Câtă istorie antică știam - plus cea cu care mă pregătisem citind, înainte de drum, Grecii lui Roderick Beaton, tradus la Editura Trei -, toată a devenit transparentă, vizitând locul și muzeele sale. Ba chiar, în muzeul de arheologie - enorm, după cum vă imaginați - am găsit și ilustrații pe care mi le aminteam mult dinainte, poate din manualul de istorie antică dintr-a cincea? Nu mai știu, dar senzația de familiaritate cu piesele expuse a fost predominantă, peste tot. De aceea, m-a frapat mai tare muzeul Cicladelor, aflat în imediata proximitate a celui bizantin & creștin, la câteva zeci de metri de parlament, unde toți gură-cască așteaptă schimbarea gărzii și soldații acesteia, cu pompon la pantofii de defilare. În zilele cât am fost noi parlamentul era păzit serios, erau ceva greve și demonstrații destul de masive, am preferat să ne retragem în glorie din piață, mai înainte de a începe cafteala iminentă. Muzeul Cicladelor, pentru că despre această parte știam cel mai puțin și nu am fost dezamăgiți. Grația și eleganța femeilor cretane de pe atunci este de neegalat, mi se pare, iar bijuteriile, unele, sunt, unele, peste ce găsim astăzi (dacă nu originalele unora dintre cele de azi). Asta a fost opinia soției, dar am fost perfect de acord cu ea.
Am menționat Muzeul Bizantin & Creștin (nu știu dacă era nevoie de ambii termeni, imperiul bizantin s-a născut creștin, prin împăratul Constantin, și a pierit creștin). Aici mai fusesem cu un grup de studenți, în 1995. Nu mi-am amintit clădirea și nici mult din expoziție, la început. Căutam o sală anume, unde era închipuit, din icoane puse în poziția lor ca într-un spațiu creștin (ortodox): Pantocrator, icoanele de iconostas, sfinți militari, învierea, nașterea lui Iisus și câte altele. Atunci mi-am reamintit aproape toată vizita precedentă, întrucât le-am explicat atunci studenților cum și unde le găsim pe ele, icoanele, în spațiul sacru. În 1995 eram eu însumi la început în temele de teologie și estetică a arhitecturii religioase creștin-ortodoxe, așa că, poate, voi fi sunat puțin dogmatic la vremea aceea...
În fine, colecția Benaki. O colecție privată a cuiva care a investit până la (pen-)ultima drahmă din obiectele strânse, care alcătuiesc un muzeu în sine, dacă nu câteva chiar. Spre pildă, colecția de icoane este perfect comparabilă cu aceea de la muzeul bizantin, dar sunt și elemente cicladice și miceniene din belșug, plus o colecție de etnografie remarcabilă, cu costume populare grecești de toate felurile și din toate provinciile elene. La intrare, o fotografie în care se reflectă un manechin fără cap, dar îmbrăcat cu hainele răposatului, care erau destul de ponosite, probabil ca să arate că tot ce va fi agonisit e în acest muzeu. Care e găzduit chiar în locuința sa, extinsă ulterior, iar moștenitorii au transformat casa și colecția în muzeu. Absolut copleșitor, pe modelul Zambaccian, dar la o scară incredibil de amplă.
Mai sunt muzee de văzut în Atena, precum Galeria Națională, și vă rog, vă implor: nu ratați vizitarea tuturor, sau măcar a acestora menționate aici. Fac toți banii plătiți pe bilete, nu mulți, în plus revedeți istoria și artefactele civilizației antice grecești.
