Robert Bogdanov-Schein: Ai debutat în 2012 în Ținuturile joase / Niederungen, regia Niky Wolcz, la Teatrul German de Stat din Timișoara. Atunci a început parcursul tău în teatru. Ai circulat prin multe zone, de la teatru de liceu, la facultate, unde ai ales prima dată actoria, apoi te-ai mutat la regie, ai jucat teatru, film, iar acum regizezi teatru. Ce ți-a menținut curiozitatea de la 12 ani până acum, la 22?
Mara Bugarin: De fiecare dată când mi-am pus și eu întrebarea asta, am ajuns la concluzia că e ceva ce nu știu să nu fac. Adică pur și simplu... nu știu, putem să-i spunem intuiție, putem să-i spunem nevoie psihologică de epatare, nu știu. De când eram mică, desenam, nu voiam să vorbesc cu ai mei. Puneam pixul în mâini, era mai simplu să desenez ca să mă înțeleg cu ei. După aia am dat de teatru, care a fost mai bun decât orice. Doar ai voie să trăiești altceva. Era cea mai tare chestie când ești mic.
Și apoi m-a atras foarte mult ideea asta de comunitate; când ești în liceu și descoperi oamenii care îți rămân prieteni și te ancorezi la un soi de vulnerabilitate a ta și a celorlalți care nu mai pare că se poate rupe vreodată. Îmi vine acum doar să zic omul. Cred că mă intrigă foarte mult omul și atunci încerc să-l înțeleg, probabil încercând să mă înțeleg pe mine, și atunci eu caut pe toate părțile, prin regie, prin actorie, prin scris, prin desen. Vreau doar să-mi dau seama exact ce-i cu noi și, primul rând, de ce ne vine să facem toate lucrurile astea. Că de fapt e așa un pic pointless. Nu schimbăm atât de mare lucru atât de repede și doar îi dăm și facem și facem și facem, în continuu.
R.B.: Teatru pentru oameni și artă pentru oameni și pentru că om.
Știu că sora ta, Ioana, împreună cu vecina voastră, Ada, făceau mici spectacole de teatru de apartament când aveau opt, nouă ani și locuiați la bloc pe bd. Simion Bărnuțiu. Participai la acele spectacole de teatru. Și dacă da, cum?
M.B.: Haha, bună asta. Cu Ada nu mai țin minte atât de clar, că eram destul de micuță, cred. Adică era atunci când ele aveau vreo cinci, șase, șapte, adică eu aveam doi. Dar după aceea am făcut cu altă vecină, Roxana, și am schimbat de pe teatru pe film, și ne-am tripat foarte tare pe Rebelde. Motiv pentru care re-enact-uiam videoclipurile din Rebelde. Ce se întâmpla era că videoclipurile alea sunt despre o explorare adolescentină a sexualității, doar că eu aveam cinci ani. Motiv pentru care nu eram dezvoltată neapărat în acest sens, și nu înțelegeam nici măcar o iotă din ce e aia. Dar fetele mai mari cu care făceam eu asta, incluzând-o pe sora mea mai mare, cunoșteau și înțelegeau. Și își luau foarte în serios treaba, foarte în serios. Adică, costume, recuzită, pierce-uri false, era... băi, nu-ți poți imagina. Și îmi puneau sutien cu șosete ca să am sâni, că așa aveau fetele alea. Dar da, ne luam foarte în serios și țin minte chestia asta, pentru că, evident, fiind mai mică, voiam să le fac pe plac, voiam să le cuceresc. Motiv pentru care mă duceam și repetam și singură. Adică atunci când luam pauze de la "filmare", ele mergeau să mănânce, iar eu mă duceam în hol și îmi repetam pașii de dans, că trebuia să fie suficient de bine, că poate îmi mai creștea partitura. Că, îți dai seama, eu eram tot timpul supporting, supporting, supporting actress la soră-mea și la vecina.
R.B.: Bun. Deci începuturile și la tine au fost începuturi de canapea. De când te cunosc mi se pare că e o ambiție foarte puternică care te împinge să faci și te împinge să mergi mai departe. Așa că urmează întrebarea...
M.B.: Vrei să zici că sunt perfecționistă?
R.B.: Da, normal. Așadar, urmează întrebarea roșie: Care sunt forțele întunecate care te împing?
M.B.: Ambiția pe care tu o legi de un soi de dark place?
R.B.: Ambiția, nevoia de a face teatru, nevoia de a nu te opri. Ce nu te lasă să te oprești? Nu neapărat dark place. De obicei e ceva în spate, nu zic neapărat pozitiv sau negativ sau nu vorbesc neapărat de traume sau de lucruri de genul ăsta, ci care sunt forțele - le numesc negre, nu știu dacă e o culoare potrivită -, dar forțele lăuntrice care te fac să tragi.
M.B.: Da, știi că eu cred asta și și tu crezi asta, știu asta pentru că suntem prieteni de o viață, dar nu credem niciunul că traumele sunt neapărat necesare unui demers artistic. Și haide să cancel-uim fetișizarea suferinței în artă. (!!!) Vă rog, că altfel ajungem vai de capul nostru. Nu știu, niște ciudați, niște mari ciudați. Cred că e un perfecționism.
M-am gândit foarte mult la asta în ultimul an, pentru că din ianuarie până acum, eu nu am avut mai mult de două zile consecutive pauză. Și a conținut multe faptul că nu am avut pauză. Adică un burnout fizic, febră 40 de grade, și psihic, cu tot felul de stări în care te întrebi cumva de ce mai faci ce faci, dacă nu cumva funcționezi pe un soi de pilot automat. Și chiar dacă ai confirmări, ele nu mai pică în tine cu bucuria poate cuvenită lor, pentru că e doar un hustle.
Din dorință probabil de a-mi găsi un loc. Și acum ajungem mai concret la punct. Cred că o nevoie, cred că un perfecționism, un superperfecționism, că de-aia am zis asta. Și uneori oamenii văd acest atribut ca fiind ceva ușor superficial sau poate chiar extrem de idealizat în societatea capitalistă în care trăim. Să fii bine, să fii perfect, să faci, faci, faci, faci, o mașină, o mașină. Doar că e crunt, pentru că nu poți să fii veșnic nemulțumit cu tine. Și de fapt această ambiție de a face tot timpul mai bine, mai bine, mai bine, mai bine, e dintr-o veșnică nemulțumire. Tot timpul mi se pare că am făcut asta și mă chinui și pare foarte greu până ajung la țelul ăla, îl bifez și după aia mă gândesc, pff, de asta-i tot? Nu, nu, trebuie să fie ceva mai mult, mai mare, pe care o să-l explorez. Pentru că trebuie să pot. Oricât de mult doare sau mă face confuză sau sunt obosită, trebuie să pot. Și cred că vorbim insuficient despre asta. Chiar cred. Și nu doar din perspectiva mea.
R.B.: Mi se pare mai interesant acum să vorbim nu despre cum poți și cum faci și cum dregi și cum tragi, și că suntem mașini și că suntem prima generație care refuză să fie mașină, și totuși, este totodată blocată în metehnele vechi. Nu știu dacă sunt vechi sau sunt doar...
M.B.: Ne curg prin vene, baby boy.
R.B.: Da. Ce face Mara Bugarin atunci când nu poate?
M.B.: Trăiesc între a mă izola social și a fi complet înfometată după interacțiune. Mi se pare că mi-o dă foarte mult relațional, adică atunci când nu mai pot, îmi vine să mă bag în casă, în anumite cazuri, să - așa un pic obsesiv - să bag un roman din ăsta foarte greu de îl încep la 8 dimineața, îmi pun ceasul, chiar dacă mă culc la 4, dar doar ca să nu gândesc. Adică cred că am nevoie să nu gândesc, un pic. Ori așa, ori am foarte multă nevoie de oamenii pe care îi iubesc, să-mi arate că există perspective diferite de a mea și cred că am nevoie un pic de ele ca să-mi revin și ca să mă scoată din stare.
Adică vorbim și de cât de praf suntem. Dacă vorbim despre un praf așa, medium, medium rare, îmi place să beau o cafea bună.
Îmi place să merg la film, mai mult decât la teatru cumva. Mi se pare mai safe. La teatru mă izbește faptul că e viu și am senzația că trebuie să prestez ca spectator. Pe când la film pot să fiu mică în scaun și doar să mă holbez la universul ăla.
Mai ascult muzică și scriu, scriu destul de mult și nu-mi place să arăt nimănui ce scriu. Doar că oamenii uneori mi-au mai cardit caietul și m-am supărat pentru că mi se pare că scrisul era singura formă de expresie artistică pe care nu mi-am exprimat-o public până acum. Am zis: frate, nu. Nu și asta. Și da, asta, cred că asta fac.
Și stau cu Pina, cu pisica mea Pina, care e acrobată.
R.B.: Anul acesta participi la TNT, o platformă pentru oameni care debutează în teatru. Dar tu lucrezi deja de niște ani buni în zona artelor spectacolului, filmului și nu numai. Și spui că ai intrat deja într-un perpetuum mobile din acesta din care simți că e greu să ieși. Iată, ai avut doar câte două zile libere anul ăsta și probabil și alea foarte rar. Ce ai fi făcut altfel, cu toată informația pe care o ai acum, ca să nu ajungi într-un punct din acesta de overload mental, fizic și creativ?
M.B.: Cred că o să spun ceva ce e puțin paradoxal. Cred că m-a ajutat cumva. Că m-am dezbrăcat de orice fel de lucru pe care credeam că trebuie să fiu. Persona. Persona asta publică cumva nu a mai avut neapărat putere să se susțină. Toți o avem și o menținem mai mult sau mai puțin, doar că în momentul în care ești extrem de focusat la ce ai de făcut constant, nu prea mai ai timp să te gândești la lucrurile care de fapt doar te consumă și sunt parazitare.
Și asta cred că e ceva bun, din nou, ușor paradoxal. Dar ce mi-aș dori să-mi fi spus este că am toată viața înainte. Am toată viața înainte să fac tot ce-mi doresc. Și nu înseamnă că o să le fac fără implicare sau că ar trebui să le fac mai lesne, mai leneș, mai modest. Nu. Doar înseamnă că nu trebuie să fac tot în 2023 sau în 2024 sau în 2025. Am câțiva ani în care pot să...
Sunt mică, habar n-am încă ce vreau să fac.
Am fost întrebată acum câteva ore ce vreau să mă fac când o să fiu mare. Și am zis că mi-aș dori să nu-mi doresc niciodată ceva specific. Adică, mergi, mergi. Fă ce vrei tu. Fă-te medic dacă ai chef la 40 de ani. Hai, că o viață avem, din câte știm. Eu cred că nu trebuie să ne încătușăm singuri, că atunci se mai știrbește puțin din bucurie.
R.B.: Îți mulțumesc, Mara, și mi-e dor de tine. Te pup.
M.B.: Și eu îți mulțumesc. Și mie mi-e dor de tine. Eu te pup.