Mulți oameni, din toate colțurile lumii, experimentează discriminarea pe care o trăiesc personajele din filmul nostru - La llegada / Upon Entry / Viză de intrare la TIFF, 2023

Juan Sebastián Vázquez și Alejandro Rojas sunt regizorii filmului La llegada / Upon Entry / Viză de intrare, prezentat în competiția TIFF 2023.
Diego, un venezuelean care lucrează în domeniul urbanismului în Barcelona, și iubita lui Elena, dansatoare tot în Barcelona, se hotărăsc să se mute în State pentru a căuta noi oportunități de carieră. Primesc viza de emigrare, dar cînd ajung în New York, la aeroport, sînt reținuți pentru o nouă tură de interogatorii. Din acest moment, încep cîteva ore de coșmar pentru cei doi tineri, care sînt tratați cu ostilitate de agenții vamali, într-un joc mental imprevizibil care va scoate la iveală adevăruri sufletești neașteptate. Aceasta este tematica filmului La llegada / Upon Entry / Viză de intrare, cu care venezuelenii Juan Sebastián Vázquez și Alejandro Rojas au participat în competiția internațională a celei de-a 22-a ediții a Festivalului Internațional de Film Timișoara. Filmul are deja în palmares premii precum cel pentru Cel mai bun actor, pentru Alberto Ammann, la Festivalul de Film din Malaga, Premiul oferit de Juriul polițiștilor și Premiul Publicului la Reims Polar Festival, cîștigătorul competiției internaționale la Festivalul Internațional de Film de la Buenos Aires, Premiul Fipresci la Festivalul Tallin Black Nights, Cel mai bun film la Festivalul de la Kolkata.
Cei doi regizori au pus în acest film mult din experiențele lor personale, despre care am discutat la întîlnirea cu ei de la TIFF.
 

Silvia Dumitrache: Filmul La llegada / Upon Entry / Viză de intrare reușește să păstreze intimitatea și emoția unei drame personale, în același timp în care devine și o reflectare critică a unui aspect social important în prezent - procedurile de multe ori arbitrare și abuzive prin care trec cei care doresc să emigreze, în speță dintr-o țară din America Latină în Statele Unite. Ce ați adus din experiența voastră de emigrare?
Juan Sebastián Vázquez: Partea dureroasă, dar și frumoasă este că am venit cu o poveste personală a noastră din experiența noastră de venezueleni care au întîmpinat probleme în a traversa granițele. Este o critică a procesului birocratic, dar ne-am dorit să povestim ce am trăit noi, ce înseamnă să fii judecat în funcție de locul de unde vii, mai ales în țări precum Statele Unite sau unele din Europa, care nu au nici o problemă să pășească în orice loc ar dori, dar care, la rîndul lor, sînt foarte dure atunci cînd o ființă umană încearcă să ajungă la ei din anumite motive. Așa că am vrut să arătăm cum acest sistem te afectează la modul profund, cum intră în viața intimă a unui cuplu, pentru că e un proces traumatizant, care lasă urme, în schimb pentru agenții care te interoghează nu e decît o altă zi la birou.
Alejandro Rojas: Contează foarte mult țara de origine. Noi, ca venezueleni, am trecut prin momente dificile, Venezuela e pe o listă de țări problematice din punctul lor de vedere, nu mai contează că Venezuela a primit multă lume în perioade dificile, de criză, de război. Eu am fost totuși într-o situație fericită, pentru că nu am fost nevoit să îmi iau rucsacul în spate și să fug.

S.D.: Locuiți de mulți ani în Spania, cum a fost procesul de integrare acolo?
J.S.V.: Am plecat acum 14 ani, cu partenera mea, mai întîi în Buenos Aires, apoi în Barcelona. Da, m-am confruntat cu o birocrație neplăcută, cu accente de xenofobie, lucruri pe care le-am pus în film. În rest, integrarea a fost în regulă, ești întîmpinat ca cetățean al lumii. Durează destul de mult, dar pînă la urmă simți căldura oamenilor.
A.R.: Am ajuns în Spania ca student și am decis să rămîn, am încercat să îmi prelungesc viza de student, mai aveam 15 zile să pot să plec din Spania și nu am făcut-o. Da, m-am confruntat cu prejudecăți, cu rasism din partea unor oameni care încă văd America Latină ca pe o unică țară. Nu vreau să le găsesc o scuză, dar oamenii mai în vîrstă au o altă formare, o altă mentalitate, dar ce m-a surprins cel mai mult a fost să întîlnesc tineri cu un discurs xenofob. Probabil că este un rasism structural, care se trage din preconcepția că tot de vine din acea zonă este rău. Mi s-a întîmplat recent, la o vizită la medic, unde am spus că mi-am făcut analizele în Venezuela, iar răspunsul a fost de ce nu le faci aici, la un doctor bun? Este o ignoranță cu privire la un continent cu 600 de milioane de locuitori, cu o mare varietate culturală. Se așteaptă de la tine să te integrezi, nu să fii inclus.

S.D.:Puteți spune că perspectiva e diferită în mediul artistic?
J.S.V.: Nu foarte mult. Noi am scris scenariul acum șapte ani, l-a citit un producător cu care Sebastián deja lucrase, Carles Torras, și doar el i-a dat votul de încredere. Dar pînă atunci atitudinea a fost cine sîntem noi, ce am făcut pînă atunci, doi venezueleni care vor să li se finanțeze un film vorbit 60 la sută în engleză. E un proces îndelungat să cîștigi încredere.

S.D.: Cum a fost receptat filmul în diferite zone unde a fost prezentat?
J.S.V.: Filmul spune o poveste despre o realitate care îi atinge diferit pe oameni. În Spania a fost revigorant, mulți oameni s-au identificat cu procedurile de imigrare, cu lucruri despre care uneori îți e greu să crezi că există. Receptare a fost pozitivă. În America Latină l-am prezentat la un festival în Argentina, a fost difuzat și în Republica Dominicană. Acolo a fost receptat într-o manieră terapeutică - în sfîrșit cineva vorbește și arată astfel de lucruri, teama de granițe, le-a plăcut că am surprins complexitatea procesului.

S.D.: Cum v-ați făcut documentarea? Cu cine ați vorbit, ce povești ați strîns în afara celor personale?
A.R.: E un film în primul rînd autobiografic, care aduce și poveștile unor prieteni și cunoscuți, care, din păcate, se tot acumulau. Am vrut ca toate aceste povești să fie cuprinse într-o narațiune care să fie veridică. Am trecut de atît de multe ori prin situațiile din film, știam atît de bine limbajul, comportamentul celor de la controlul vamal, încît nu a fost nevoie de o documentare mai amplă.
J.S.V.: Cînd am fost la Festivalul Reims Polar, de filme policier, unde există un juriu format din actori, regizori, scenariști, și un alt juriu din cinci polițiști, și am cîștigat premiul acestui juriu, plus premiul publicului, și de multe ori cele două nu coincid. Explicația juriului a fost că am respectat într-o manieră coerentă și realistă toată procedura ce ține de interogatorii. Ni s-au reconfirmat forța și manipularea pe care le pot exercita niște ofițeri, libertatea de a face ce vor ei în spatele ușilor închise și cît de vulnerabil sînt cei din fața lor. Nu am inclus toate poveștile știute, de pildă am o prietenă care e căsătorită cu un american și au întrebat-o de cît timp face prostituție. Au loc multe abuzuri verbale și psihologice. Filmul vine din experiența noastră și a cunoscuților noștri, pentru că este foarte ușor să întîlnești oameni din Venezuela sau oameni care nu au "pașaport bun" cu multe istorii similare.

S.D.: Din film nu afli, de fapt, concret care sînt criteriile de aprobare a vizei. Ce trebuie îndeplinit?
J.S.V.: Asta nu afli niciodată, depinde de cel care se află în fața ta.
A.R.: Eram o dată la consulatul din Caracas pentru a cere viză de turist, în fața mea era cineva care vorbea cu ofițerul, discuția mergea bine, surîdea, iar la final a pus ștampila cu Nu. Viața ți se poate schimba în cîteva secunde.

S.D.: Cum ați ajuns la argentinianul Alberto Ammann în rolul venezueleanului Diego?
J.S.V.: Știam că vrem să fie latino-american, pentru că înțelegea și probabil trăise experiențe similare. Cînd producătoarea ne-a spus că avem posibilitatea să lucrăm cu Alberto Ammann, am spus imediat da, este extraordinar de bun, este și un cameleon al accentelor. Tema este comună întregii Americi Latine, astfel că se putea adapta oricărei naționalități, în același timp am vrut să accentuăm experiența noastră de venezueleni. A fost foarte reconfortant să vorbim cu el, a fost totul organic, el a înțeles foarte bine aspectul general al poveștii, aspectul critic, dar a înțeles foarte bine cine era Diego. I-am trimis o descriere a personajului, citise deja scenariul, și cînd ne-am întîlnit pentru prima oară, vorbeam ca și cum toți trei îl cunoșteam pe Diego.

S.D.: Ați reușit să o cooptați și pe Laura Gómez, celebra Blanca Flores din la fel de celebrul Orange is the New Black. Ce a convins-o din povestea pe care doreați să o transpuneți? Cum a fost experiența de lucru cu ea, dar și cu ceilalți actori din distribuție, între care se simte o chimie specială?
J.S.V.: Aveam nevoie de cineva cu un profil newyorkez, dar și latino-american, care să înțeleagă procesul din perspectiva ofițerului vamal. Am avut buget limitat, care nu ne-ar fi permis să ajungem la ea pe calea oficială, prin intermedierea agentului. Din fericire, am văzut pe Instagramul unei prietene care locuiește în New York și lucrează în industria filmului, că-și postase că bea un cocktail cu Laura. Am riscat să o întreb - pentru că e o situație delicată, unii actori se pot supăra că ai apelat un prieten pentru a ajunge la ei - și mi-a zis să îi trimit scenariul. Răspunsul ei a fost foarte frumos și impresionant: a spus că îi place, pentru că aici în State, i se oferă roluri tipice, precum femeia de serviciu sau deținuta, pentru că se încadrează în seria clișeistică de lucruri pe care și le imaginează că le face o femeie latină în SUA. A vrut rolul pentru că a spus că e ceva ce nu ar primi în State. Verișoara ei lucrează în aeroport, la vamă, așa că aveam o mare actriță care avea și acces direct la acea realitate.
A.R.: Iar Bruna Cusí a fost mereu pe lista de actori cu care ne doream să lucrăm. Îmi place faptul că emană o naturalețe feroce. La ea, mai mult înseamnă mai puțin. Poți să îi intuiești starea interioară indiferent de ce lasă să se vadă în exterior. Alberto este un mare artist, modest, s-a dedicat total poveștii, la fel cum au făcut-o toți.

S.D.: Close-up-urile care zăboveau uneori un timp mai îndelungat pentru a ne lăsa să înțelegem, dintr-o privire sau un gest al personajelor, toate implicațiile complexe ale situației alternează cu cadre rapide, în timpul interogatoriului, care accentuează nota tensionată a dinamicii dintre cei aflați în poziție de putere și cei nevoiți să își apere demnitatea. Cum ați construit suspansul gradual?
J.S.V.: Ceea ce ne-a interesat pe noi a fost să aducem puncte de vedere care să susțină discursul, nu să îl pună în umbră, fără distrageri, ca să înțelegi starea și senzațiile fiecărui moment. Am avut acest al cincilea actor, care este camera de filmat și care cred că îți permite apropierea, te lasă să percepi cînd Diego ascundea ceva sau Elena afla ceva. Camera îți arată unde să te uiți. Am filmat cu două camere, pentru că aveam nevoie în timp real să arătăm ce zicea un personaj și cum reacționa celălalt, precum și să surprindem dinamica de putere dintre cei doi tineri și agenții vamali. Știam că locul în care puneam camera ajuta povestea. A fost mult de muncă și am avut doar 17 zile de filmare, din care 11 pentru interogatoriu.
A.R.: Am făcut astfel încît camera de filmat să funcționeze într-un stil opresiv, am creat o tensiune de la bun început pe tot parcursul acțiunii, tensiune căreia i-am sporit intensitatea și prin felul în care am făcut montajul, unde, cu ajutorul lui Emanuele Tiziani, am lucrat în sens opus ritmului rapid imprimat la filmări.
J.S.V.: Povestea ne-a permis nu doar să menținem tensiunea, ci să o creștem treptat, mutînd accentul de pe un factor extern care genera presiune - agenții vamali - pe un factor interior, atunci cînd se relevă secretul care stă la baza relației lor.

S.D.: Credeți că mesajul filmului vostru poate fi universal valabil?
A.R.: Faptul că mulți au trecut prin situații similare protagoniștilor, într-o măsură mai mică sau mai mare, îi unește pe oameni, de aceea considerăm că filmul nostru rezonează cu spectatori din toate colțurile lumii.
J.S.V.: Un critic de film din Tallin mi-a zis: "Pe mine mă întreabă oamenii, întrucît sînt critic de film, ce le recomand să vadă. În mod normal, răspund că nu știu ce să recomand, pentru că nu știu ce gen de filme îi plac respectivului. Partea bună cu filmul vostru e că pot să ies pe stradă și să îl recomand oricui, pentru că acoperă un registru extrem de amplu, te poți identifica sau te poți simți atins de poveste". Mulți experimentează discriminarea pe care o trăiesc personajele.

S.D.: (Mai) credeți în visul american?
J.S.V.: Mai degrabă coșmarul american, care ți se vinde constant ca fiind paradisul. Dar da, visul american continuă să fie o aspirație pentru cei care au o situație problematică în țara lor de origine. Am observat un fenomen începînd de prin 2008, inclusiv în Barcelona, care s-a americanizat, barurile care înainte aveau aer local, acum par newyorkeze. În Venezuela la fel, e o influență și mai mare a acestei americanizări, s-a exportat foarte mult din zona culturală, filme, muzică. Există acest pact cu diavolul pentru obținerea imediată a orice: vrei o mașină, ți-o dăm, vrei o casă, poți să o iau, dar restul vieții tale ne aparține.
A.R.: Dacă oamenii ar avea acces la întreaga imagine de acolo, și-ar da seama că asta nu e viață atît de perfectă, mai ales cu individualismul atît de marcat acolo. Și eu am visat la un moment dat să merg acolo, să fac film în New York, dar așa cum este structura societății acum, e departe de a fi un vis.