Casa de lângă lac

- Doamnă Voiculescu? Sunt de la școala "Mihai Eminescu". Clara nu a ajuns astăzi. Totul e în regulă?

Irina a rămas nemișcată, cu telefonul lipit de ureche. Vocea femeii părea venită de departe. A închis, a apăsat din nou pe apel. Ton. Din nou. Și din nou.

A ieșit în stradă fără haină, cu picioarele goale în papucii de grădină. Aerul era rece și moale, iar vântul îi tot aducea șuvițele peste ochi. Îi venea să plângă de enervare. Totul în jur părea să vibreze: gardurile, asfaltul, chiar și lumina. Strada avea ceva lichid în ea, ca o suprafață care se mișca rapid sub picioarele ei.

Mergea pe drumul Clarei. La început era sigură că o va găsi. Privea fiecare loc cu atenție, ca și cum urma ei ar fi trebuit să fie vizibilă undeva: dalele crăpate, gardul verde al familiei Ioniță, banca ruginită din dreptul cofetăriei închise. Își spunea că totul e în regulă, că doar a întârziat. Dar cu cât înainta, stomacul i se strângea. O luase o durere ascuțită sub coaste, ca atunci când i se declanșa criza de fiere. Simțea gust amar în gură și o tensiune rece care îi urca spre piept. Abdomenul i se întărise, iar mușchii i se contractau spasmodic. A început să-și țină mâna apăsat în partea dreaptă, încercând să amâne greața și senzația că tot corpul i se golește de sânge.

Seara, comisarul Dumitru a trecut pe la ea.
- Doamnă Voiculescu, știm că e greu, dar avem nevoie de câteva detalii. Clara părea altfel în ultimele zile?
- Ultima noastră conversație a fost... tensionată, a spus Irina, fără să clipească.
- În ce sens?
- Ne-am certat. E adolescentă. Asta fac adolescentele: își urăsc mamele.

Comisarul a notat ceva și a oftat ușor.
- Bicicleta a fost găsită în parc, aproape de lac. Pe acolo trecea, nu?

Irina a dat din cap, încercând să-și stăpânească vocea.
- Da. Mereu se oprea acolo, spunea că îi place liniștea.

Comisarul a închis carnetul și a adăugat, ca din întâmplare:
- Acolo, lângă lac, s-a redeschis de curând sanatoriul. Poate a trecut pe acolo.

Irina a încuviințat, dar simțea un gol rece sub stern, fără să știe de ce.

Zilele următoare au fost tăcute, ca după o furtună care nu se mai sfârșește. Noaptea, auzea pași în hol. Glasuri care îi șopteau din camera Clarei. Când deschidea ușa, lumina o izbea: doar patul gol, o revistă pe podea, o perdea care foșnea ușor.

Apoi, a apărut Andrei. Nu se mai văzuseră de ceva timp. Nu divorțaseră încă, dar totul între ei era suspendat de multă vreme, ca o înțelegere mută că nu mai există cale de întoarcere. A intrat în casă cu aerul unui străin. S-a uitat la ea fără să spună nimic. Și-a scuturat haina, s-a uitat în jur, apoi a întrebat dacă e ceva nou de la poliție. Ton neutru, ca și cum ar fi venit să discute un raport, nu dispariția fiicei lor.
- Ai fost prea dură cu ea, a spus în cele din urmă. Mereu ai fost.

Irina a ridicat privirea, brusc.
- Tu unde ai fost? Ai fost prezent doar ca să dispari iar.

El a făcut un gest scurt din mână, obosit.
- Poate dacă n-ai fi transformat totul într-un control...
- Sau poate dacă tu n-ai fi fugit cu o fătucă.

Andrei a tăcut câteva secunde. Își freca fruntea cu palma, apoi s-a sprijinit de marginea mesei.
- Nu era vorba despre altcineva, Irina. Era vorba despre tine. Despre felul în care orice devine o criză.

Ea a zâmbit scurt, strâmb, cu buzele încordate.
- Da, sigur. Eu sunt problema. Eu și Clara, mereu "prea mult" pentru tine.

Când telefonul a sunat, au tresărit amândoi.
- Doamnă Voiculescu? Sunt Matei, colegul Clarei. În ultimele zile vorbea despre o casă în pădure. O cameră albă. Un lac. Acolo e liniște, spunea.
- Ți-a spus unde e locul?
- Nu. Doar că sunt tei bătrâni și apa ce pare încremenită în tăcere...

Irina a închis telefonul și a schimbat o privire îngrijorată cu Andrei.
- Știi cum e Clara, cu poveștile ei. Probabil a încercat să-i atragă atenția, să-l impresioneze.
- Nu-i ciudat că tu crezi asta despre propriul tău copil? De când era mică îmi tot spui că este manipulatoare.
- Iarăși, aceeași discuție, în care eu sunt cel vinovat. Eu sunt cel care nu citește articole de parenting. Să mă pregătesc să-ți ascult monologul? O să-mi spui și azi ce mamă bună ești tu și cum eu sunt limitat?

Irina îl privea scârbită. Ar fi vrut să-i dea o palmă. Să-l rănească.

Și-a distras atenția căutând prin hârtiile împrăștiate pe biroul Clarei. Până când privirea i s-a oprit pe o coală A4, lipită cu scotch de perete. Scria cu creionul:
Everything I ever loved is going to die.

Un nod i s-a strâns în stomac. Cunoștea prea bine cuvintele. Erau din piesa aceea pe care Clara o asculta cu Andrei acum câțiva ani, iar pentru Irina sunau ca o premoniție.
- Ne certam atât de des, iar tu îi puneai cântecele tale depresive.

Andrei a ridicat din umeri.
- Crezi că de asta a plecat? Iar sunt singurul vinovat? Crezi că i-am controlat gândurile?
- Nu, dar... Poate noi și muzica pe care o tot auzea la tine i-au influențat stările. Nu știu ce să mai cred. Îmi vine să vărs. Trebuie să vărs.
- Normal, ca de fiecare dată. Tu fie verși, fie te umfli. Crizele tale psihosomatice n-au jucat niciun rol, nu? Dar muzica mea, da.
- Uite cum vorbești! Aceeași aroganță și lipsă de compasiune. Crezi că i-a făcut bine să-și vadă tatăl trântindu-și mama în halul ăsta?
- Începe melodrama! Împroșcarea cu venin! Chiar n-am energie pentru asta! Plec!
- Da, fugi la iubita ta cu douăzeci de ani mai tânără! Ea nu te stresează, nu? Un an de zile ai mințit că nu există nimeni în viața ta. Apoi, surpriză! Avusesem dreptate. Ai ales doar să lași impresia unei victime. Toate plânsetele tale în fața ei, când îi jurai că tu n-ai înșela pe nimeni. Toate șoaptele pe la spatele meu, când îi spuneai că sunt paranoică și că nu mai ai putere să răspunzi acuzațiilor "false".

Andrei a încercat să mai spună ceva, însă a ales să-și ia haina și să trântească ușa. Irina a căzut în genunchi. Plângea cu genunchii strânși la piept, în timp ce pisica se apropia și o lingea pe obraz.

A închis ochii. A rămas pe podea, cu spatele lipit de perete. Plângea fără sunet. Îi tremurau umerii, iar respirația îi era scurtă și neregulată. Încerca să tragă aer adânc, dar stomacul i se încorda, durerea sub coaste se accentua. Simțea cum i se taie brusc vederea. Un gol alb, pulsând în tâmple.

Și, ca o fisură, imaginea s-a suprapus peste acum. Tot pe jos fusese și atunci. Tot singură. Tot după ce Andrei trântise ușa.

Numai că atunci, în baie, apa curgea. Clara bătea în ușă și plângea.
- Mama, mamaaa! Mama, ce faci? Pot să stau lângă tine?
- Clara, îmi fac duș!
- Stau și eu cu tine!
- Clara, vreau să fiu singură! Te rog, am nevoie de câteva minute de singurătate! Te rog, te rog mult...

Își amintea ziua aceea. Andrei tocmai plecase, trântind ușa după ce recunoscuse totul. Irina stătea în duș, cu apa fierbinte curgând peste umeri, simțind cum i se strânge pieptul. Ținea robinetul în mână, iar apa lovea faianța cu zgomot. Pe chiuvetă vibra telefonul, un mesaj scurt, aproape neutru: "Îmi pare rău că ai aflat așa."

Durerea din burtă izbucnise atunci pentru prima dată. O presiune tăioasă, rece, care i-a urcat spre gât. Își amintea că a încercat să se ridice, dar genunchii i-au cedat. Apa curgea peste ea, în timp ce totul se stingea.

Și acum, un an mai târziu, simțea același gol. Aceeași greutate în piept, același zumzet în urechi. A vrut să se ridice, dar corpul n-a mai răspuns.

Când a deschis ochii, camera era albă. Peretele prea departe. Mirosea a clor și flori de plastic.

Pe noptieră, o tavă cu o cană de ceai și trei pastile rotunde.
- Mamă...

Vocea Clarei.
- Hai, te rog. Le iei și ne uităm la un serial.

Clara stătea în fața ei, cu părul prins, un hanorac alb. Mai înaltă. Mai tăcută.

Irina a început să plângă.
- Unde ai fost, Clara? Unde ai fost?
- Mama... sunt aici.
- Unde ai fost? De ce nu mi-ai răspuns?
- A trecut, mamă. Sunt aici acum. Nu te mai gândi.

Irina și-a acoperit fața cu mâinile. Clara i-a luat palma.
- Hai, mamă. Le iei, da?
- Nu pot. Dacă le iau, o să dispară totul din nou. O să pierd totul.
- Nu va dispărea nimic. Sunt aici, mama.
- Poate merit anxietățile astea... Mi-a fost atât de frică, când m-au sunat. Mai întâi de la școală, apoi de la salvare. Nici nu mai știam ce să cred. Credeam că o să-mi stea inima. Se învârtea totul cu mine. Mă gândeam că te-am pierdut. Că l-am pierdut definitiv pe taică-tu.

Clara a oftat.
- Mamă... sunt aici.

Irina a ridicat capul, cu ochii tulburi.
- Douăzeci de ani, Clara. Douăzeci. I-am dat totul. Am renunțat la mine, la munca mea, la tot ce eram. Eram bună, știi? Chiar eram bună. Dar m-am oprit. Pentru voi. Pentru ca totul să fie în ordine. M-am topit în casa noastră, în mesele noastre, în serile în care vă așteptam. Am dispărut în familie, în relația cu el. Până n-a mai rămas nimic. Nici eu, nici el.

Clara a încercat să spună ceva, dar Irina a continuat, cu vocea tremurândă:
- Și el... el a vrut altceva. Alt zâmbet, alt miros, altă viață. Eu am rămas. Eu mereu am rămas. Eu n-am știut să plec, Clara.
- Mamă... te rog...
- Nu, lasă-mă. Tu nu știi cum e să dispari, zi după zi. Să te uiți în oglindă și să nu mai știi cine ești. De asta ai plecat? Din cauza noastră?

Clara a încremenit. O secundă. Două.
- Ne-am certat și în ziua aia nenorocită. Eram stresată pentru că tu nu răspundeai, iar el mă privea cu nepăsare.
- Mamă...
- Ce s-a ales de noi? Cum de-am ajuns aici?

Clara a strâns tava de pe noptieră, încet.
- Ești obosită, mamă. Hai, odihnește-te.
- Nu stinge lumina, Clara. În întuneric îmi amintesc. Țin minte... erai mică, aveai pijamaua cu iepurași. El te ridica în brațe și te învârtea prin sufragerie. Râdeați amândoi și îmi cereați să pun muzică. Dansați până vă apuca somnul. În beznă vă aud cum râdeți. Parcă e totul la locul lui... tu, el, eu.

Clara a tăcut. A învelit-o cu o pătură subțire și a ieșit din cameră.

Pe hol, o asistentă răsfoia o fișă.
- E mai bine azi?

Clara a dat din cap, cu ochii în lacrimi.
- A fost mai prezentă azi?
- Da. Dar... n-are amintiri clare... totul e de-a valma în capul ei.

Asistenta a închis fișa.
- Ți-a povestit din nou de el?
- Da.
- Nu-i spune nimic despre spital. Nu știe că e în comă. Nu ar suporta.

Clara a tăcut o clipă, apoi a spus încet:
- Am venit acasă după trei zile. N-am plecat departe, doar... voiam să dispar puțin. Să vadă că nu pot face mereu ce vor ei. Dormeam în parc, pe o bancă. Când am intrat în casă, am găsit-o pe jos, în bucătărie.

Asistenta a înăsprit tonul, dar blând:
- Și tatăl tău?
- Plecase să mă caute. A făcut accident pe drumul spre oraș. Era obosit, n-a văzut semnul. De atunci e... în comă.

A ezitat, cu voce joasă:
- De atunci, ea nu mai știe nimic. Parcă s-a rupt ceva în mintea ei.

Asistenta a oftat și a spus încet:
- Săraca femeie, dar și tu... trebuie să-ți fi fost tare greu. Să vă păzească Dumnezeu de ghinioane, că multă încercare v-a fost dată, copilă.

Clara a privit spre geam. Lacul se vedea pal, nemișcat, printre copacii din curtea spitalului.
- Ghinioane? Nici nu mai știu. Mă gândesc că totul e din vina mea. Și când eram mică se certau din vina mea. Mama încerca să mă pieptene, iar eu țipam și tata se enerva. Se enerva și când îmi scăpa ceva pe jos. Eram mereu neatentă sau dezordonată, cum spunea el.

Asistenta a tăcut o clipă, privind-o cu o blândețe neputincioasă.

În salon, Irina murmura către fereastra ce dădea spre lac:
- Andrei? Hai înapoi... Nu pleca... Te urăsc, te urăsc, te urăsc...

Lacul rămânea nemișcat, fără niciun sunet, așa cum îl visase adesea Clara.