Banal

Totul a început cu un vis și s-a terminat cu o farsă. Sau, poate, o farsă doar în aparență. Se simțea ca o extraterestră aterizată cumva, hodoronc-tronc, în propria ei viață. Devenise o odă închinată falsului. Dacă voia să-și descrie viața cu un cuvânt, convenționalism ar fi fost ăla. Era femeia cea mai normală din Univers, în sensul modern al termenului. Dietă. Jogging. Meeting. Deadline. Haine. Pantofi. Task-uri. Romgleză. F@ck.

În fața tuturor acestor lucruri era traiul bun, în spate era golul. Numai că asta nu-i o poveste comunistă despre cum banii nu aduc fericirea și cât de triști sunt oamenii care lucrează multe ore pe zi, cum chestiunile materiale nu contează. Nici pe departe. Această poveste este, probabil, despre lene. Cum mama naibii să fie despre lene, când eroina mai are puțin și cade de la atâta muncă, bașca mai face și sport, ține dietă, aleargă în parc, pe orice vreme, cu căștile pe urechi și epuizează definiția multitaskingului?

Prima parte

Visul. Un vis cât se poate de obișnuit printre copii de vârsta aia. Se jucase în livada bunicilor. Alergase, până când trebuise să se oprească pe marginea râului, care era limita naturală a livezii. Acolo se lăsase, cu un oftat de plăcere, să cadă pe spate, în iarbă. Avea obiceiul să privească adesea cerul, iar norii bătuți de vântul inofensiv de vară îi țineau, uneori, loc de desene animate. Unul semăna cu un ursuleț, altul cu un iepuraș, un șoricel și alte animale, categoric și obligatoriu diminutivate, pentru a încăpea în universul ăla prea mic și, în același timp, prea infinit pentru orice măsurătoare. Printre norii de vreme bună, a zărit un avion. Și și-a dorit, la început, să fie ea însăși avion. Bunica i-a explicat că nu putea deveni chiar avion, dar că existau piloți și însoțitoare de bord acolo sus, iar ea ar fi putut, când o să fie mare, să devină oricare din astea două. Exista cer suficient pentru toți.

Ea a visat, totuși, că era avion. Și, cum zbura pe deasupra Pământului, acesta devenea tot mai mic și mai albastru, până când a fost cât o pietricică, pe care, deși avion, a băgat-o în buzunarul de la piept, fiindcă avea, ba chiar se asorta perfect cu aripile. Sub ea, rămăseseră acum doar norii și o senzație incredibilă de plutire și de libertare absolută. La început, a fost excelent, dar, peste un timp, s-a instalat panica. Avea nevoie să aterizeze. Să simtă pământul. Pentru asta, trebuia să-l scoată din buzunarul de la piept și să-l pună la loc, dar asta nu mai era deloc simplu. Mâinile ei erau pe manșă și, în mod straniu, deși asta nu fusese un obstacol când pusese planeta acolo, se dovedea foarte complicat să scoată Pământul din buzunar și să-l pună la loc, deoarece avea senzația că pierde controlul.

Undeva, pe un pat, într-o casă, aproape de un râu, o fetiță doarme agitat. Piciorușele i se mișcau prin somn, în timp ce ea căuta un pământ pe care să aterizeze. Nu l-a putut scoate din buzunar, dar, totuși, Pământul a reapărut și a putut ateriza destul de lin. Era un miracol liniștitor. Sau poate că era doar mâna bunicii, mângâindu-i fruntea.

Anii fac apoi ce știu ei mai bine, trec. Miracolul devine explicație științifică, minunarea devine sarcasm, tricicleta devine mașină, cei vii - amintiri.

Partea a doua

Fast forward către succes. Succesul cere jertfe, meșterul Manole ar putea fi chezaș. La urma urmelor, tot viața personală și-a sacrificat-o și el, dacă stai să te gândești. Relațiile pasagere care-i adumbriseră sau înseninaseră viața fuseseră înlocuite de un aproape autentic mai bine singură. Oricând avea timp de rețele sociale, bancurile despre bărbați erau la ordinea zilei, smiley, big smiley, lol, f@ck. Senzația de pumn în plex, nemărturisită, însoțea finalul oricărui banc. Bărbații sunt niște copii mari, habar n-au ce vor, sunt obsedați de fotbal, mașini, gagici și sunt gata, la fiecare propoziție, să spună ce tari sunt ei, asta până într-o zi, când au nasul înfundat sau tușesc și atunci își scriu testamentul. Bleah.

... Totuși.

Mii de totuși, fiecare dintre ei cu ochii arzători ațintiți asupra ei, cu feromonii lor ticăloși plutind în aer. Sunt urâtă. Sunt grasă. O să merg la sală, mă duc la sală, mor în sală, ah, ce bine e, mai tare, mai tare, mai tare. Nu. Pleacă. Pleacă, îți spun Plea-că! Task-uri. Deadline. Meeting. Pleacă. Știu, domnule agent, conduceam prea repede. Zâmbet. Bine, vă dau doar un avertisment. Zâmbet. Mulțumesc. Plesnetul picăturilor de apă din cabina de duș. Lacrimi? Sau gel în ochi. Poate. Sunetul corpului gol, cald și neglijent șters căzând pe salteaua patului. Zbang. Ochii se abat asupra tavanului. Culoarea pare un alb prea convențional. O să vopsesc altfel. Firește, tradusă în limba română, fraza ar fi: am să angajez o echipă foarte scumpă de muncitori să facă lucrarea.

Oftat, cu toată ființa. E bine. Culoare nouă, casă nouă, casă nouă, viață nouă, viață nouă... beep. Beeep. Beeeep. La dracu, am uitat de concert. Dar pot, pot, pot. Ceva dintr-o kunoichi, o femeie ninja, s-a întrupat în ea, a reușit să fie gata într-un timp record. Providența, taxiul, zâmbetele, cum-necum, a ajuns la concert.

Artistul hipnotizează tot stadionul. Vibrația, care azi se cheamă vibe, face să rezoneze inimi, stomacuri, gânduri și stări.

Vrei puțin? Hai ia, numai puțin. Nu vreau. Nu devii dependentă dintr-un pic de praf, fii serioasă, doar ne distrăm și noi, ca fetele. Nu. Ia puțin, și-așa ești dependentă de atâtea chestii. Bine, dă-mi. Dar doar un pic. F@ck.

Praful pătrunde în nări. Strănută. Are mutra cuiva căruia i s-a pus scorțișoară în nas, în timp ce dormea. O-ri-bil. Râsete pe fețele prefabricate ale fetelor. Râde, într-un final, complice. Apoi, constată că nu se mai poate opri din râs. Mișcările de dans au acum ceva energic și, în același timp, lasciv. Buzele li se apropie. Nu sunt lesbi. Îi simte parfumul și limba. Aaah.

Unde sunt? Unde mama dracului sunt? Lângă ea, un trup. E rece. Dumnezeule! E moartă? A, nu. Respiră. Ce-am făcut? Unde mama dracului îmi sunt hainele?

Dușul spală trupuri, suflete, paradigme, dureri, credințe, lucruri care există și câteva care nu. Mahmureala ar fi o mângâiere. Nu pot să. Să ce? Să nimic. F@ck.

Skip forward, 24 de ore. Duminica n-a existat. Cum se spune corect, a zace sau a zăcea? Fac ceva pe gramatica voastră, gândi chipul schimonosit din oglindă, în timp ce prin gură i se plimba o periuță electrică dată mult mai tare decât ar fi fost în regulă.

Sunt frumoasă, își spuse, după ce se aranjase puțin. Sunt frumoasă. Se strâmbă. Scoase limba.

Luni. Smoothie. Jogging. Meeting. Deadline. Task-uri. Romgleză. Fabrica de surâsuri confecționa aproximativ trei. Sunt fericită. Ești clientul nostru favorit, tu, pentru că dumneavoastră e pentru babalâci uzați. Mulțumesc cu recunoștință. Sărut mâna să-i zici lu' mă-ta! Pentru ultima idee, nu fusese manufacturat un zâmbet.

Timpul liber. Această idee fantasmagorică. Practica mindfulness și yoga. Yoga te învață, în definitiv, un singur lucru, că totul este iluzie și suferință și ce să faci pentru a vindeca aceste două realități. Câteodată, asta produce extaz, altădată adâncește ce vrea să dărâme, depinde peste ce sol sufletesc dă.

Intermezzo

A fi sau a nu fi? Aceasta-i întrebarea. Prințul danez încerca să-și spună monologul răstignit pe timp altfel decât o făcuseră atâția alții. Reușea. Reușea pentru că el era Hamlet, era adevăratul Hamlet, chiar dacă doar atâta timp cât era pe scenă. Dacă îți poți imagina un lucru, el devine real, spunea Picasso. Dacă poți interpreta un rol, atunci, măcar pentru o vreme, ești omul al cărui rol îl joc. Sala era prea mică. Zeci de ochi scânteiau vag în lumina ezitantă, alburie a reflectoarelor.

E oare adevărată chestia cu întâlnirile karmice și tot bla-bla-bla-ul? I se păruse că o privește fix pe ea, în ochii ei formați acum, în cea mai mare parte, din beznă. Două forme de întuneric se priveau, încercând să iasă la lumină. Totul în jur era și nu era, cum ar fi spus chiar el, Hamlet, prinț al Danemarcei. Hulpave de lumină erau acele priviri țesute din întuneric. Urletul tăcerilor făcând sex era asurzitor.

Palmele se izbeau ritmic. Morții din piesă făceau plecăciuni celor vii. Ofelia a primit flori. Era un triumf. Deloc surprinzător. Regizorul abordase piesa în maniera clasică, neriscantă. Tot ce fusese tăiat era defilarea unei armate, sala nu ar fi putut cuprinde așa-ceva. Imaginația putea înghiți trupe. Și trupuri. Putea face dragoste cu Hamlet, cu cel de pe scenă, cu ăla etern sau chiar cu acela care ținuse-n mână craniul. Craniul din care păruseră să o privească orbitele goale ale unui destin care, fundamental, era fals.

Îl așteptase. În loc de vreo declarație de fană înrăită sau de femeie în călduri, îi spusese povestea cu avionul.
Știi, începuse ea abrupt, odată am băgat Pământul în buzunarul de la piept. Povestea a curs apoi lin. Ascultarea lui era pe jumătate foșnet, pe jumătate oglindă, dar nu era nimic în neregulă cu freamătul. A ascultat și a răspuns.
Te rog, desenează-mi o oaie. Planeta mea e mică și pe ea cresc baobabi.

Partea a treia

Ar fi fost frumos să fie așa, nu? Chiar dacă lucrurile par desprinse dintr-o telenovelă sau un film hollywoodian cu buget redus, de difuzat la prânz, pe un post pentru ratați, cărora dracul știe cum le zice, sentimentally challenged sau ceva.

Totuși, în realitate, asta are o probabilitate atât de mică să se întâmple, încât rămâne doar un vis frumos. Nu cu totul și cu totul imposibil, doar foarte, foarte improbabil. Degetele cui scriu acum, ale mele, ale ei? Există ea? Dar eu? Poate că nici textul ăsta nu există, fiindcă, de fapt, așa cum v-am mai spus, asta nu-i o poveste comunistă despre cum banii nu aduc fericirea și cât de triști sunt oamenii care lucrează multe ore pe zi, cum chestiunile materiale nu contează. Nici pe departe. Totuși, e oare doar despre atât? Povestea unei femei scufundate în muncă, în idealuri mic-burgheze, progresiste, vag tâmpe și limitate de călcătura greoaie a timpului? Dacă așa ar fi, ce-ar fi greșit în a o scrie? De ce ar trebui să aibă la sfârșit un twist, în care ea face unul dintre cele trei lucruri posibile? Astea sunt, punctual, că își găsește un prinț, că are o revelație, în urma căreia își schimbă viața (se retrage în munți, crește găini, scrie o carte, ceva) sau că se sinucide, adio, lume crudă. Sau, aș putea scrie că s-a chinuit, fericită, până la adânci bătrâneți. Scriitorul e un Dumnezeu mic și cu libidoul la pământ, care poate distruge sau mângâia cu, de fapt, o nenorocită de tastatură Made in China.

Totuși, există un mare adevăr. Condamnat, ca toate marile adevăruri, să sune ca dracu'. Scolastic. Prăfuit. La limita clișeului. Adevărul e însă (iubesc la nebunie să încep așa o frază, ca și cum aș ști eu care este adevărul suprem) că singurul lucru care contează cu adevărat în viață, dincolo de toate chestiile alea esențiale care vă vin în minte acum, pe bună dreptate, este doza aia de hazard, în care nimic nu e cum s-ar fi așteptat cineva să fie. Să mori. Să dormi. Și, poate, să visezi.

Poate c-am exagerat atunci când am spus că totul s-a terminat cu o farsă, din două motive. Primul: chiar a fost o farsă? Al doilea: chiar s-a terminat?

Când nu mai ai nimic din ceea ce aveai, rămâi doar cu ceea ce ești.

Joggingul, practicat în oraș, cu căștile pe urechi, în zona în care primele raze de lumină se izbesc de ultimele valuri de întuneric are ceva dintr-un sport extrem. O parte din timp nu s-a trezit, lucrurile sunt decelerate și, probabil, și Dumnezeu încă mai cască, i-o fi greu și lui. În ziua aia, ploua ușor. O ploaie atipică, iscată cam din senin.

Mașina nu era condusă de vreun bezmetic. Nu avea viteză mai mare decât ar fi trebuit. Dacă neapărat vrem să dăm vina pe automobilist, într-adevăr, nu schimbase la timp plăcuțele de frână, dar nu erau nefuncționale. Fusese vorba de ocolirea unei gropi în asfalt și își continuase o vreme alergarea pe carosabilul aproape liber, asta într-o curbă despre care un polițist ar spune că era lipsită de vizibilitate.

Lovitura a avut un efect ciudat. În prima secundă, a fost un șoc. Ceva care te smulge din lumea ta, în care alegai și te pomenești, la un nivel primitiv al exprimării, gândind ceva de genul: hopa, ce s-a întâmplat? Restul lucrurilor pot fi rezumate cam așa. Miros de pământ amestecat cu ploaie. Izbitura sărată a solului. Scârțâit de frână. Ochi. Lumini. Luciri albastre. Sunete ascuțite. Tavan alb. Bipăitul unor aparate medicale. Altă lume.

Prin altă lume nu vreau să spun că s-a dus la loc cu verdeață, unde nu este durere, nici întristare, nici suspin. Mai ales că durere era. Ținută, întrucâtva, sub control, de diferite substanțe care picurau dintr-o perfuzie, printr-o branulă, trecând prin țevăria complicată de vene și capilare, pentru a păcăli creierul. Și aici ajung unde voiam. Când am spus că era altă lume, mă referam la faptul că aia veche dispăruse. Nu mai avea nume. Imagini. Conexiuni. Dietă. Jogging. Meeting. Deadline. Haine. Pantofi. Task-uri. Romgleză. F@ck.

Trecutul, pur și simplu, murise, într-o traumă bruscă și, la drept vorbind, fără alte urmări serioase. Rănile fizic se vindecară. Nu miraculos de repede, nici plictisitor de încet, dar se vindecară complet. Ciudățenia, din punctul de vedere neurochirurgical, era că, morfologic vorbind, creierul nu era afectat. Dacă nu ar fi știut că suferea de amnezie totală, niciun specialist nu ar fi putut estima această posibilitate, doar examinându-i creierul.

Firește, avea rude, dar familia primară nu mai trăia. Cea mai apropiată, care nu părăsise țara era o verișoară de-a doua, foarte bine intenționată, dar care, pur și simplu, ca urmare a distanței, nu știa prea multe despre trecutul ei. Reconstituiau împreună cât se putea, însă ea nu reținea aproape nimic. Limba nu o uitase, o vorbea perfect, ce-i drept, era doar română, nu romgleză. Dar orice altceva era, în cel mai bun caz, un talmeș-balmeș de informații disparate, ca un puzzle pentru adulți făcut de un copil de 3 ani.
- Când ai ajuns aici?
- Nu știu.
- Ce făceai înainte să fii la noi?
- Cred că eram... om de știință? Poate?
- Poate. Câți ani ai?
- 36.
- Ce repede ai răspuns! Ești sigură?
- Nu. E prima cifră care mi-a venit în minte.
- Ciudat, chiar 36 ai.

Îi simți surâsul rudimentar, ca și cum câștigase ceva modest la loz în plic. Și atunci se auzi spunând:
- 36 sau un infinit. Oricum nu există timp.

Doctorița o privi pe deasupra ochelarilor, cu expresia condescendentă cu care ai fi privit pe unul care a luat-o pe arătură. Abia după aia s-a produs miracolul. Pentru că i-a spus doctoriței lucruri pe care nu avea de unde să le știe despre propria sa viață. Deși avea peste 60 de ani, se simțea ca o fetiță pusă în fața mamei care știe tot ce a făcut ea, deși ea încercase să ascundă lucrurile. Apoi i-a spus câteva lucruri despre asistenta ei, care a confirmat, printr-o înclinare a capului cu expresia primului contact cu o civilizație extraterestră.
- Habar n-am despre mine, cea care am fost. În schimb, știu orice altceva. Cred că se numește cunoaștere directă. Habar n-am cum am să trăiesc cu asta. Știu, vreți să spuneți că este primul caz din istoria medicinei, dar e al patrulea, de fapt. Referințe se mai găsesc doar la două cazuri din trecut, unul din Anglia secolului al XIX-lea și unul din secolul XVII, la francezi. A mai fost un caz, în Etiopia, dar, evident, nedocumentat. Importat e că au mai fost cazuri. Nu este ceva care a rezultat din modificarea mecanică a creierului, ci adrenalina pompată atât de rapid, altfel spus, șocul, a creat o funcție nouă a creierului.
- Extraordinar, fu singurul cuvânt pe care reuși să-l îngaime doctorița.
- ... există un preț. În trei luni, nu voi mai fi, cel puțin, nu în planul în care înțelegem noi viața. Doar că vor fi cele mai mișto trei luni pe care le va fi trăit cineva.

S-a aruncat pe fereastră. Și doctorița a putut-o vedea plutind, ca o frunză, până la sol, de unde i-a făcut cu mâna. Două zâmbete s-au ivit. Unul, al doctoriței, pentru că începea să înțeleagă. Celălalt, al ei, pentru că, renunțând să înțeleagă, începea să trăiască.