Ultima zăpadă

În spatele casei curge un pârâu cu apă puțină, întins peste pietre ca o pânză de păianjen a cărei singură menire este să prindă în mreje primele picături de rouă. La cinci dimineața, răsăritul îndulcește pustietatea locului îmbrăcându-l într-o culoare de miere palidă, ca de salcâm. La cinci după-amiaza, soarele arzător nu răzbate prin frunzișul pădurii, însă căldura se face resimțită ca sub un clop de metal încins.

Ray așteaptă singur pe canapeaua preferată, în grădină. Musafirii sunt împrăștiați în jurul lui pe scaunele din paie și pernele imense, tari, învelite în kilim turcesc. Nu se cunosc mulți între ei și nu prea schimbă vorbe goale de politețe, conștienți că se adunaseră în acea după-amiază ca să fie martorii unui eveniment deosebit, unic în lume.

Demonstrația de zbor avea să aibă mult succes. Toate privirile sunt îndreptate către cer, nerăbdătoare. Ziarul local își trimisese corespondenții și fotografii cei mai talentați. Printre cei prezenți este și o fată pe care o știa toată lumea de la un show de televiziune. Acceptase să fie fotografiată la eveniment fără ochelari de soare. Nimeni nu o mai văzuse înainte fără ochelarii cu ramă groasă și sticlă întunecată ca un cer fără stele. Nimeni nu își imaginase frumusețea abisală a ochilor săi, felul în care reflectau lumină, așteptare și vid.

De atâta liniște, se puteau auzi ciorile destrămând cuibul unui cuc în curtea vecină, limbajul lor prădător încolăcit în jurul trunchiului scorburos, mâncat de viermi și umplut de mușchi cu venele uscate.

Când a căzut o piatră din zidul de la marginea proprietății, cu toții am simțit întreruperea așteptării visceral. Dezamăgirea a umplut spațiul dintre alb-negrul fotografiilor rânduite pe masa de cafea din fața lui Ray. Din cer a început să cadă o ninsoare cu fulgi de cenușă. Primele părți ale avionului au aterizat lin, imitând grația penelor, dincolo de zid. M-am apropiat de Ray și l-am rugat din priviri să mă lase să îi ating chipul încremenit în ridurile ale căror canale purtau lacrimi și regret, direct către inimă.

L-am lăsat singur în grădina ninsă, câteva minute, cât i-am petrecut pe invitați la ieșire. Ne-am dat mâna cordial și ne-am promis că ne vom întâlni negreșit altă dată, în altă parte, on the other side.

Alb, off white, tăcere, liniște, nemișcare. Urmele de pași duc către o vizuină săpată în nisip. Pădurea e departe, înlocuită de pulbere de piatră și sare de mare.

Am intrat în pliurile dintre alb și negru fără să căutăm nimic. Ne era foame de amintiri frumoase, cu peisaje ninse proaspăt și miros de lemn ars. Ne era dor de o muzică lăutărească, răgușită și blazată, pe care o ascultam împreună cu prietenii din studenție, epuizați de discuțiile prea încrâncenate dintre tabăra tinerilor poeți și tabăra bătrânilor muzeografi ai literaturii.

Rămâne mult alb între atingerile noastre, și picături de sânge. Toate cuvintele grele sfâșie adânc, răscolesc în măruntaie momente de teroare pe care le crezusem uitate:
Puii tăiați în curte, iarna pe zăpadă, sar în toate direcțiile gravitând către capul pierdut. Puii tăiați la abator rămân nemișcați în primele clipe de neființă.

(Seattle, 2 martie, 2025)