Pentru că atunci când apari
Dracii încep să dea noroc
Cu halbele lor reci de bere
Și eu ciocnesc cu ei
HAI NOROC, DRACULE
Uite-așa le zic
Și intru în horă
Și traversez Magheru dansând
Trec pe roșu
Și râd
Din start vă anunț că nu voi face un top clasic cu muzică, filme și cărticele, ci mă voi lăuda cu ce-am făcut în ultimul an și voi mai strecura câteva recomandări, stați liniștiți, nu prea multe.
E 2024 și iată-mă din nou pe picioarele mele. Merg, în sfârșit. Ca un roboțel, ca un pinguin semiparalizat, ca un cactus bătut de vânt, dar important e că merg singură cu niște orteze foarte grele. M-apucă plânsul de fericire. Sunt într-o sală de kineto la Spitalul Elias și Adi, kinetoterapetul meu, mi-aduce de fiecare dată un pahar cu apă să pun lacrimile la loc.
Dacă nu știți ce-am pățit, puteți afla aici: 2023 - anul în care am murit două-trei minute.
S-au schimbat foarte multe de atunci cu ajutorul prietenelor, prietenilor, prietenxlor, colegelor și colegilor de birou, banilor și iar banilor - secretele succesului meu.
Nu înțeleg cum zic, frate, unii că nu te mai bagă nimeni în seamă dacă ești bolnav. E drept, chestia asta am auzit-o de la Silviu Prigoană și de la o colegă de salon care se certa cu toată lumea. Experiența mea e total opusă: prietenii m-au vizitat non-stop și mi-au adus la spital sute de feluri de mâncare, au stat cu mine, mi-au citit povestirile Luciei Berlin și Lydiei Davis, poeziile Mădălinei Oprea și cele ale lui Sam Riviere, mi-au tăiat unghiile, m-au spălat pe cap și cel mai important au strâns bani pentru mine.
Apropos, mulțumesc enorm tuturor celor care ați donat!
Cu ajutorul vostru am reușit să-mi prelungesc șederea la Arcadia, un centru de recuperare super performant, dar foarte scump din Iași. Aici mersul meu s-a îmbunătățit considerabil și pinguinul semiparalizat a început să se dezghețe. Aici am folosit o bandă de mers, Walker View, care avea un ecran în față cu imagini și când apărea pădurea, plângeam.
Pe 5 iulie 2024 am revăzut, în sfârșit, pădurea reală. Am aterizat la Sinaia, acasă. Am lăsat fotoliul rulant la parter și nu l-am mai folosit de atunci niciodată. Am urcat în camera mea, m-am uitat pe geam și am văzut munții, apoi m-am plimbat prin pădure, am spionat salamandrele și am ascultat apa curgătoare. Tot timpul însoțită. După două săptămâni, mama m-a scăpat a doua oară în viața asta de scutece. N-a mai suportat să spele tot timpul cearceafurile și m-a convins să mergem la baie de fiecare dată când aveam nevoie. Ea e persoana care mă îngrijește non-stop zi de zi, îmi face ceai de rozmarin să mă spăl pe față și pe cap și mă suportă cu toate pretențiile fițoase la Sinaia. Aici am început să fac zilnic ședințe de kineto la domiciliu, dar și kineto în apă la un centru de recuperare din Poiana Câmpina.
Nu aș fi ajuns nici la jumătatea drumului pe care mă aflu acum fără susținerea apropiaților într-o lume unde totul costă foarte mult: între 150 și 250 de lei pentru o ședință de kinetoterapie și 135 de lei ședința la piscină, activități de care am nevoie zilnic. Dacă m-aș apuca să calculez timpul prietenilor mei, care m-au scos la plimbare și m-au dus cu mașina la Câmpina în fiecare zi, nu mi-ar ajunge tabla înmulțirii. Foștii colegi de liceu s-au organizat într-un grup de whatsapp și se rulează zilnic să aibă grijă de mine.
Cele mai mari victorii ale noastre cu care ne lăudăm în 2024 sunt:
am reușit să merg singură la baie și pe stradă;
am mers cu trenul la București de patru ori;
am prins mai multe concerte live: Bo Ningen, Teho Teardo & Blixa Bargeld, deathbycoconut, Bad Decisions și Tobă Moarte;
am revenit pe IG și fb, după cum ați observat, nu că asta ar fi o victorie reală, trebuie să mă mut oricum pe Mastodon ș Bluesky;
am mers de trei ori la cinema și în ciuda agnoziei mele vizuale - văd filmele ca pe niște tablouri de Van Gogh - rămân o cinefilă;
am finalizat un volum de poezii care poartă titlul Carte de bucate pentru hiene mici și care va apărea în curând - poezia care deschide acest text, este și cea cu care începe volumul;
am dansat din nou pe 22 noiembrie - câțiva pași, dar buni și ăia, să se audă, să se consemneze!
Sună bine lista asta, nu? Am uitat să vă zic că de fapt dictez acest text și am nevoie permanent de cineva care să mă îmbrace, să mă dezbrace, să mă încalțe, să mă descalțe, să-mi gătească, să-mi pună pastă pe periuță, să-mi facă baie, să mă țină de mână când cobor scările, să m-ajute să urc în tren sau în mașină, să-mi citească cu voce tare mesajele scrise și să mă ridice de jos atunci când uneori cad. Nu pot să-mi folosesc mâna stângă, corpul meu e încă foarte rigid și nu mă ascultă pe deplin. Mai am mult de muncă până să ajung total independentă și nu există siguranța că asta se va întâmpla vreodată.
O prietenă magică îmi citește într-un oracol și cartea pe care o trag e Gazela. Interpretarea cărții sună cam așa: "Gazela dansează pe orizontul continentului, alertă, ușoară pe picioare și vibrând cu o grație nemărginită. Frumusețea sa este o vrajă aruncată asupra lumii. Se apropie de împrejurimile sale cu vigilență și este protejată de siguranța turmei. Capacitatea de improvizație imaginativă a gazelei îi permite să fie mai inteligentă și mai rapidă decât prădătorii săi. Numele său provine din cuvântul arab gazal, care înseamnă poem de dragoste, iar acest animal ușor și rapid este atras de tine atunci când este momentul să schimbi direcția."
Mă trezesc cu un zâmbet imens pe față și realizez că și persoanele așa-zis independente au nevoie de o ditamai haită-n spate ca să-și atingă țelurile.
P.S.: În încheiere nu pot să mă abțin să vă ofer încă o poezie de-ale mele. Iat-o:
M-am obișnuit așa de mult cu lipsa ta
Încât îi pun tacâmuri la prânz
Îi fac cafea dimineața
Seara îi dau bere și vin
Friptură și desert
Umblăm peste tot bot în bot
Dăm cu aspiratorul, facem compot, ne tundem, ne operăm de amigdale, ne dăm cu ojă, înotăm fluture, facem pipi dimineața cu ochii închiși, ne uităm la youtube-uri, schimbăm pământul la flori.
Pe cuvântul meu că
Dacă aș rămâne fără ea
Aș muri
De singurătate
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2024 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2024), pe adresa [email protected]. Vă așteptăm cât aveți nevoie pentru a scrie. Suntem aici oricând ne scrieți. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2024. Vă rugăm să dați ștafeta mai departe, trimițând invitația prietenilor voștri. (Redacția LiterNet)