Întuneric

Doar partea cu adevărat absurdă a acestei povestiri este adevărată.

În bar nu există niciodată altceva decât umbre. Cel mult, penumbră, adică o lumină mocirloasă, violată de praf și fum, în care înoată diferite arome, nu neapărat îmbietoare.
- N-ar trebui să mai beți, îmi spusese barmanul. În vremea asta, cocoțat cu coatele pe tejgheaua dintr-un lemn ce imita abanosul, simțeam cum se topesc sunetele și imaginile din jurul meu într-un soi de rotire fumigenă albăstruie. Cam așa, mă gândesc acum, cu mintea limpede, trebuie să fi arătat lumea înainte de big bang. Poate că și El bea. Cu mintea de atunci însă, am reușit doar să fabric un gând: tu ești barman sau psiholog?! Însă ceea ce mi-a ieșit pe gură va fi fost doar o onomatopee. Sunt foarte sigur că nu mai puteam articula vreun cuvânt.

Alcoolul e unul dintre ucigașii timpului. Motiv pentru care habar n-aveam, când mi-am revenit - și, vă rog să mă credeți, revenit e un eufemism - nici cum ajunsesem aici, nici unde eram și, cel mai puțin dintre toate întrebările semiexistențiale, cât trecuse de la momentul ultimei sorbituri de alcool și până acum. Ceva în capul meu părea să fie pe punctul să explodeze, când am simțit, în apropiere, aroma unei cafele. Nu sunt sigur că am mers la bucătărie sau că m-am târât până acolo, cert este că pe masă era o cafea mare, aburindă și, după cum s-a dovedit, fără zahăr, cum o beau eu. Un substrat bine îngropat de decență amestecată cu teamă m-a făcut să privesc în jur, să văd dacă nu era cineva care s-o revendice. Cum nu era, puțin îmi păsa cum ajunsese pe masă, aveam s-o beau. Prima înghițitură mi-a amintit zicala aia că o cafea te trezește mai bine dacă o verși pe tine, decât dacă o bei. Nu vărsasem mult pe mine, dată fiind starea în care eram, dar mă mai fripsesem zdravăn și la limbă, și efectul de trezire a fost echivalentul unei găleți de apă aruncate în cap unui adormit.

Mintea redevenise clară, cel puțin pentru moment. Când se întâmplă asta, ai neliniști și întrebări. Pe care nu le ai niciodată atunci când ești beat. Hainele mele se odihneau perfect puse pe un scaun. Nici vorbă să le fi putut pune eu așa. Cafeaua o făcuse cineva care, dat fiind cât de fierbinte era, nu avea cum să fie departe, După cum arăta de ordonat totul, era puțin probabil, deși nu exclus, să mă aflu în casa vreunui bărbat.
- Hei!

Atât mi-a permis relația dintre creier și voce să strig. N-am primit însă niciun răspuns, așa că am repetat interjecția, ceva mai tare. Vocea mea suna spart și răgușit, chestie care nu mă mira deloc.

Dacă sufletele neprihănite ale domniilor voastre vă ajută să credeți că o cafea, fie ea cât de bună și de tare doriți, vă scapă de mahmureală, mă înclin în fața unui asemenea optimism. Am reușit să mă întorc în pat și să pun rămășițele cafelei pe noptieră, fără să sparg sau să vărs ceașca, lucru pentru care merit mai multe laude decât ați fi dispuși să-mi acordați. Nu a durat mult până când am recăzut în somn.

În vremea asta, Pământul se învârtea, iar știrile alea pe fond galben cu breaking news se scurgeau pe ecranele tuturor televiziunilor, în toate limbile și dialectele posibile. De data asta, spre deosebire de știrea că fotbalistul John a înșelat-o pe soția lui, Mary, astea chiar erau breaking news.

Era a treia zi de beznă totală planetară, a treia în care Soarele nu fusese zărit pe nicăieri. Grupuri enorme de oameni disperați erau peste tot. Unii practicaseră sinuciderea în masă. Era vremea profeților de la ora 5, în care se dădea tot felul de explicații bazate frecvent pe texte vechi, cum ar fi Tora, Biblia sau Coranul, dar fără a se rezuma la ele. Oamenii de știință căutau să-și mențină poziția de stâlpi atotștiutori ai umanității, dar, practic, habar n-aveau ce se întâmplase. Mestecau termeni astronomici ca aheliu sau periheliu, în speranța că folosirea unui limbaj inaccesibil pentru cei mai muți va da senzația că știu ceva. Cât despre autorități, mai mult decât apeluri la calm și de trimiterea forțelor de ordine pe stradă nu aveau ce să facă, la drept vorbind. Spre deosebire de majoritatea dezastrelor din epoca asta, acum chiar nu era vina lor. Una din problemele forțelor purtătoare de armă era că întunericul e, dintotdeauna, zeul tâlharilor, dar nu era cea mai mare. Problema principală erau grupurile alcătuite din cetățeni pur și simplu înnebuniți de frică. Ăia puteau acționa oricum, frecvent folosind violența și, încă mai complicat, erau foarte multe astfel de grupuri. Omenirea își ieșea din minți. Haos. Poate că vreun statistician, dacă ar mai fi putut fi capabil să facă o cercetare, ar fi putut constata că delirul în masă va fi afectat, poate mai puțin de jumătate, poate chiar doar cu puțin peste o treime din totalul populației planetei, dar cui ar fi putut să-i dea o astfel de statistică încredere?

Orașe întregi luau foc, la propriu. Rivalitățile dintre state nu mai aveau sens, absolut nimeni nu ar fi putut trimite armata - ce mai rămăsese din ea - peste vreun vecin, deoarece, efectiv, tot ce purta vreo uniformă trebuia să încerce ținerea sub măcar o umbră de control a lumii.

M-am trezit, la un moment dat.
- E careva pe-aici?, am strigat, după ce am băut restul de cafea rece rămas în ceașca de pe noptieră. Nici măcar nu mă așteptasem să răspundă cineva. Am căutat baia și mi-am făcut toaleta de dimineață. Habar nu aveam dacă era dimineață sau mijlocul zilei. Ca să mă relaxez, am lungit neverosimil de mult dușul. Apa care curgea peste mine mă relaxa, simțeam că mă spală și pe interior. Atingerea aia caldă și cu presiune avea ceva terapeutic, deși era un duș normal și atât.

M-am bărbierit, iar ăsta a fost primul indiciu că eram aici de mai mult timp decât credeam, barba mea era de vreo trei zile.

După ce m-am îmbrăcat am făcut o altă constatare: hainele mele nu fuseseră doar puse ordonat pe scaun, ci și spălate, miroseau bine și ăsta era ultimul lucru care ar fi fost posibil, dat fiind barul din care veniseră.

Am repetat întrebarea dacă era cineva acolo. Am constatat, deloc surprins, că nu răspunde nimeni și m-am îndreptat spre bucătărie.

Am hotărât că eram în casa unei femei, pentru că micul meu dejun consta dintr-un bol de lapte cu cereale, ceea ce nu prea suna masculin, cu scuze celor care preferă acest mic dejun de campion. Nu mă înțelegeți greșit, a fost delicios, chestiunea era că nu-mi imaginam un bărbat care să-i lase, dintre toate variantele, un bol cu cereale și lapte oaspetelui.

Sau prizonierului? Mi-a trecut atunci pentru prima dată prin cap. Și, la urma urmelor, oriunde eram acum, ar cam fi fost cazul să mă duc acasă, abuzasem de bunăvoința discretei mele gazde mult prea mult. M-am dus mai întâi la fereastră, ca să văd dacă era dimineață, prânz sau seară. Fereastra era zidită cu cărămidă. La fel și celelalte două la care aveam acces.

Am încercat ușa, era mare, grea și aproape neagră, deși, cândva, fusese maro, lucru care se mai vedea ici-colo. Abia atunci mi-am dat seama că eram într-un soi de palat, deoarece semăna tare mult cu un muzeu, cu mici concesii făcute modernității în ce privește electricitatea, dușul și aparatele din bucătărie. Dar, indubitabil, era o casă veche de sute de ani.

Mecanismul ușii era blocat, iar ideea din filme, cum că aș fi putut sparge ușa cu umărul era hilară, nici căpitanul naționalei de rugby să fi fost, nu cred că aveam șanse.

Am auzit pași venind de undeva, de deasupra. Tocuri care țăcăneau pe niște scări. Am strigat, m-am repezit într-acolo, dar am dat doar de un perete, deci scara aia era dincolo de perete. Strigătele au rămas fără ecou, iar tocurile nu s-au mai auzit.

Am stat o vreme fără niciun fel de gând, uitându-mă la peretele din fața mea. Eram într-o stare care, dintr-o anumită perspectivă, ar fi putut stârni gelozia furibundă a maeștrilor de zen, deoarece nimic din ce semăna a gândire, dialog interior sau judecată morală nu mi se forma. Situația în care eram îmi încleiase neuronii la un nivel la care reuniunea esofagiană a tuturor sticlelor din barul din care venisem nu ar fi putut nici să viseze.

Se pare că treaba asta cu zenul, fie el și involuntar, funcționează pentru claritatea mintală. Mi-am dat seama de două lucruri: primul, că femeia aceea ale cărei tocuri se auziseră din perete trebuia să vină cumva aici și să poată ieși, iar al doilea, legat de primul e că eram într-o locuință veche, fie ea vilă, casă, conac sau castel, iar asemenea clădiri aveau, cu mare probabilitate, uși secrete. Acum, gândindu-mă la asta retrospectiv, îmi dau seama că parcă nu creierul meu era implicat acolo. Normal că femeia ar fi putut avea cheia de la ușa aia, aflată cât se poate de la vedere și că treaba asta cu cotloanele și pasajele secrete nu e deloc ceva la care un om normal, cum mă consider a fi, s-ar fi gândit imediat. Habar n-am cum îmi venise ideea asta și, cu atât mai puțin, de ce în momentul ăla mi s-a părut un lucru absolut firesc. Aveam, însă, dreptate.

Ușa a fost mai ușor de găsit decât ar părea, pentru simplul motiv că m-am apucat să ciocănesc zidul din spatele căruia auzisem zgomotele și el s-a deschis, pur și simplu tot zidul era o ușă care permitea accesul la o scară veche. Am coborât pe ea și m-am pomenit în fața unei uși închise, numai că pe asta chiar o puteam deschide dintr-o lovitură. Am deschis-o și am ajuns într-o curte care dădea spre stradă.

Totul era scufundat în întuneric, dar existau becuri de la iluminatul stradal, rare și extrem de slabe ca intensitate care, totuși, funcționau. La lumina lor șovăielnică am putut să văd dezastrul. Orașul în care mă aflam, fără să fiu, deocamdată, sigur, dacă era cel în care locuiam, purta urmele unor distrugeri demne de ceea ce fusese cândva Stalingrad, Dresda sau Hiroshima. Nici țipenie de om. Casele, în majoritatea lor, păreau a fi fost bombardate sistematic. Din ce mai rămăsese în picioare, printre care cea mai bine conservată era cea din care tocmai ieșisem eu, toate aveau ferestrele zidite sau măcar lemne montate peste ceea ce fuseseră ferestrele. Era clar că nimeni nu dorise să privească spre afară sau, și mai probabil, să nu fie văzut de orice fusese afară care adusese orașul în starea asta. Am mers, năucit, prin întunericul spart de câte un bec, care părea o relicvă din alt timp, până la capătul de sus al străzii. Eram pe un deal și, odată ajuns în vârf, am zărit, că e mult spus văzut, ceea ce mai rămăsese din orașul meu. Nu puteam vedea amplitudinea dezastrului în toată oroarea ei, dar am recunoscut siluetele înjumătățite ale unor zgârie-nori inconfundabili. Pe unul dintre ele, ca un miracol tehnologic sinistru, mai funcționa lumina din vârful antenelor de telecomunicații, deși, efectiv, părea să aibă etaje care lipseau parțial, ca și cum ar fi fost un măr mușcat de mai multe ori. De asemenea, unele firme luminoase încă mai funcționau, parțial sau total, nelăsând prea mult loc pentru ghicit: era orașul meu sau, mă rog, o grămadă de moloz care fusese orașul meu.

Problema era că, odată cu strada asta din vârful dealului, se termina și iluminatul, iar între mine și orașul propriu-zis - o să continuu să-l numesc așa din inerție și nostalgie - erau kilometri de pădure, în care nu voiam să fiu. Nu noaptea, oricum.

Ceea ce provocase distrugerile, mai era oare aici? Căuta sau căutau supraviețuitori? Și, la urma urmelor, ce mama naibii se întâmplase?

Mi-a trecut prin cap ipoteza unor rachete lansate prin surprindere de vreo țară adversă. Rachete sau altceva, nu sunt priceput la arme și, cu atât mai puțin la alea de distrugere în masă. Mă rog, dacă excludem alcoolul ca armă de felul ăsta și milioanele lui de victime. Noroc!

Era vară. Nopțile sunt scurte și zorile nu puteau întârzia prea mult. Nu simțeam imboldul să mă reîntorc în casa închisoare, deși acolo exista confort și electricitate. Și o femeie ascunsă pe undeva, mi-a spus vocea de prădător al cavernelor care, probabil, zace în orice mascul. Am simțit o zvâcnire a sexului, imaginându-mi că tipa aia era superbă. Hotărât lucru: omul treaz poate avea deliruri mult mai periculoase decât un bețiv. Când ești beat, e dificil să ai dileme aruncătoare-n depresie. Dar eu eram treaz acum și simțeam cum, în suflet, mi se strecoară un copil speriat, purtând chipul și numele meu, care voia să-l iau în brațe.
- N-am nici chef, nici timp de tine, du-te și te joacă!

Am spus asta cu voce tare, fără să realizez.

Copilul-eu a început să plângă, simțindu-se abandonat și am știut că venea spre mine cel mai mișto pachet când ești singur în întuneric, fără cine știe ce perspective: disperarea și frica. Sunt două chestii distincte. Disperarea are legătură cu a nu vedea ieșirea dintr-o situație, iar frica derivă din fiecare umbră sau adiere slabă de vânt de pe acolo. Ești într-un oraș-cimitir, îmi șopti vocea fricii. Pe ea poți să te bazezi oricând, ca medicament sigur pentru tulburările urinare sau digestive.

Când ai de ales între două rele, unul pe care-l ști și unul necunoscut, alegerea e simplă. M-am întors în casă, bâjbâind înapoi pe scări. Când am intrat în cameră, nu era goală. Am privit o clipă femeia care stătea la masă. Pe masă erau două pahare cu ceva ce părea a fi vin,

Era o femeie pe la 50 de ani, zveltă, foarte plăcută la înfățișare, fără a fi chiar diva din imaginația mea. Dar, cu siguranță, o femeie frumoasă. Lumina vagă a lumânării îi încălzea tonurile pielii și ale părului șaten, care acum părea aproape arămiu. Avea un surâs vag trist. Mi-a făcut semn să mă așez și i-am mulțumit.
- Totul a început cu un vis, a spus, cu o voce suavă, dar pe care puteam, totuși, să o aud. Se făcea că peste Pământ se lăsa întunericul. Din întuneric venim cu toții, în fond. Bezna e cel mai potrivit loc în care să privești o sursă de lumină și era de presupus că întunericul va aduce la loc toate câte sunt bune în oameni. A fost un răgaz, să vedem ce anume avea să prevaleze, binele sau...
- Am văzut ce anume a prevalat, am replicat, ca și cum discursul ei era cea mai normală chestie de spus, când întâlnești un bărbat necunoscut în propria ta casă. Ce formă de vanitate este aia în care, pus față în față cu o reacție cel puțin stranie, nici măcar nu iei în calcul ideea că, poate, ai luat-o razna?
- Nu fii atât de sigur.
- Cine ești?
- Cine vrei să fiu?
- Moartea?

Nici măcar eu nu știu de ce mi se rostogolise de pe limbă cuvântul acela, poate că era fiica absolut firească a sentimentelor de frică și disperare pe care le-am amintit. Cert este că păruse ceva absolut firesc de spus în momentul ăla. Și este a treia oară, dacă bine am socotit, când v-am spus că, în ciuda faptului că nu eram beat, asemenea gânduri, vorbe și reacții mi se păreau echivalentul întru normalitate cu a intra undeva și a spune bună seara. A chicotit.
- Așa urâtă sunt?
- Ăăă... nu, m-am bâlbâit eu, spre hazul ei. De... deloc.

Am dormit în seara aia în același pat. Vă dau cuvântul de onoare că atât am făcut, chiar dacă nu pare verosimil. Nu am făcut nimic altceva... în prima noapte. E atât de straniu, fără repere de lumină, să vorbești despre o noapte ca fiind prima.

Apoi, fără să înțeleagă bine niciunul dintre noi cum s-a întâmplat asta, mai întâi mâinile, apoi buzele ni s-au întâlnit și nu trebuie grozav de multă imaginație pentru a înțelege cum au continuat lucrurile.

Am ieșit în curte, înainte să se trezească ea. Beznă. Învățasem, dacă nu să privesc în întuneric, măcar să simt câte ceva prin el.

Am revenit și, printr-un miracol, am reușit să adorm din nou.

Zilele treceau și afară nu apărea vreo geană de lumină.
- Crezi că întunericul ne e dat nouă de vreun Dumnezeu posac, să ne încerce și bla-bla-bla?

M-a ars cu privirea, apoi a surâs.

Mi-a trecut o clipă prin minte că povestea s-ar putea termina, abrupt și grețos, cu un și au trăit fericiți, până la adânci bătrâneți. Adevărul adevărat este că nu ne cunoșteam reciproc nici măcar numele. Cumva, nu fusese nevoie. Habar n-am de ce.

Ceva fundamental însă s-a întâmplat.

A doua zi, de nicăieri, au apărut zorile. Așa, zbang!, fără vreo explicație, fără vreo logică, fără vreun Dumnezeu venind pe nori, fără nave extraterestre cu take me to your leader. Să fie lumină. Și a fost lumină. Ziua întâi.

Imaginile din jur păreau acum niște peisaje de rai, deși erau aceleași case care arătau ca după război, aceeași sinistră lipsă de orice țipenie de om. Cât a durat întunericul, o săptămână? Două? Bezna dizolvase, între altele, timpul.

Stăteam pe bancă. Soarele ne mângâia fețele și niciunul din noi nu spunea nimic. Îi mângâiam părul.

Marile adevăruri se spun întotdeauna în șoaptă. Majoritatea nici măcar nu sunt mari adevăruri, ci doar vorbe care te fac să simți ceva mântuitor. O foame subtilă de miracol într-o mare de banalități cu care nu-ți poți astâmpăra propriile iluzii.

M-am pomenit că mâna mea mângâia suprafața lăcuită, plăcută la atingere, dar moartă a băncii. Lângă mine-nimeni.