațiu subliminal.
Așa cum am mai spus, mi-am dorit să povestesc cinematografic, am vrut ca filmul să aibă o anumită precizie, fiind filmat pe peliculă de 16 mm. Îmi plac mult materialitatea și granulația peliculei și mi-am dorit ca filmul să aibă o textură specifică și să capete o calitate onirică. Dar, în același timp, a trebuit să-mi folosesc strategic timpul și resursele. Împreună cu Barbu Bălășoiu, directorul de imagine, am ajuns la acest aspect minimalist.
Mă interesează kitsch-ul asumat, arta extinsă, care trece dincolo de "arta frumoasă". Sunt atras de camp (n.red. - afectare, exagerare) a cărui esență, așa cum scria Susan Sontag, e "dragostea sa pentru nefiresc: pentru artificiu și exagerare", unde ironia și critica socială se intersectează cu șocul și ludicul.
I.B.: Jocul dintre două borne (cinema de valoare/de calitate proastă) nu pare întâmplător. Și eroul filmului trece de la o bornă la alta, de la masculin la feminin, intrând clandestin în tabăra femeilor și îndreptându-se spre un final pe care nu îl dezvăluim. A fost conștientă intenția de a blura contururile?
S.B.: Normal că nu e întâmplător, încerc să-mi caut vocea și mă simt destul de bine aici, între cele "două borne". Nu cred că avem resursele și know-how-ul să facem "filme americane", dar nu mă interesează nici prețiozitatea și nici credința naivă în adevăr și sinceritate în cinema, deci blurarea contururilor a fost un mod de a mă elibera de constrângeri și reguli și de a accesa cumva o estetică a vieții cotidiene.
Libertatea din cap și libertatea de a improviza la filmare
I.B.: Poate fi această intenție de a estompa contururile (pe care o manifestai și în Pentru mine tu ești Ceaușescu, mixând realitatea cu ficțiunea) un reflex al unei libertăți esențiale? Mă refer la libertatea din cap, nu doar la cea artistică.
S.B.: Sunt fascinat de fragilitatea relațiilor umane, dar și de relația fragilă dintre realitate și ficțiune sau dintre realitate și scenariu. Iubesc documentarul și încerc să îmbin ambele abordări în filmele mele, creând un hibrid între cele două. Cred că aceasta e o reflectare a "libertății din capul meu", ha, ha, ha, pentru că explorez în mod constant granițele dintre creativitate și realitate, și caut noi modalități de a spune povești. De asemenea, mă interesează cum percepem adevărul și realitatea, și felul cum această percepție e în continuă schimbare. Prin estomparea granițelor dintre realitate și ficțiune explorez și pun la îndoială percepția noastră asupra lumii.
I.B.: Te-ar deranja să se spună că filmul tău aduce uneori cu un film de Roy Andersson, iar alteori cu un film de Albert Serra (nu că Serra ar face filme de serie B sau trashy)? Te inspiră acești cineaști? Ce gen de cinema și care personalități (din cinema sau nu) te inspiră?
S.B.: Îmi place Serra, iar la un film de Andersson nu m-am mai uitat de ceva timp. Aș vrea să se spună că aduce cu un film de Sebastian Mihăilescu, ha ,ha. Sunt un fan al filmelor lui Jacques Tourner, mă inspiră Seijun Suzuki. Nu știu, sunt foarte mulți și din domenii variate.
I.B.: Scena din magazinul de peruci e formidabilă. Cine e tipul care-i dă replica lui István Téglás? E fantastic!
S.B.: Zarug (n.red. - Mihai Dan Zarug, designer vestimentar și fost concurent la Chefi la cuțite și Asia Express) e fenomenal, mă bucur că am avut ocazia să lucrăm împreună.
I.B.: E o scenă improvizată?
S.B.: Apare și în scenariu, dar am improvizat foarte mult la filmare.
I.B.: Restul scenelor cum le-ai făcut, mai mult din scenariu sau mai mult pe platou?
S.B.: Am folosit doar secvențele și fragmentele de dialog absolut necesare, iar restul s-a creat spontan. Am încercat să fiu cât mai deschis la fiecare cadru fără a trage un număr mare de duble, pentru că pelicula de 16 mm nu îți dă libertatea digitalului.
Am găsit niște locații care mai apoi au devenit esențiale, am pus în valoare natura, am amestecat actori profesioniști și neprofesioniști, fiecare a venit cu ceva diferit, nu am făcut repetiții, am integrat ce am găsit acolo.
Un film altfel decât Teambuilding
I.B.: În spațiul public s-a folosit mult în ultima vreme sintagma "film de public", pentru că au fost niște filme românești de divertisment care au mers extrem de bine la box office. Te-ai gândit la spectatori când ai făcut Mammalia și Pentru mine tu ești Ceaușescu sau te interesează mai mult să rămâi fidel exigențelor tale artistice?
S.B.: Mă bucur că avem cinema popular și în România. Am încercat să rămân fidel căutărilor mele artistice, să încerc să găsesc ceva care să mă intereseze și să mă facă să merg mai departe.
I.B.: Ai putea face filme numai pentru bani?
S.B.: Nu, aș fi putut rămâne programator, dacă mă interesau doar banii. Nu de asta m-am apucat de film. Dar îmi doresc să trăiesc din film și caut soluții.:)
I.B.: Ce i-ai spune cuiva care a văzut Teambuilding și Romina, VTM de două ori ca să-l faci să intre la filmul tău?
S.B.: E un film altfel, are un stil și o atmosferă unice. De ce nu?
I.B.: Trei cărți pe care le-ai lua cu tine pe o insulă pustie.
S.B.: Montaigne, Eseuri. Gombrowicz, Jurnal. Șalamov, Povestiri din Kolîma.
I.B.: Trei filme/regizori cu care mori de gât.
S.B.: Filmele lui Buster Keaton și ale lui Shūji Terayama. Îmi e foarte greu, al treilea ar fi Carnival of Souls (n.red. - 1962, horror de Herk Harvey).
I.B.: Kubrick sau Coppola?
S.B.: Niciunul, dar, dacă trebuie să aleg, Kubrick.
I.B.: Elon Musk se oferă să îți finanțeze un remake. Ce film alegi?
S.B.: De-abia aștept. Aș alege primul film cu vampiri, un film unguresc pierdut, Dracula's Death (n.red. - 1921, de Károly Lajthay).
I.B.: Ce speranțe îți faci cu Berlinala?
S.B.: Cred că, în primul rând, prezența la Berlin ajută filmul să fie mai vizibil. Sper ca spectatorii să vină în număr cât mai mare la cinema. Cred că festivalul ar putea fi o platformă grozavă pentru a obține expunere.
I.B.: Cum te vezi peste cinci ani?
S.B.: Un pic mai bătrân, sper că nu și mai sictirit.