Pierduți

După-amiaza de primăvară blândă, neașteptat de caldă, îi împinsese la plimbare prin pădure.

Abia trezite din lunga iarnă umedă, trunchiurile groase păreau lumânări uriașe, ridicând spre cerul azi senin, ramuri încă golașe. Soarele cobora repede spre orizont, tăind perdele de lumini paralele printre copaci. Lumina galbenă alunecă atât de caldă pe piele, simțea ea cu ochii aproape închiși, alternând cu pete de umbră rece și gri.
- Lasă pozele, ține-te după mine, îi zise el din față, cu telefonul ridicat căutând semnal. Cred că drumul e în direcția asta, mormăi.
- Ești sigur? Se miră ea. Pare cam sălbatică zona, se gândi, nu văd nici o potecă.

Tufe neașteptat de înalte de iarbă uscată le tot schimbau traseul. Se strecurară în șir printre arbuștii denși până când calea le fu blocată.
- Mda, poate că nu pe-aici, hai înapoi, de la pârâu o să încercăm prin stânga.
- Nu era semn de acces interzis?, îi scoase ea limba.
- Măi, tu cu cine ții? Era în dreapta semnul de acces interzis.
- Dar e aceeași pădure peste tot, cred, ridică ea din umeri.

El însă avansa rapid, comentând în surdină:
- Habar nu ai pe unde calci, măcar nu mai comenta. Și ridică nasul din camera foto, poate te împiedici sau aluneci pe mușchi.

Miroase cumva catifelat mușchiul, se gândi ea, atingând trunchiul tapetat de verde al unui copac. Îl simt cu degetele și cu nasul la fel, moale, fin, profund.
- Știi că i-au găsit corpul pe-aici pe undeva, arătă el în jur, spre poiană. Poate chiar aici, pe marginea pârâului. Niște joggeri care făceau traseul dintre satul nostru și cel vecin.

Ea se uită în jur incredulă, apoi se strâmbă spre el.
- Poți să termini cu poveștile de groază exact acum când trecem prin pădure?

Reportajul de la televizor fusese destul de înspăimântător. Titlul te hărțuia de la bun început. Pe banda albastră din partea de jos a ecranului, își amintea ea, circula obsesiv textul: TRAGEDIE ÎN INIMA PĂDURII. Își amintea buzele prezentatoarei de știri, luciul lor roșu, felul cum se ondulau pentru dicție perfectă și ce contradicție se simțea între faptele relatate și vocea optimistă a doamnei.

"În dimineața zilei de 10 martie, în jurul orei 8:30, un grup de joggeri, în timp ce parcurgeau traseul lor obișnuit de 10 kilometri, au făcut o descoperire îngrozitoare în pădurea de lângă sat. Un cadavru putrezit, aparent al unui bărbat de 43 de ani, dispărut de două luni, a fost găsit abandonat pe marginea unui pârâu, oferind o imagine macabră care a șocat comunitatea locală.

Cadavrul, deja degradat, prezenta semne de mutilare și posibile mușcături de animale, sugerându-se că bărbatul a fost târât de la locul în care a decedat. Autoritățile au fost alertate imediat și s-au deplasat la fața locului pentru a începe o anchetă amănunțită.

În timpul investigațiilor, reporterul nostru a avut ocazia de a discuta cu proprietarul pădurii, care a preferat să-și păstreze anonimitatea. Acesta a explicat că pădurea este un sanctuar natural, auto întreținut, unde nu există cărări bătute și, cel mai important, unde accesul este strict interzis pentru cei care nu au permisiunea sa.

«Această pădure un refugiu pentru flora și fauna locală», a declarat el. «Bărbatul acela nu ar fi trebuit să se afle aici. Nu doar că a intrat ilegal, dar pădurea, având atât de multe zone neexplorate, reprezintă un pericol pentru oricine nu cunoaște terenul.»

Când a fost întrebat de incidente anterioare în zona pădurii, a răspuns cu precauție că au existat câteva accidente izolate, dar nimic care să se compare cu tragedia actuală.

Imediat după descoperirea cadavrului, autoritățile au început să investigheze circumstanțele dispariției acestuia, interogând vecinii și prietenii pentru a aduna informații utile. Se pare că bărbatul era cunoscut în comunitate, dar detaliile dispariției sale rămân neclare.

Pe fundalul acestei descoperiri triste, proprietarul pădurii a subliniat importanța respectării proprietăților private și a regulilor stabilite pentru a menține siguranța. «Pădurea aceasta nu este doar un simplu loc de plimbare; este un ecosistem fragil care trebuie protejat. Este esențial ca toată lumea să conștientizeze acest lucru.»"

Ea își amintea de bărbatul grizonat, filmat din profil. O alură care emana eleganță. Era în mod evident un aristocrat modern, îmbrăcat cu rafinament. Își amintea costumul lui fin, care se așeza cu precizie pe umeri. Măsurile gesturilor erau grațioase, controlate, de o politețe distinsă. Își aranjase, vorbind, ceasul scump pe încheietura mâinii, cu un gest discret dar atât de precis.

Vocea lui o mirase, era inflexibilă, fără o urmă de emoție. Când vorbea, tonul său părea să plutească pe o linie dreaptă. Nu îl filmaseră din față, ca să îi vadă privirea, dintr-o parte îi admirase doar mandibula dreapta rasă impecabil. Nu cred că l-aș recunoaște, se gândea ea, nu-mi amintesc nici un detaliu de pe chipul său, am rămas doar cu o senzație bizară de neliniște ascultându-l. Bine, nici reportajul nu avea un subiect liniștitor. Iar acum ne plimbăm prin aceeași pădure, pufni ea, și nu mai găsim drumul.
- Ne-am pierdut, nu e așa?, strigă dintr-o dată în urma lui.

Cei doi se opriră și priviră în jur.

Fiecare direcție pare să fie aceeași, se gândi ea, parcă am trecut deja peste rădăcinile acestea, ieșite în relief din pământ.
- E frumos, dar parcă aș vrea acasă, surâse apoi, cu un fior...
- Ha, se auzi ecoul vocii lui printre copaci. Vezi să nu rămâi în urmă, atunci.

Soarele se ascundea din ce în ce mai mult în spatele copacilor. Pe măsură ce perechea avansa mai adânc în pădure, tot mai dese trunchiuri căzute, acoperite de mușchi, le tăiau calea. Nu a mai trecut nimeni pe aici de ani, cred, șopti ea.

Bărbatul, cu un băț în mână, deschidea drumul, lovind rugurile care se li se agățau de picioare.
- Trebuie să ne facem traseul printre obstacole! zise el cu un zâmbet amuzat.

Apoi, cu o privire ghidușă, se întoarse către ea.
- Dacă nu era așa târziu, îți propuneam un pic de aventură în natură. Am ratat ocazia.
Uite unde-l duce mintea, se strâmbă ea, surprinsă...
- Poate te concentrezi pe hartă mai bine. Mi-a ajuns aventura asta deja.

Între timp, el deja se îndepărtase, continuând să vorbească. Îl asculta cu o ureche, dar ochii ei erau concentrați pe jocurile de lumină de la nivelul ierbii, urmărind cu ochii întredeschiși umbrele prelungite ale primilor lujeri de flori. În curând printre copaci va fi plin de albastru violet de zambile, visa ea.

Dintr-o dată strigătul lui puternic răsună prin pădure.
- Ajută-mă!

Femeia se întoarse rapid, cu un fior de neliniște străbătându-i corpul. Începu să fugă în direcția strigătului. Lumina scădea dramatic așa că nu observă rugii cu țepi ascuțiți înfășurându-i-se în jurul gleznelor. Înainte să-și dea seama, se împiedică și căzu. Șocul o ameți, simțea pe fața ei lipindu-se pământul rece și umed, cu miros greu de frunze putrezite. Se ridică cu dificultate, șchiopătând.
- Na, bine că mi-am sucit glezna, oftă. Hei, unde ești? Strigă.

Încercând să-și controleze tremuratul mâinilor, avansă cu prudență, fără să știe dacă direcția în care se îndreaptă este corectă. În mijlocul întunericului care se adâncea, zări, iluminată de telefon, figura bărbatului căzut. Era culcat pe pământ, cu un picior îngropat până la genunchi printre crengile împletite. Părea că s-a înțepenit.
- Ești bine? strigă ea, alergând cu inima bătându-i în piept.
- Da, da, dar sunt blocat aici, mormăi el. Tu ce ai? Se încruntă la ea.
- Uite, șchiopul vine să ajute ologul, se amuză femeia. M-am împiedicat, m-am speriat când te-am auzit strigând.

Ea se puse în genunchi și îl prinse în brațe, încercând să îl tragă de acolo. El se agăță de umerii ei și se întâlniră față în față, cu chipurile aproape lipite. Îi observă atunci zgârieturile de pe față.
- Bine că m-ai găsit, îi spuse el, cu un zâmbet chinuit. Parcă aș fi prins într-o capcană... poate că asta este o invitație pentru o partidă de aventură în natură?

Ea pufni în ras, dar se strădui să-l privească cu seriozitate.
- Mai întâi să te scot de aici. Apoi să găsim drumul. Și apoi, mă doare glezna. Și capul. De la atâtea prostii pe care le aud.
- Bine, bine, dădu el din mână, dar va trebui să îndepărtezi crengile. Altfel, nu pot să mă mișc.

Femeia se uită la rețeaua strânsă în jurul piciorului lui.
- Seamănă cu o cursă pentru prins animale, observă ea, îngrijorată.

Cu atenție, începu să îndepărteze crengile care îi învăluiau piciorul. Inima îi bătu mai repede când își dădu seama de groapa de dedesubt. Când se uită printre crengi, văzu doar pietre și pământ. Oare cât de adâncă poate fi, se întrebă cu teamă.
- Ai grijă! Nu te sprijini prea mult pe lemne, cred că sunt putrede, îi spuse el.

Cu un scrâșnet, femeia reuși în sfârșit să îndepărteze crengile destul de mult, iar el își eliberă piciorul din capcana vegetală. Se retrase, târându-se pe pământ, dar sub greutatea lui, crengile de sub ea începură să troznească.
- Cred că o să cad! se panică ea.

El își întinse mâna și o prinse de haină, îndrumând-o cu voce calmă:
- Întinde-te și deplasează-te târâș, încet!

Cu dinții clănțănind de frică, ea dădu din cap și pe coate se trase către margine, simțind cum, sub corpul ei, pietrele și crengile alunecă amenințător în groapă. Când ajunseră pe pământul ferm, se întoarseră să privească uimiți la marginea gropii care se căsca sub picioarele lor.
- Nu mai vreau nici o aventură, vreau acasă, strigă ea cu lacrimi în ochi.
- Gata, gata, de acum mergem împreună, o mângâie el pe mână.

Porniră apoi printre copaci, fiecare șchiopătând ușor, iluminând solul cu lanterna telefonului. Întunericul cuprindea treptat întreg peisajul.
Nu mai văd unde calc, se gândea ea. Mi-e frică de fiecare trosnet de crenguță de sub picior.
- Uite, lumini!, îi arătă el înainte. Cred că ne apropiem de un drum.
- În sfârșit, ce bine, oftă ea, cu o senzație de ușurare.

Ajunseră în final pe drumul forestier, și sunetul distant al traficului de pe șosea deveni mai clar... Vedeau deja primele felinare și un grup de case.

Din spate, o mașină de epocă decapotabilă se apropia încet, cu sunetul motorului său distinctiv tocănind în surdină. Se opriră în lumina farurilor. Din interior, un el și o ea, îmbrăcați elegant, îi observau cu zâmbete reci pe buze.
- Sunteți pe o proprietate privată, le spuse bărbatul de la volan, cu o voce calmă, dar care în urechile ei sună cumva amenințătoare. Ce privire tăioasă, simți ea un fior pe șira spinării.
- O, ne pare rău, domnule, este foarte posibil, îl auzi pe al ei. Pfui, ce nonșalant, ca de obicei, nu are nici o treabă băiatul ăsta, îl admiră, zâmbind pe ascuns. Știți, ne-am pierdut, nici nu-mi dau seama cum am ajuns aici, dar cred că am auzit mașinile pe șosea. Putem să ajungem de aici pe drumul principal?

Ea observă privirea meditativă pe care șoferul o aruncă atunci către șosea. Apoi cum puse mâna liniștitor pe umărul doamnei de lângă el, care părea să caute ceva în bordul mașinii.
- Da, sunteți aproape, răspunse acesta cu un ton sec. Trebuie să știți că treceți peste terenul privat, sublinie, accentuând cuvintele ca un avertisment. Dar, da, o să ajungeți imediat la șosea.

Mașina se îndepărtă apoi, lăsându-i pe cei doi din nou în întuneric.
- Ce ciudați erau oamenii din mașină, observă el. Femeia dădu din cap, încă neliniștită de privirea bărbatului din automobil.
- Cred că era terenul lor, spuse ea, încercând să raționeze peste senzația ciudată pe care o simțea.

Continuând să meargă urmând luminile din față, ajunseră la un gard masiv de piatră, care părea să înconjoare o curte vastă. Acolo, departe, cu ferestre înalte reflectând ultimele lumini roșiatice ale apusului, se înălța o vilă masivă cu aspect clasic.

Ajunseră în sfârșit la șosea. Traficul de seară se calmase. Mergând în urma lui, îl auzea continuând să comenteze. Lumea e la masă deja, abia aștept să ajungem și noi, ce bine că nu suntem pierduți. Dintr-o dată se întoarse spre ea și când vorbi, amândoi realizară același lucru. Era el, era proprietarul pădurii, cel din reportaj.