La Subotica, oraș pe care cred că l-au întâlnit, în drumul lor inițiatic, Hansel și Gretel, în întregime din turtă dulce colorată, am regăsit celebra sinagogă (neologă, de rit așkenaz, 1903, în același stil Art Nouveau, Marcell Komor și Deszo Jakab), însă refăcută complet, mai întâi în interior, iar apoi la exterior, cu finanțare maghiară și sârbă și redeschisă, în anul 2018, ca sală de concert, dar și pentru serviciile infimei comunități evreiești de azi din oraș. Până și gardul din fier forjat curbat, ondulat, lunecos - așa cum sunt plantele și florile în lumea lor naturală, care înconjoară spațiul în care se află sinagoga, a fost gândit în același superb stil.
Copleșitoare (neologă, de rit așkenaz, 1902, același Lipot Baumhorn, Art Nouveau), a cincea cea mai mare sinagogă din lume, cea din Szeged, încărcată de simboluri culturale și istorice din Torah, este destinată, din anul 2014, atât comunității, cât și întregului oraș, întrucât găzduiește evenimente culturale și concerte diverse. Ochiul specialistului (nu al meu, eu doar ascult ce îmi spun cunoscătorii și studiez singur) descoperă și interpretează motive ale altor stiluri arhitectonice (istoric, neo-maur, gotic), prezente în mai mare măsură decât la precedentele.
Sinagoga din Pecs, aflată în centrul istoric incredibil de frumos și de armonios al orașului (la mică distanță de biserici și moschei) este mai veche și aparține unei alte viziuni (1896, neologă, de rit așkenaz, stil neo-romanesc și neo-romanesc, Frygies Feszl, Karoly Gester, Lipot Kauser), a fost, și ea, refăcută complet (în anul 1990) și este una din clădirile emblematice ale orașului.
Complexul cultural și religios mozaic din strada Dohany din Budapesta cuprinde, alături de cea mai mare sinagogă din Europa (neologă, de rit așkenaz, 1854-1859, stil neo-maur și romantic-istoric, cu puternice influențe islamice din Nordul Africii și din Spania medievală, Ludwig Foster și Frygies Feszl), muzeul evreiesc maghiar, arhivele comunității, templul eroilor, cimitirul evreiesc, memorialul evreilor martiri Raoul Wallenberg.
Este, de departe, cea mai impresionată din cele 21 de sinagogi (unele aflate în uzul comunității, una rămasă doar în plan, alta transformată în biserică creștină și funcționând astfel, alta adăpostind un centru de cercetare științifică, alta fiind depozit al bibliotecii naționale; alta este extrem de deteriorată și probabil că va dispărea, alta a devenit tot bibliotecă, iar multe altele - atât cât își pot permite comunitatea evreiască și statul maghiar, sunt recent renovate și folosite ca atare) ale orașului ce găzduia, înaintea celui de-al Doilea Război Mondial, cea mai numeroasă populație evreiască din Europa (după - și la mare distanță de Polonia, evident). Peste 725.000 de evrei locuiau în Ungaria, din care mai bine de jumătate de milion au fost exterminați, cu precădere în infamul an 1944.
2. Am avut nevoie de tot acest excurs pentru a ajunge la ceea ce doream, de fapt, să scriu. La comemorarea ce are loc în Ungaria, întreg anul acesta, a 80 de ani de la holocaustul maghiarilor, de la acel fragment de Shoah care a distrus, în doar câteva luni, mii de ani de istorie, de cultură, de viață privată, în comunitate și în societate a celor peste 500.000 de evrei maghiari uciși, de la ceea ce părea de neimaginat că ar putea produce, vreodată mintea - oricât de pierdută sau de bolnavă, a omului.
Galeria Națională Maghiară din fostul Palat Regal din Buda găzduiește o sensibilă, expresivă, emoționată până la lacrimi, unică, necesară și de neuitat expoziție temporară: Povestea mea. Amintirea holocaustului în lucrări ale unor artiști - martori oculari. Adică, artiști plastici deportați alături de toți ceilalți evrei sau artiști apăruți peste noapte, acolo, în miezul răului suprem, din nevoia de a mărturisi, de a supraviețui, de a nu-și pierde mințile.
Poate fi descris Holocaustul? Poate arta să exprime ceea ce cuvintele nu (mai) pot să facă? Față în față cu realitatea a ceea ce Shoah a reprezentat pentru evrei, este potrivit să amintești, în acest context, de artă, de umor, de plăcerea artei? Așa începe - în viziunea curatorilor, textul prin care expoziția se introduce în mintea, în inima și în conștiința celui care o descoperă. Artiștii prezentați în expoziție, deportați, chinuiți, umiliți, au descris, așa cum au reușit, în infernul ghetourilor, al uzinelor de război, al lagărelor de concentrare sau de exterminare, pe și cu materialele mizerabile (carton, fragmente de cutii, foi din caiete) pe care le-au avut la dispoziție, în diverse tehnici improvizate (cerneală, creion, pastel, guașă, cretă, vârf din pâslă, cărbune), viața din ghetouri, deportarea, marșurile forțate, munca epuizantă, apelurile matinale, umilințele, rutina agonizantă, viața de zi cu zi, moartea de zi cu zi, eliberarea, bucuria, ceea ce a urmat.
În primii ani după eliberare și după revenirea acasă, utilizând tehnici diverse de multiplicare - linogravură, xilogravură, leporello, tipărire pe hârtie, aceste impresionante mărturii ale infernului, pentru care și-au riscat, conștient, viața, au prins viață, au circulat, au făcut cunoscută toată experiența autorilor. Este prima dată când, în Ungaria, sunt expuse astfel de mărturii, de dovezi, de înregistrări ale unei atât de crude realități. Pe cât de expresive sunt denumirile secțiunilor ce compun expoziția (Trezirea monștrilor; Scrisori pentru posteritate; Povestea mea; Dincolo de cuvinte; Dans macabru; Actul final; Memento) pe atât de stranii sunt întrebările pe care aceasta le naște: pot fi acceptate și crezute aceste dovezi create de cei care chiar trăiau acea cumplită traumă, sunt autentice aceste narațiuni individuale ori sunt produsul unei viziuni tulburi, bolnave, îngrozite; de ce, în fond, au creat aceste mărturii - pentru a-și face mai ușoară viața acolo, pentru a-și vinde sufletul, pentru a scăpa cu viață, pentru a-și ispăși propriile păcate?
