Cheie de lectură - am apreciat foarte mult (asta chiar și pe parcursul one man show-ului Individual compus) că, deși poate să pRonunțe R coRect acum, totuși în fața mea am avut un Bogdan care și-a îmbRățișat mai degRabă natuRalețea lipsei lui, acest tRade-maRk bizaR, daR foaRte candid totodată.
Am scris cu majuscule în fragmentul anterior pentru că e un detaliu care merită accentuat, e cât se poate de frumos. Dar nu voi scrie tot interviul așa, puteți fi liniștiți. (Cu toate că m-am gândit mult dacă să o fac, militând voit împotriva cursivității de dragul unui artificiu). Chiar dacă la mine în căști când transcriu asta Bogdan e rârâit, eu o să vă provoc pe voi să citiți cu vocea lui, care are mult mai multe de spus decât asta. Așadar, vin și covrigei și cu interviul ăsta mult așteptat, după cum urmează.
Alberto Păduraru: For the record, acesta este primul interviu cu Bogdan Iancu, de când ne cunoaștem. Și ne cunoaștem din liceu, trupe de teatru, festivaluri.
Bogdan Iancu: Tu în ce trupă ai fost, Atelierul de Teatru sau Drama?
A.P.: Da, măi. Ați și venit la noi la festival, la AmFiTeatru, cu Steaua Polară, păi cum adică (dar să spun pentru cei care nu știu, că e vorba de Atelierul de Teatru).
B.I.: Nu mai știam în care dintre astea două (moment de pace între trupele din Botoșani). Ai dreptate, așa e. Steaua polară a fost unul dintre cele mai bune spectacole în care am jucat.
A.P.: E foarte amuzant, îmi aduc și acum aminte. Toate fetele din public spuneau: ahh, Bogdan! După care aveau așa o conștientizare: Deci băiatul ăsta știe că e frumos, și parcă ostentativ își mușcă maxilarul ăla atât de... (râd). Mi se părea superb să aud asta, băi, și o tot auzeam.
B.I. (râde): Nu poți să mă judeci, eram în clasa a noua!
A.P.: Nu te judec, doamne. Dar mereu am vrut să te întreb lucrul ăsta (și acuma, mai ales că am și trei pahare la bord, on the record)...
B.I.: On the record, cred că și mai multe... (râde)
A.P.:... așa, băi, tu îți mușcai maxilarul intenționat? Adică, erai conștient că ești frumos...
B.I.: Băi, frumos știam că sunt, dar nu știu dacă o făceam neapărat intenționat, că în Steaua polară - nu știu dacă mai ții minte, dar e rol cu intensitate...
A.P.: Sigur că țin minte, știu și textul, e al lui Ivănoiu.
B.I.: Exact. Și intensitatea aia se arată în corp, îți dai seama. Așa mă gândeam atunci. Evident, și în psihologia personajului, dar na... Încercam să și demonstrez, spre deosebire de acum.
A.P.: Oau! Stai un pic, e bună asta cu spre deosebire de acum. Deci înseamnă că acum nu mai încerci să demonstrezi?
B.I.: Da, n-o mai am... Adică nu știu, cel puțin în spectacolele în care activez acum nu e că nu mai am nimic de demonstrat, cât ideea în sine de a demonstRa ceva e stupidă din start, știi?
A.P.: Da, înțeleg. Uite, hai să nu te iau tare de la început.
B.I. (râde): O, dar nu! Te rog! Ia-mă tare!
A.P.: O să te întreb atunci niște chestii, mai încolo. Asta e clar. Dar pentru moment... Ce pui mai întâi? Laptele sau cerealele?
B.I.: Cereale. Ce - re - a - le - le. Altfel n-are niciun sens. Fiindcă, vezi tu, pui cerealele, după aia pui laptele... Și uneori îți mai rămâne un pic lapte. Și-apoi îi dai cu cereale.
A.P.: Exact!
B.I.: Are foarte mult sens. Plus că mie personal - cred că e o preferință - dar îmi plac cerealele un pic moi, un pic așa, nu crunchy.
A.P.: Da, total de acord.
B.I.: Adică, desigur, vrei să fie crunchy total? Atunci pune cerealele primele, da. Nu te judec!
A.P.: Tot în aceeași gamă, vreau să te mai întreb... Atunci când te speli pe dinți, tu întâi uzi puțin periuța de dinți și apoi pui pasta, sau pui direct pasta și uzi după periuța cu tot cu pastă pe ea?
B.I.: Pasta și după ud periuța, clar. Dacă-mi plac cerealele mushy, tot așa îmi place și periuța mea de dinți. Mu - shy!
A.P. (râde): E foarte amuzant, înainte să-mi schimb telefonul (când mi-am pierdut câteva dintre interviurile vechi) vorbeam cu Mara Oprea chestia asta. Și apoi mai multe pe subiect. Și, dacă-mi aduc aminte bine, eram la Craiova la TNT, și acolo mi-a zis că parcă mama ei era stomatolog... (sper că țin minte bine). Sau o prietenă a ei, în fine.
B.I. (râde): Ei bine?! Și ce ne recomandă?!
A.P.: Niște tehnici de periat de care nu mă întrebasem niciodată până atunci. Nu chestionasem chestia asta.
B.I.: Și care-s tehnicile astea?
A.P.: Aparent nu e ok să-ți periezi dinții orizontal, ci doar vertical.
B.I. (râde): Man... Adevărul este că eu la un moment dat m-am dus la o prietenă a mamei, care este dentist, și m-a învățat cum să mă spăl corect pe dinți. Duma de fapt e că, în momentul în care îți periezi dinții, tu de fapt încerci să intri în...
A.P.: ... personaj!
B.I. (râde): Dacă ești actor, poate! Dar încerci să intri între crăpăturile dintre dinți, ca să scoți orice fel de reziduu sau așa... Știi? Deci da...
A.P.: Zi-mi (tot nu te iau tare încă) piesa pe care o asculți obsesiv pe repeat în ultimul timp. Sigur ai, cel puțin una, dar AIA.
B.I.: Sigur că da. Dar am câteva. Pot să...?
A.P.: Fă un playlist atunci, da. Mini-playlist.
B.I.: Mini-playlist... Este acest artist de muzică... se numește southern gothic stilul, deci muzică goth din sudul Americii, și numele lui e Willis Earl Beal și are această piesă superbă care se numește Too dry to cry. Este foarte foarte foarte tare. Deci am asta. Și pe lângă asta îi mai am pe Koenich, mai am de la Palms, pe care îi ascult obsesiv. Mmm, ce mai am? Money trees, de la Kendrick Llamar (râde).
A.P.: Versiunea aia de tik-tok, ceea speed up, sau cea de pe album?
B.I.: P-aia clasică. Pe aia o ascult obsesiv. Am o piesă de pe un album excepțional de jazz japonez, al acestui artist pe care îl cheamă Ryo Fukui și pe care îl recomand tuturor, cred că-i spune Early spring. Deci ți-am dat așa mai multe genuri.
A.P.: Perfect așa. Și acuma tot în cheia asta... Când te duci la sală ai un playlist specific?
B.I.: Da, am un album pe care-l pun - nu de fiecare dată, dar când mă simt foarte bine - pun albumul lui Baby Keem, dacă-l știi, Melodic Blue. Băi și intra, pfaaa, deci intră maxim la sală.
A.P.: Exact. Uite, îți dau două ponturi, am și eu niște piese...
B.I.: Zi, zi.
A.P.: La ziua de piept, la bench press...
B.I.: Nu prea am.
A.P.: Oau, nu prea ai? Ok...
B.I.: Eu mă antrenez un pic mai funcțional.
A.P.: Atunci o să ajungem și acolo.
B.I.: Sure.
A.P.: Eu am așa, deci. Mă duc la bench și fie ascult pe repeat Cum ne noi, de la Carlas Dreams...
B.I.: Foarte bun! Foarte foarte bun!
A.P.: Da e excelent. Sau... al doilea... Doo kile, de la Șatra Benz.
B.I.: Doamne, foarte bun!
A.P.: O să fac un studiu despre cum aceste două piese maximizează gains-urile total.
B.I.: Hype maxim!
A.P.: Uite, dacă tot mi-ai ridicat la fileu adineaori asta, hai să vedem cum se antrenează Bogdan Iancu. Care, trebuie spus, era destul de skinny legend în liceu.
B.I. (râde): Da, am fost destul de skinny într-adevăr...
A.P.: ... apoi m-am apucat de film și?
B.I. (râde): M-am apucat de film și am zis că băi, trebuie să punem un pic. La început - am o istorie foarte lungă în materie de sală - dar la început aveam clasicul bro-split.
A.P.: Push pull legs?
B.I.: Exact, zi de piept, zi de spate, zi de picioare...
A.P.: Hai zi de picioare atunci! (râs)
B.I. (încă râde): Ce căcat, frate!
A.P.: Să știi că o să intre tot, eu n-am de-astea...
B.I.: Ok, ok. Bun. Apoi m-am antrenat așa - partea de sus alternativ cu partea de jos - o zi una, o zi cealaltă. Iar acum fac câte un exercițiu convențional pentru forță, pentru explozivitate, de exemplu genuflexiuni cu bara pe spate, genuflexiuni cu bara pe față, îndreptări sau cleanuri, sau clean and jerks, adică clean și smuls. În partea de sus antrenez cel mai mult calestenice, tracțiuni, flotări, toate felurile.
A.P.: Bun, atunci aștept să-mi trimiți workout planurile în privat.
B.I.: Sigur. Felul în care mă antrenez eu este ceva ce se practica în Grecia antică, și anume Tetrades.
A.P.: Oau!
B.I.: Da, este un ax pe care chiar pot să ți-l trimit. În ziua unu - să zicem că ai ziua unu și lucrezi la intensitate maximă patru în general. Ei, în ziua unu folosești intensitate trei, în ziua a doua folosești intensitate patru, în ziua a treia folosești intensitate unu, deci stretching, whatever... respirat, poate puțin jogging, și în ziua a patra folosești intensitate doi. Și în felul ăsta ai o constantă constant, știi ce zic? E o treabă studiată cu grafice, e ca un val așa, care curge. Și în felul ăsta îmi antrenez într-adevăr și masa musculară, dar fac și kick-box și mai și alerg foarte mult.
A.P.: Fetelor, dacă vreți vreodată detalii despre cum a avut Bogdan acest corp în Individual compus, pe care vă invit să-l vedeți (de spectacol zic), așa se antrenează el, în mai mult timp, probabil.
B.I.: Evident, în timp, pentru că mă plictisesc foarte des de antrenamentul regulat și schimb.
(paranteză cu plasare de produse)
B.I.: Ce mișto sunt Dr Martenșii ăștia ai tăi. Cherry top.
A.P.: Sunt cherry top, da...
B.I.: High ca ai mei.
A.P.: Acuma văd și eu că avem match la bocanci. Tare! Eu numesc bocancii ăștia (și mama la fel) pantofii de îngropăciune, frate, pentru că-i am de șapte ani.
B.I.: Așa e cu Doc Martenșii, frate, durează o sută de ani.
A.P.: Singura problema pe care o am e zgârietura asta nouă, care nu se mai duce și mă enervează un pic (arăt spre zgârietură). Dar în rest...
B.I.: Sunt cu bot de metal?
A.P.: Clar. Da.
B.I.: La fel și ai mei. Cea mai bună investiție. Așa, am divagat puțin.
A.P.: Interviul ăsta nu are secțiunea aia clasică de... Spune-mi cine te-a îmbrăcat astăzi? Shoutout Givenchy... Dar totuși shoutout Casio pentru ceasul ăsta (silver) pe care nu l-ai purtat în spectacol. Pentru că showul durează 50 de minute, iar tu știi exact cât înseamnă asta.
B.I.: Așa e. Da.
A.P.: Nici mai mult, nici mai puțin...
B.I.: 50-52 maximum.
A.P.: Încă vorbim despre spectacol, da? (râs)
B.I. (încă râde): Nu, în rest durează două minute. In and out, frate! (încă niște râs)
A.P.: Bun, fii atent ce te întreb acum, cum s-a așezat. Deci tu ești Bogdan...
B.I.: Sper că eu sunt, da...
A.P.: Și ție, Bogdan, îți place de o tipă. Dar mult de tot.
B.I.: Ok. Vorbim abstract, da?
A.P.: Băi, dacă vrei, poți să-mi zici și concret. Dar da, întrebarea e în abstract pusă...
B.I.: Ar fi NIȘTE fete, dar lăsăm așa, hai, zi!
A.P.: Care e game-ul tău. În momentul în care vrei să te duci la tipă, ce zici, ce faci? Salut, sunt Bogdan Ian... (râde). Generic zic game, e așa ca o memă.
B.I.: Nu am pickup lines, nu am... Nici nu știu dacă am game. Duma cu game-ul mi se pare ceva pentru băieți care încearcă să și-o ardă sigma și nu prea le iese. Mi-am dat seama că oamenii - în general, nu doar fetele - vor să fie ascultați și dacă simt că vibrez cu cineva, dacă avem același vibe, implicit nu mai am chef să-mi pierd timpul vorbind în sens romantic cu fete cu care nu simt nicio conexiune reală, nu o fac doar ca să fac sex și atât. Deci, în punctul ăsta, dacă-mi place realmente de cineva din conversații sau așa, sure, poate se ajunge undeva mai departe. Man, doar vorbiți, e atât de simplu. Acolo e totul.
A.P.: Eu am o chestie, o tâmpenie, dar aștept să-mi iasă volumul întâi ca să o pot face.
B.I.: Shoutout volumul lui Alberto Păduraru. Poezie.
A.P.: Poezie, tati! Așa, să-ți zic. Vizualizează.
B.I.: Ok.
A.P.: O tipă într-o librărie. La un raft ok, la un raft cool rău. Nu știu, să citească Murakami and shit.
B.I.: Ok, tare, fix la Murakami mă gândeam și eu.
A.P.: Și eu să o văd la raftul ăla, să o bat pe umăr, să-i zic foarte mișto gusturi ai, dar fii atentă. Ăsta e RAFTUL MEU! (mult râs)
B.I. (încă râde): Nu face asta niciodată, te rog!
A.P.: Îți dai seama, doamne. E o tâmpenie.
B.I. (râde): Alternative sexual harassment, dar unde sexual e de fapt...
A.P.: ... culturalizare forțată în librărie.
B.I.: Doar întreab-o hei, ai citit Murakami? Dacă zice da, întreab-o care e cartea ei favorită. Dacă zice nu, spune-i, uite, eu îți recomand Kafka by the shore.
A.P.: ... sau Cronica păsării-arc.
B.I. (râde): Sau spune-i, uite, eu îți recomand Bărbați fără femei.
A.P. (râde): Ce prost ești...
(râdem mult, dar aflu că aia e cartea favorită a lui Bogdan de la Murakami, și una dintre cărțile lui favorite)
A.P.: Hai să intrăm în cărți atunci puțin.
B.I.: Sigur, hai!
A.P.: Zi-mi așa o quintă de cărți preferate ale tale.
B.I.: Cine l-a ucis pe tata, de Edouard Louis. Străinul lui Camus, Un veac de singurătate. Astea-s deja clasice. The setting sunset și încă una, dar of doamne, am un lapsus acum, de Osamu Dazai. In human, sau ceva de genul ăsta, se numea cealaltă a lui. Și românești, să mă gândesc... Uite, se pare că nu avem.
A.P. (râde): Lasă, că o să fie Cartea cu moace, volumul meu de debut.
B.I.: Cartea cu moace... Ce sunt moacele?
A.P.: E pluralul de la moacă, frate. Sunt mai multe. Gen The Book of Faces.
B.I.: Ei, na! Shoutout Cartea cu moace, de Alberto Păduraru. Când iese?
A.P.: Forță, prin mai. În mai.
B.I.: Mai 2023. Mai așteptăm un pic.
A.P.: Îmi place enorm de mult că n-ai ezitat deloc la cărți, you really know your shit.
B.I.: Sunt și unele care m-au marcat, astea pe care le-am zis până acum. Așa cred. În special Camus, da.
A.P.: E foarte tare. Și la filme?
B.I.: Uuuu, e complicat...
A.P.: Stați cu ochii pe The Perfect Escape...
B.I.: Da, chiar, shoutout The Perfect Escape. Nu știu dacă până îți iese interviul o să mai fie în cinematografe, dar cel mai probabil o să fie pe vreo platformă de streaming, Netflix, HBO, Amazon, nu se știe încă... Dar clar undeva o să fie. Deci uitați-vă, mi se pare un film foarte bun de văzut acasă, poate chiar mai bine decât în cinema.
A.P.: Îți sapi groapa acuma, e destroying for the labels să zici asta.
B.I.: Băi, oricum mi se pare că în ziua de azi... Adică na, Scorsese spune că filmele trebuie văzute în cinema, și într-adevăr ai the cinema experience pentru anumite filme, dar unele filme - din contră - merită văzute acasă, cu o persoană, sau singur, în confortul tău, contează... Știi? Revenind la filme, m-am gândit. Elephant, de Gus van Sant. Zic acum două de la același regizor dar se pun ca unul (am stabilit eu acum) Kids și Gummo, de Harmony Korine și Trois couleurs - Red, de Kieslowski.
A.P.: Da, trilogia aia de Krzysztof e foarte bună. Dar de fapt stai un pic, doar Red? De ce?
B.I.: Acuma că zici, toate trei mi-au plăcut și nu prea pot să le... Da, evident, Trilogia. Hmm. Breaking the waves, de Lars von Trier și Aguirre, the Wrath of God, de Werner Herzog.
A.P.: Iarăși n-ai ezitat absolut deloc, le-ai zis ca o mitralieră.
B.I.: Sunt mai multe, dar cam asta mi-a venit acum.
(Inserție afiș. Afișul Individual compus se dezlipește un pic de pe perete, profetic. Bogdan vorbește cu cineva despre asta. Eu întreb.)
A.P.: Măi, voi îl strângeți pe-ăsta?
B.I.: Nu, nu, mai avem reprezentații. Dar dacă vrei pot să-ți fac unul.
A.P.: Chiar ar fi tare, te rog! Pe dimensiune ceva mai mică, să-l pot lipi în cameră totuși.
B.I.: Sure, evident.
A.P.: Hai să-ți pun o întrebare grea acuma, că mi se pare că ți-am dat ușor. Teatru sau film?
(Bogdan iarăși nu ezită, răspunde ca un riffle)
B.I.: Momentan teatru.
A.P.: Oau, pe bune?
B.I.: Da, și cred că e un răspuns așa de privilleged white boy cumva, dar eu fac film de mult timp. Primul lungmetraj l-am făcut la 8 ani și de atunci am tot intrat în filme, în seriale. Ai de învățat enorm de mult în film, dar pentru mine acum teatrul este o găselniță nouă, este nou total, fiindcă sunt foarte diferite, excepțional de diferite, filmul și teatrul.
A.P.: Și chiar și ca experiență, încă nu ai avut atât de multă, comparativ cu zona de film.
B.I.: Păi asta zic, asta zic. În teatru am câteva spectacole și mă fascinează efectiv, mi se pare mie că e mult mai multă experiență umană în teatru și relația dintre tine ca actor și public și care e granița dintre actor și rol, de fapt, sunt niște chestii care mă macină acum, în film, culmea, am 23 de ani, dar am o experiență de 15 ani în film și pot să zic că mă descurc, nu la modul că le știu pe toate, dar mă descurc când vine vorba să filmez ceva. Teatrul însă este ceva nou total.
A.P.: Foarte drăguț. Hai să ne mutăm pe teatru atunci. Despre one man show-ul din seara asta. De unde titlul? De ce individual compus?
B.I.: Individual compus e... Andrei Măjeri e regizorul și dramaturgul acestui spectacol, am stat cu el, ne-am gândit foarte mult la un titlu. Inițial se numea Doom Scrolling, după care ne-am dat seama că ne depărtăm de ideea asta de Doom Scrolling de fapt. Nu știu acum să dau o definiție neapărat, dar dacă vă uitați pe net o să găsiți. E ideea asta că e un one man show, deci ar fi individual de fapt, dar în realitate partenerul meu este publicul - asta e o compunere. Spectacolul se schimbă de la public la public, de fapt. Și, în același timp, este și o probă la gimnastică la Jocurile Olimpice - Individual compus. Și poate că am inspirat ceva de gimnast (râde).
A.P.: Vestimentația, poate?
B.I.: Vestimentația pleacă de la Harry Styles, total. Am murit amândoi de râs, trebuie să înțelegi. Noi am început procesul de lucru la acest spectacol în sufrageria lui, în cadrul căreia spațiul meu efectiv de lucru pentru show era un 2 pe 2, excepțional de mic, dar ne-am descurcat. Acolo am construit o primă schiță a acestui spectacol. Și de acolo a plecat toată ideea cu gimnastul...
A.P.: Foarte frumos, curat, foarte simplu.
B.I.: Mă bucur că ai spus asta, și mie îmi place foarte mult ideea de teatru simplu, teatru sărac în obiecte, dar în momentul în care ai o conexiune foarte puternică cu partenerul, sau ai chiar tu o încărcătură emoțională foarte mare, umpli tu spațiul, nu mai ai nevoie de obiecte.
A.P.: Spoiler alert, dar voiam să îți spun că...
B.I.: Așa...
A.P.: Joci foarte bine masturbarea. Cum...
(pufnim amândoi în râs)
A.P.: Cum ai făcut să-ți iasă așa?
B.I.: Eu la UNATC am fost învățat că trebuie să fiu Eu în Situație, frate. Pentru cei care citesc, trebuie să înțeleagă că spectacolul Individual compus funcționează ca un soi de mecanism - adică eu am spectacolul în sânge, în mușchi, în ochi, în creier, peste tot. Și masturbarea care există de mai multe ori în spectacol se face cu ajutorul unui evantai, ulterior intercalându-se mai multe.
A.P.: Clasic, aș putea spune...
B.I. (râde): Clasic masturbare, da. Laba cu un evantai, evident. Pffff. Veniți și vedeți totul ca să înțelegeți despre ce e vorba. Instrumentul e corpul, sunt niște contracții acolo care mi se par necesare.
A.P.: Sincer, ca să nu vorbesc doar singular despre spectacolul din seara asta, mi se pare că faci o treabă extraordinară în fiecare spectacol în care te-am văzut. Shoutout Disney Thriller. Chiar, se mai joacă?
B.I.: Se mai joacă, da. O să îl reluăm la Teatrul Recul, de pe Splaiul Unirii, în aprilie, sperăm. Shoutout Monica Stoica, Pamela Iobaji, Robe Cristian, Alex Iezdimir.
A.P.: Dacă vreți să vedeți un monolog flawless de 6 pagini, azi am aflat și eu detaliul ăsta...
B.I.: Dar și dacă vreți să vedeți un monolog de 30 de pagini, veniți la Individual compus.
A.P.: 30 are?
B.I.: Cred că mai mult...
A.P.: Dar ai și un ritm extraordinar.
B.I.: Trebuie să fie, de aia zic că e un mecanism, știi. E constant și trebuie să știi când să îți iei pauză, trebuie să mai dau un shoutout pentru Adrian Piciorea, care a făcut sunetul și muzica din spectacol și lui Sergiu Diță, care a făcut coregrafia. Ne-au ajutat enorm de mult în descoperirea întregului spectacol.
A.P.: Te-am întrebat asta și la fumoar, dar o să o reiau, pentru că e un moment bun. Cum ați ajuns tu și Andrei să lucrați împreună la spectacolul ăsta? În ce conjunctură?
B.I.: Băi, eu cu Andrei mă știu de mult. Mi-a și propus cândva să facem un one man show împreună, iar eu am spus sigur!, neștiind neapărat în ce mă bag, neștiind responsabilitatea din spatele unui one man show. Am intuit-o cumva, fiindcă am văzut câteva care m-au marcat. Unul dintre ele e O mie de motive, regizat de Horia Suru, cu...
A.P.: ... Florin Piersic Jr. Îl țin minte și eu până azi. Unde l-ai văzut?
B.I.: Prima dată la ID Fest, la Bacău.
A.P.: Atunci l-am văzut pentru prima dată în același loc.
B.I.: Da, exact. M-a marcat foarte tare, și-atunci am știut că da, vreau să fac un one man show. Inițial Andrei mi-a propus alt text, ne-a plăcut amândurora, dar după câteva discuții am decis să nu îl facem. Ulterior mi-a trimis, cumva random, textul ăsta pe care l-a scris el în 2016, întrebându-mă ce zici de texul ăsta? L-am citit, mi s-a părut excepțional, am zis trebuie să-l facem PE ĂSTA! Nu înțeleg de ce mi-ai trimis primul text (râde) ĂSTA trebuie să fie, trebuie făcut. Mi se pare foarte relevant. Și e relevant pentru astăzi, chit că el l-a scris în 2016. Deci cumva poți să zici că e visionary, într-un fel. Așa am început să lucrăm la el.
A.P.: Apropo de supratema asta a spectacolului cu Respectă limita. Tu crezi că ai vreo limită ca actor? În sensul de, e vreun rol la care ai zice no - no?
B.I.: Momentan nu. Sunt deschis la orice. Sunt mare fan Sarah Kane, de exemplu, Pina Bausch, deci, nu știu... Ei sunt oameni, au fost oameni care cereau destul de mult de la actori, fie că era expunere, atât fizică, cât și psihologică sau emoțională și așa... Eu momentan sunt deschis la orice, pentru că îmi dau seama că sunt tânăr și așa trebuie să fiu acum și că o să încep - poate, sper că nu, sper să-mi țin spiritul ăsta cât mai mult - să mă integrez singur, fără să vreau, în anumite roluri... Încerc să nu, încerc să rămân cât de divers se poate, dar există oricând posibilitatea asta.
A.P.: Știi că Gérard Philipe avea chestia asta, făcea întotdeauna un rol dramatic, după care făcea imediat un rol...
B.I.:... comic.
A.P.: Exact, ca să nu intre niciodată într-un pattern.
B.I.: Într-un type cast.
A.P.: Așa e. Într-un type beat.
(râs)
B.I.: Gérard Philipe type beat - prrrraa prrrrraaaa. Da, revenind, nu am neapărat gândurile astea, nu mă gândesc ce s-a întâmplat înainte de un spectacol sau de un film sau ce se întâmplă după, Fac ce îmi place, fac ce simt că are potențial, ce simt că poate să scoată din mine ceva mișto.
A.P.: Mi se pare relevant pe ordinea de zi să vorbim despre mulletul tău. Cum a apărut, cum a rămas, de ce a rămas?
B.I.: Mulletul a apărut în urma unor filmări din Germania în care m-au tuns cu această chică. Inițial mi se părea că arăt ca Bănel Nicoliță, dar după am ajuns în România și prietenii (inclusiv Andrei, Sergiu, Adi Piciorea) mi-au zis că arăt bine și atunci am zis bă, știi ceva, îl țin. Și Andrei Măjeri mi-a zis să-l țin pentru spectacol. Între timp a mai crescut, dar sunt bine. Sunt mulțumit de mulletul meu. Sunt mulțumit de mulletul tău. Deci, mullet brothers!
(Trebuie totuși notat că primul a fost Robe Cristian)
A.P.: Zi-mi puțin despre proiectul pe care l-ai filmat în Germania. Unde se poate găsi?
B.I.: E un film, un lungmetraj. Nu știu încă, probabil se va vedea pe vreo platformă de streaming ulterior, dar către finalul anului. E mișto, e foarte tare, nu știu exact ce să zic despre el. Joc un dealer de droguri. Din perspectiva mea, e un fel de Goodfellas. Adică e băiatul ăsta din România, care ajunge în Germania, ca low status criminal, apoi ușor ușor urcă pe scara ierarhică a criminalilor și dealerilor de acolo, ajunge undeva destul de sus, apoi e un twist. Aștept să-l vedeți.
A.P.: Vreau să-ți lansez pe final un challenge. Nu știu dacă ai mai primit specific challengeul ăsta vreodată.
B.I.: Spune.
A.P. (râde): Mă bărbieresc și eu și de mâine ne lăsăm amândoi mustăți uriașe, ei?
B.I. (râde): Pe bune?
A.P.: Ce? Ești comissioned să ai acest baby face forever?
B.I.: Mustață am mai avut. Am avut barbă...
A.P.: În Oh, Ramona...
B.I.: În Oh, Ramona am avut barbă, da. Și în The Perfect Escape, un fel de barbă. Nu știu, nu știu dacă-mi permit momentan o mustață... (râde)
A.P.: Chiar! Cum e chestia asta? Poți să le zici oamenilor... Stai, hai să o luăm altfel, deci. Să zicem că e un director de casting, da?
B.I.: Așa...
A.P.: Care-ți spune... Băi, uite, te-am lua, dar fără mustața aia. Ai ajuns în punctul în care să le poți spune băi, nu - ori eu cu mustață ori deloc?
B.I.: Nu, în niciun caz. (râde) Ce crezi, sunt Radu Gabriel? În niciun caz! Mustața aia este iconic pentru el, eu momentan am 23 de ani și am 3 spectacole maxim, deci nu am...
A.P.: Deci ești versatil, nu ții la nimic din înfățișarea ta.
B.I.: Evident, pot să o schimb așa.
A.P.: Ai juca fără sprâncene?
B.I.: Dacă e ceva care merită și dacă e ceva în care cred, da.
A.P.: Asta e super tare. Mă rog, fără partea de expresie foarte bună. Că n-ai sprâncene...
(râs)
B.I.: Adevărul e că mă exprim destul de mult din sprâncene...
A.P.: Joci cu fața.
B.I.: Facetime.
A.P.: E tare asta cu proiectele în care crezi. Toate proiectele pe care le-ai făcut au fost proiecte în care ai crezut?
B.I.: Da. De teatru sau de film?
A.P.: Hai să luăm... De teatru știu, știu că în teatru ai crezut în toate. Deci la film?
B.I.: În film unele lucruri le-am făcut pentru bani, pentru notorietate, nu știu dacă faimă sau notorietate, în fine. Dar eram mic. În punctul ăsta n-aș mai...
A.P.: Nu conștientizai atunci neapărat.
B.I.: Oricum mi-a plăcut să joc, atunci eram prea mic să pot conștientiza cam orice, de fapt. Acum sunt mai selectiv.
A.P.: Deci ai puterea să zici NU. Asta e mare chestie, e o putere pe care încă vreau să o cultiv.
B.I.: Zic nu foarte des. La teatru mai puțin, se întâmplă uneori și acolo, dar la film destul de des.
A.P.: Reclame?
B.I.: Câteva înainte de HoHoHo, eu am început să filmez de fapt și de drept la 4 ani jumate.
A.P.: Mi-am adus aminte de poza cu tine și cu Gyuri Pascu, de când erai super mic.
B.I.: Săracul... Dumnezeu să-l ierte.
A.P.: Deci reclame nu ai mai face?
(El care mi-a dat shoutout la volum câteva pagini mai sus...)
B.I.: Aș face, dacă ar fi bine plătite. Dar în România nu prea sunt, deci nu știu...
A.P.: Am înțeles. O să o leg pe asta cu finalul atunci. Cum ți-ai face ție reclamă?
B.I.: Cum mi-aș face eu mie reclamă?
A.P.: Da, clar! Absolut interesat, absolut meschin, cum vrei tu. Libertate totală.
B.I.: Salut, sunt Bogdan Iancu. (râde)
A.P.: Că tot vorbeam de game mai devreme... N-ai fost tu de acord atunci...
B.I. (râde): Uite, s-ar putea să fie ăsta game-ul meu de fapt... Nu, măi, dar pe bune acum, nu vreau să par arogant sau ceva. Nu am ce reclamă să-mi fac. Dacă lucrez cu cineva și îmi place de el, îmi place ce face și dacă e și reciproc, atunci e super cool. Atât de simplu.
A.P.: Super cool. Mulțumesc frumos pentru interviu!
B.I.: Super cool. Mersi și eu pentru interviu!
(foto din Individual Compus: Eliza Lupu)