A patra viață

Se uita în ochii ei. Inocența aia supremă, pe care o au doar copii și animalele, îi mișca mușchii sufletești ca într-o sală de forță, făcându-l să se simtă capabil să fabrice o lume doar pentru ea.

Era la a patra viață, ca majoritatea oamenilor. Prima fusese perioada perfectă a copilăriei lui, complet lipsită de griji, exact așa cum trebuie să fie. A doua fusese cea în care o întâlnise pe ea, se îndrăgostise, respirase iubire și în care i se născuse fetița asta perfectă. A treia fusese cea în care izbucnise războiul, care îi luase tot, dar îi lăsase copilul. Războiul, groparul logicii. Nu mai știa unde citise, înainte de toată nebunia, că un război este un loc în care mor tineri, pentru că așa vor niște bătrâni ursuzi. Sau așa-ceva.

Anna era prea mică să și-o amintească bine pe mami. O anumită căldură. O voce. Un miros. Toate astea o făceau să zâmbească în somn. Aceleași amintiri, pe el îl făceau să plângă. Pentru că amintirile lui aveau chip. De fiecare gând era agățată contragreutatea unei trăiri.

Anna îl privea cum sparge lemne cu toporul. Pentru ea, totul era o joacă. Pe măsură ce el termina de spart, ea se juca de-a grămada de lemne, aranjând stiva, după cum o învățase el. Îi plăcea să facă asta, mai ales pentru că apoi tati o lua în brațe și o răsucea prin aer. Cum spunea el, o făcea avion. Ea nu știa ce fuseseră avioanele, dar adora senzația de învârteală, amețea puțin și apoi se prăvăleau amândoi în iarbă, întotdeauna ea aterizând pe burta lui. Râdeau apoi împreună. Era un râs terapeutic, ar fi îndurat orice pentru râsul acela.

Fusese informatician, în cadrul armatei. Ăsta e un pleonasm, toată lumea sfârșise prin a fi câte ceva în cadrul armatei. Acum nu mai existau nici armată, nici computere, acum era fiecare pentru el. În timp ce spărgea lemne, își amintea de primele lui vieți, în care puteai face un duș cald printr-o simplă apăsare de buton. Apa țâșnea din perete, la temperatura optimă pentru organism. Roboții aveau grijă de asta. Microscanerele reglau temperatura și presiunea în funcție de ceea ce dorea omul, era ca și cum totul apărea la un gând distanță. Cea mai bună epocă din istorie, spuneau sloganele vremii și chiar așa fusese. Măcar dacă o comparai cu momentul ăsta în care, pentru o baie caldă, trebuia să spargi lemne, să le aprinzi, să aduci apă de la râu, să o încălzești, să o potrivești, apoi să te speli cu niște lufă sau în cel mai bun caz cu săpun pe care trebuia să-l fabrici tu. Ei aveau. Fusese și armata bună la câte ceva, pentru că, treptat sau brusc, mai toată populația învățase să supraviețuiască și să fie mulțumită cu foarte puțin. El știa să fabrice săpun. Nu e foarte diferit de fabricarea explozibililor, chestie care intra la pregătirea obligatorie.

Anna chicotea punând vreascurile ordonat, văzând grămada crescând. Îi plăcea mult lemnul, în general, pentru că toate jucăriile ei, cu o singură excepție, erau făcute de tati din lemn. Sculptor amator. Dacă ar fi privit păpușile pe care i le făcea cu ochii din altă viață, le-ar fi descris, fără îndoială, drept hidoase. Dar ea știa să le facă vii. Poate că doar un păpușar ar putea să înțeleagă asta. Seara, îi făcea spectacol de marionete, iar lemnele trase cu sfori căpătau încă și mai mult viață. Ochii ăia puneau în ele bucurie, mirare, încântare, suspans și, la final, euforie, înainte să înceapă să se închidă lent. Pleoapele ei duceau o mică luptă cu somnul, în timp ce vreascurile trosneau, iar păpușile îi făceau un "la revedere!", ca o promisiune pentru seara următoare. O învelea. O săruta pe frunte și o privea cum doarme. Paradisul este o mică față care zâmbește în somn.

În jur, sufletul lumii ajunsese un gol care urla cu tăceri zgomotoase care-și înfigeau colții în istorie. Ruine. Negru, cu infinite nuanțe de gri. Asta fusese cândva vechea realitate. Un singur lucru rămăsese din război. Frica. De ceilalți. Frica era zgomotul nevăzut. Pașii din umbră. Răsuflarea întunericului. Ceilalți puteau fi moartea. Din mai multe motive. Dar cel mai rău dintre toate era molima. Boala care oprise războiul, pentru că secerase, dintr-odată, atât de multă lume, încât supraviețuise doar o mână de oameni. La drept vorbind, mâna poate că avea milioane de oameni, dar, față de miliardele care fuseseră altădată, asta echivala cu aproape nimic. Paradoxal, acum, virusul ucigaș oferea și un oarecare grad de protecție împotriva eventualilor hoți sau ucigași. Nu prea vrei să riști contactul cu alți oameni și să atingi lucrurile folosite de ei, într-o astfel de lume. Comunitățile care existau erau mici, izolate și unite, la drept vorbind, prin frică.

Fetița dormea surâzând, în timp ce el scrijelea pe pământ cu un băț cifre fără sens. Zero. Unu. Zero. Zero. Zero. Gândurile îl purtară spre vânătoare. Era ceva banal. Vrei carne? Trebuie să vânezi. Cum ajunsese la asta? De nevoie, evident. Fusese o traumă uriașă să vâneze, la început. Prima dată, pentru că nu voia să ucidă, a doua oară, pentru că nu știa să facă asta. Armata îl pregătise teoretic, dar practic nu o făcuse. Primul animal ucis fusese un mistreț, care murise foarte greu, deoarece nu știa cum să-l ucidă eficient. Loviturile de cuțit date cu milă făcuseră mult mai mult rău decât una dată bine și unde trebuie. Chinuise fără voie animalul. Vomase. Probabil că pierduse mai multe calorii decât obținuse. Se simțise damnat. Era ca și cum ar fi ucis un om, pentru el mecanismul era același. Numai că Anna avea nevoie de carne. Nu puteai fi vegetarian într-o lume cu atâta iarnă. Ar fi vrut el. Dar și ăsta, ca și dușul cald la o apăsare de buton, era un lux care dispăruse. Se gândi la câte lucruri simple dispăruseră și primul care-i venise în minte fusese, Dumnezeu știe de ce, lamele și spuma de ras. Bărbații ăia la patru ace, bărbieriți perfect. Acum, absolut toți aveau bărbi ca pe vremea patriarhilor. De fapt, doar profeții lipseau. Și Dumnezeu, căzut, probabil, undeva, printre ruine.

Ea. Apucase să moară înainte ca lumea să se prăbușească. Pe vremea când timpul încă mai exista. "Tum bona nostra intellegimus, cum eam amissibus". Atunci vom înțelege valoarea celor ce sunt ale noastre, când nu le vom mai avea. Era unul dintre puținele citate în latină pe care le reținuse. Și, cam ca tot ce spuseseră romanii, era cumplit de adevărat. Ea era busola lui. El era doar un informatician imatur, capabil să joace jocuri în rețea prea multe ore pe zi, să-și arunce lucrurile prin casă și să fie total neatent la ale vieții. Cât de tare se ura acum pentru că nu petrecuse mai mult timp cu ea. Pentru că nu-i păsa cum își pune hainele. Pentru că fusese surd și orb la nevoile ei, la ce îi spunea și mai ales la ce nu îi spunea niciodată. Stâlpul casei aceleia fusese, de fapt ea. Sigur, el avea mai mulți bani, dar fiecare ban este o felie tăiată dintr-o inimă. Dar, iată, ea nu mai era. Măsura lucrurilor lui dispăruse, iar acum viața lui era în jurul Annei, ființa aceea mică și miraculoasă care-l făcuse să nu-și zboare creierii. Uneori, viața atârnă de un surâs.

Ea. Acum avea o relație cu absența ei. Se gândise, la un moment dat, cum ar fi făcut ea lucrurile, dar trebuise să părăsească spirala pe care alunecă toți depresivii din lume, ce-ar fi fost dacă...? Gândul luminător fusese acceptarea unui fapt de bun-simț: nu sunt ea, deci voi face lucrurile ca mine. Și atât el, cât și Anna, trebuiseră să se obișnuiască repede cu faptul că, de exemplu, dispăruse o anumită savoare din mâncare sau că lucrurile, la modul general, se desfășurau cu o anume neglijență, dacă nu chiar dispreț pentru detalii. Anna se adaptase rapid, era prea mică pentru a se fi obișnuit cu mâncarea gătită a mamei, apucase s-o guste, dar era, ca toate celelalte lucruri legate de ea, o amintire eterică, vagă, pe care o mai întâlnea uneori acolo unde mami încă mai trăia, la granița dintre somn și veghe. Undeva lângă ea, dormeau somnul lor lin de lemn jucăriile, probabil amintindu-și seva care curgea prin ele altădată.

Trăiau la marginea a două lumi. Una era pădurea, cealaltă era numită de către el orașul, deși cu un asemenea titlu ar fi de acord doar, poate, un arheolog. Ziduri în curs de prăbușire. Fiare ruginite. Contorsionate. Artefacte contaminate. Fantome moarte sau vii. Umbre, furișându-se în lumina șovăielnică a primelor raze de lumină ale zilei. Căutând hrană, apă și temporare adăposturi, la fel de vagi ca propriile lor ființe. Orașul. Adică locul pe care fusese cândva casa lor și a altor milioane de oameni. Plus zeci de milioane de roboți. Aceștia din urmă fuseseră loviți primii, câmpul electromagnetic de puls scurt dezactivase tot ce funcționa pe bază de curent electric. Apoi, căzuse primul bombardament suborbital. Bombe inteligente, dar total amorale, făcuseră praf și pulbere tot ce nimeriseră. Firește, reacția de răspuns făcuse exact același lucru la inamic. Ea murise la al doilea bombardament suborbital, când navele mari folosiseră artileria spațială pentru ceea ce militarii numeau "curățarea". Asta pățiseră multe orașe. Majoritatea. Restul dispăruseră odată cu sosirea molimei, care decimase populația scăpată de război.

Anna ținea la piept o relicvă. Era un ursuleț dintr-un material textil inteligent, ultima jucărie din viața de dinainte. Cum o salvase? Habar n-avea. O ținuse pe Anna în port-bebe, într-o mână avea o armă lans-proiectil, repede rămasă fără muniție în zilele acelea, și în cealaltă ursulețul. Emana un fel de căldură, iar atingerea aia fină îi amintea, poate, de mâna ei, nimeni n-ar putea ști de ce, dintre toate obiectele rămase sub ruinele din care scăpaseră, alesese tocmai ursulețul ăla.

Când Anna s-a trezit, lumea s-a oprit în loc. Primul lucru ciudat fusese schimbarea la nivelul ochilor, care acum nu mai surâdeau. Pe urmă, mișcările păreau a fi ușor altfel, era ceva diferit și aproape marțial în modul în care se deplasa. Nu mai avea nimic din splendidul haos al copilăriei. Prea dreaptă. Dar poate că toate astea nu ar fi contat. Poate că Anna avea doar o zi mai proastă. Dar când i-a vorbit în limba pe care el o știa de la bunicii lui, pe care părinții o vorbeau stricat și în care el nu mai gândise de când era mic, a început, cutremurându-se, să înțeleagă.

Anna îi vorbea cu blândețe. În șoaptă. Marile adevăruri se spun întotdeauna în șoaptă. Sunt vorbe care, deși spuse încet, se aud mai tare decât urletele lupilor în nopțile geroase.

Bănuiala... iată ce întredeschide poarta ororilor, mai mult decât orice. Bănuiala este acea credință paranoidă că nu ești singur, când mergi printr-o pădure. Că te pândește cineva. Că are să se întâmple ceva, este iminent, doar că nu poți dovedi asta folosind logica.

Logica... a doua curvă bătrână care-l apucase de gât. Logica de simplu soldat, lăsând orice parte informatică. Logica răcanului cu două zile de instrucție, care știe cu precizie doar două lucruri. Primul este că arma, de la suliță la dezintegrator, trebuie să aibă capătul ofensiv orientat spre adversar. A doua este că dintr-un bombardament suborbital, ca să nu mai vorbim de două, nu poate supraviețui nimeni. Niciun om, mai exact.

Dar nu era nici vis și nici iluzie. Deunăzi, el chiar spărgea lemne pentru foc. Fetița chiar se juca ziua cu păpușile care, seară de seară, chiar deveneau, în mâinile și cu vocea lui, marionete în ritualul poveștilor de adormit Anna. Cuvintele care schimbaseră totul, fuseseră două la număr. Era suficient.
- Suntem roboți.

Nimic nu-l pregătise pentru asta, era mai degrabă în stare să accepte faptul că sunt morți. Era pe cale să nege, pentru că roboții fuseseră dezactivați în prima fază a războiului. Cu excepția celor care nu erau activi în momentul loviturii și pentru care bombardamentele fuseseră doar un ordin codificat: treziți-vă! Iar el - cum? - știa asta. O știa ca pe un dat. O axiomă.

Mâna lui prinse mâna mică a Annei și o sărută:
- Te iubesc, îi șopti.
- Și eu te iubesc, tati.

Marile adevăruri se spun întotdeauna în șoaptă. Din război, nu a supraviețuit niciun om. Dar poate că om e doar un concept cu o foame de definiții atât de mare, încât nu poate fi vreodată satisfăcută. Poate că la început a fost cuvântul, ori, poate, doar dorința de a rosti un cuvântul creator de viață, de lumi. Cât despre lumea noastră, cine știe a cui amintire e, de fapt?