Matei Pena intră în curtea poliției cu tot felul de ustensile pentru desen și încearcă să-și potolească teama. Comandantul îi face un pic de curaj și apoi îl trimite la Adrian, indicându-i să încerce să-i domolească furia și să deseneze mai calm.
Ajuns la Adrian, Matei recunoaște că are emoții mari. Între el și deținut se leagă o relație bună, Adrian încercând să îl asigure că nu are de ce să se teamă, chiar dacă el, din cauza circumstanțelor, e posibil să-și mai iasă din fire. Matei îl invită pe Adrian să deseneze ceva în fața sa, să-i înțeleagă stilul de lucru, ceea ce el face imediat, desenând din nou chipuri înfricoșătoare. La sugestia lui Matei, încă dominat de teamă, de a desena ceva pozitiv, Adrian schimbă registrul și desenează doi copii în depărtare luându-și rămas bun și multe păsări în jurul lor. Matei profită de schimbare de atitudine și îi mai cere un desen. De data asta, Adrian desenează braț de bărbat cu un cuțit oribil în mână, iar brațul este strâns de alte mâini de femeie. După ce desenează, Adrian nu mai poate vorbi.
- Încă o dată, domnișoară, vă atrag atenția că copiii sunt încă în stare de șoc, așa că aveți mare, mare grijă de ceea ce spuneți sau ce îi întrebați. Să știți că eu voi fi după ușă și voi interveni dacă simt că discuția îi poate afecta.
- Da, doamna directoare, știu. Am mare grijă, vă promit. Pe de altă parte, totuși, fac parte dintr-o anchetă de poliție și o să încerc să duc discuția cu ei înspre această zonă. Dar dacă simt că fac rău copiilor, mă opresc. Aveți cuvântul meu.
- Bun, bine. Am încredere. Acum o să merg să-i aduc.
- Aș vrea, dacă se poate, să vorbesc cu Anda mai întâi, persoana de referință. Parcă Anda o cheamă, nu?
- Bine, o chem pe ea.
Directoarea Stănoiu scoase telefonul și vorbi:
- Anda, vino te rog până aici. Mulțumesc.
Închise telefonul și apoi o fixă cu privirea pe Iris.
- Câți ani aveți, domnișoară? Iertați-mă că îndrăznesc...
- Nu-i niciun secret, doamnă. Am 26.
- Și cum de lucrați la Poliție deja? Nu sunteți cam tânără?
- Colaborez doar pentru acest caz. Nu lucrez acolo, deși poate că mi-ar plăcea. De fapt, fac un doctorat în psihologia vinei. E ceva mai nou, nu prea s-a scris în țară despre asta.
- Atunci probabil că știți și cine e vinovatul, în cazul ăsta...
- Nu. Sigur că tatăl e principalul suspect. Dar nu știu, sunt nuanțe.
- Copiii sunt trup și suflet alături de tată, să știți.
- De unde știți? Ați vorbit ceva cu ei?
- Mi-a zis Anda. Ah, uite-o!
În biroul directoarei apăru Anda. Părea sfioasă în fața ei. Luă loc cu o anumită jenă. Afișa în permanență un zâmbet binevoitor care-i lumina fața tânără. Era îmbrăcată corect, într-un taior care funcționa ca un fel de uniformă, în deplin contrast cu Iris, care, deși de vârstă apropiată, era mult mai creativă în felul de a se prezenta.
- Eu vă las, voi fi vizavi. Promit să nu intervin decât dacă e cazul. Succes, spuse Ioana Stănoiu și ieși.
- Eu sunt Iris. Sunt în calitate de colaborator-consilier al Poliției. Anda, aș vrea să te întreb despre relația ta cu frații Mocanu. Știu că ai stat mereu cu ei, de când s-a întâmplat tragedia...
- Da.
- Ce fel de copii sunt? Adică, din punct de vedere al educației primite, mai ales...
- Sunt crescuți minunat. Sunt foarte solidari cu familia, sunt solidari între ei, nu se ceartă, au grijă unul de altul... Dar sunt cumva și spartani. Au grijă ce vorbesc, nu plâng niciodată în fața străinilor, de exemplu. Cred că au avut parte de o educație strictă dar plină de iubire părintească. Așa cred eu.
- Vorbesc cu tine despre părinți?
- Da, sigur, tot timpul. Însă eu nu am voie să îi întreb despre ce s-a întâmplat în seara aia. Eu trebuie cumva să-i scot mental de acolo. Dar nici ei nu prea pomenesc despre crimă.
- Nu prea?
- Au mai atins așa, tangențial, subiectul. Mai ales Matilda. Matei e mai sensibil și mai mult tace.
- Cam ce anume au spus despre seara crimei, îți mai amintești?
- Sigur. Matilda știe că tatăl ei va scăpa. Așa mi-a zis.
- Dar știi că ea a văzut toată scena, nu?
- Da. Mi-a zis, dar am schimbat vorba, pentru că era foarte afectată...
- Eh, dacă ea a văzut toată scena și știe că tatăl o să scape... Nu că e ciudat?
- Iris, nu vreau să mă bag în zona asta, iartă-mă...
- Nu, nu vreau nici eu să te bag în zona asta. De fapt, nici treaba mea nu e. Vreau doar să aflu ce știu copiii despre crimă, ca tatăl lor să fie anchetat și judecat corect.
- Păi el ce zice?
- Nu zice. Are un blocaj. Nu poate merge cu mintea acolo. E o stare de negare prelungită și foarte puternică. De aia încercăm să vedem ce se poate afla de la cei mici.
Anda părea tulburată de conversație. Se juca nervos cu părul.
- Eu nu am înțeles ce s-a întâmplat. Atâta știu din spusele Matildei, că tatăl nu e vinovat. Sau, poate, așa își dorește ea. E și asta o posibilitate.
- Despre mamă, ce zic ei?
- Părinții erau despărțiți. El a plecat de acasă și ea a suportat greu. Cred că începuse să bea. Copiii erau ținuți mai mult în camera lor. Erau și multe vizite. Veneau tot felul de oameni.
- Ce oameni?
- Nu știu, tot felul... Stăteau puțin, iar ei nu aveau voie să iasă din cameră să-i vadă.
- Asta iar e ciudat.
- Așa am zis și eu. Matilda era tare supărată pe treaba asta. Eu cred că relația ei cu copiii, din momentul despărțirii, s-a înăsprit. Probabil că și din cauza băuturii...
- Dar totuși, ce ai aflat despre momentul crimei?
- Păi mai nimic. Doar că au asistat și ei și că au ieșit fugind pe scară. Au ieșit și vecinii să îi calmeze. Iar unul dintre ei a mers în apartament, a văzut scena și a dat telefon la Poliție. Atât știu.
- Bine Anda. Mulțumesc mult. Acum, ai putea să-i aduci aici? Stai și tu cu mine, eventual.
- Îi aduc, dar nu stau. Eu trebuie să fiu sprijinul lor. Iar dacă o să-i afecteze ce vorbiți, or să vină la mine ca la cineva din "de-ai noștri", înțelegi? Au nevoie de echilibru emoțional.
- Bine, înțeleg.
- Fug să-i aduc.
Iris rămase gânditoare. Îi va trebui o nouă strategie. Va trebui să afle mai multe despre vizitatori. Poate acolo e cheia.
Copiii intraseră sfioși în biroul directoarei, acolo unde îi aștepta Iris. Erau însoțiți de Anda.
- Bună ziua, drăgălașilor! Vă mai amintiți de mine, sper...
- Bună ziua, spuseră amândoi în cor.
- Hai, stați jos un pic. Mi-era dor să vorbim, spuse zâmbitoare Iris.
- Eu o să stau în camera din spate, copii, zise și Anda. Dacă vreți ceva sau dacă vreți să ieșiți, doar strigați-mă. Vin imediat!
Anda ieși, fără să mai zică nimic.
Copiii păreau plictisiți și fără energie. Matei stătea pe scaunul lui sprijinit de spătar și cu capul în jos, parcă nevrând să fie acolo. Matilda era mai crispată ca de obicei, dar avea un zâmbet forțat pe care îl afișa. Își împinse un pic scaunul mai în spate, parcă simțind că are nevoie de mai mult spațiu. Iris a înțeles imediat că acești frumoși și educați copii nu mai suportă prea mult situația provizorie și foarte neplăcută în care se aflau. Iar Iris se gândea, în scurtul moment de pauză, cum ar putea ea profita de această stare. Voia răspunsuri, voia să înțeleagă ceva din toată această crimă groaznică, dar, mai mult ca orice, voia să fie utilă anchetei pentru că perspectiva de a lucra pentru Poliție o încânta. Nu ar fi vrut totuși să bruscheze cumva copiii. Dar, în același timp, își aminti indicațiile comandantului Brumaru: "Sigur că trebuie să ai grijă de copii, să găsești starea și limbajul potrivit, dar tu ai altă treabă acolo. Nu e neapărat grija ta prioritară. Chiar dacă nu le place prea mult, insistă să-ți spună ceva despre ce s-a întâmplat. Vor fi doamnele alea care au grijă de ei și vor vrea să întrerupă, dacă simt ele că micuții se simt inconfortabil sau plâng. Treci un pic și peste ele și insistă, dacă trebuie. Nu prea mult, dar insistă un pic."
- Ce faceți copii? Cum vă simțiți? Matei?
Matei ridică trist din umeri, nu spuse nimic.
- Matilda? Tu ești bine? Aveți tot ce vă trebuie?
- Da, suntem bine. Vrem acasă, ne e dor de casă.
- Păi de-asta sunt și eu aici, să o rezolvăm. Aveți cuvântul meu că exact asta încerc și eu. Doar că trebuie, trebuie să mă ajutați pentru asta.
Matilda nu renunță la zâmbetul său trist și forțat.
- Bine. Încerc. Dar Matei poate să plece?
- Matilda, n-aș vrea asta. Hai să încercăm toți trei să terminăm cu circul ăsta, cu tata dus departe și cu voi aici. Trebuie să mergeți acasă, cât mai repede. Și pentru asta, toți trei trebuie să muncim. Eu trebuie să aflu adevărul de la voi, oricât de greu și de urât e el. Așa îl ajutăm pe tata. Și foarte curând, să sperăm că va veni aici să vă ia acasă.
Matildei îi se ițiră lacrimi. Se uită în gol pentru câteva secunde, cu gândurile foarte departe.
- Apropo, tata spune că tava lui de argint e încă lucitoare.
Chipurile triste ale copiilor se luminară brusc de cel mai frumos zâmbet din lume. Se uitară încântați unul la celălalt și amândoi făcură simultan un gest, ca un mic ritual, care pornea cu palmele la inimă și apoi întinse în față.
Iris rămase în admirație.
- Ce înseamnă asta, că nu știu...
- Eh, e semnul nostru în familie. E între noi și tata.
- Și ce înseamnă?
- Că ne punem inima pe o tavă lucitoare de argint, unul pentru celălalt. Adică e un fel de te iubesc, dar al nostru.
- Doamne, ce frumos! E minunat! Asta înseamnă că tata vă iubește mult de tot!
- Și noi pe el, foarte, foarte, foarte, foarte mult... spuse Matei emoționat.
Lui Iris îi venea în acel moment să se arunce pe cei doi copii și să îi îmbrățișeze lung, să-i umple de săruturi... Dar se abținu. Căuta să prelungească acel moment emoțional, să-l folosească în favoare ei. După câteva secunde pline de emoții, spuse foarte grav și încet:
- Bun, atunci a sosit momentul să-l ajutăm, să îl scoatem de acolo. Matilda, spune clar, dar clar și precis: ce s-a întâmplat în seara aia? Te rog să stai calmă și să fii puternică. Te ascult atentă.
Liniștea care se lăsase între ei era întreruptă de semnale sonore ale mesajelor de pe laptopul deschis al directoarei. Erau foarte neplăcute, pentru toți cei din cameră. Păreau că întrerup energia constructivă ce se forma.
Iris se duse la laptop îi închise ferm capacul. Matilda își puse mâna la gură și-și mască un zâmbet complice. Iris reveni senină pe scaunul ei.
- Hai, copii. Hai să auzim ce aveți de spus. Cum a început totul?
Matilda se foia pe scaun, căutând prin gânduri de unde să înceapă.
- Să știți că tata nu a făcut nimic. El e un om bun. Nu el a...
Matilda se opri cu lacrimile curgând tăcute pe obraji. Matei își puse mâinile la ochi, ca și cum ar fi refuza să fie parte la scenă.
- Hai Matilda, te rog. Continuă. E foarte important! Deci nu tata ținea cuțitul ăla?
- Ba da. Dar nu el...
- Nu înțeleg. Fii mai explicită!
- Tata nu face așa ceva. Nu el a...
Se opri. Era prea multă emoție. Nu mai putea continua. Directoarea intră intempestiv în birou.
- Domnișoară, cred că e destul...
- Doamnă, lăsați-mă încă un pic. E viața tatălui în joc și cheia întregii povești e aici, în camera asta. Nu le fac rău copiilor, vă promit.
- -Domnișoară dragă, aici sunteți pe terenul nostru, iar noi trebuie să...
- Doamnă directoare, ceea ce sunt pe cale să aflu îi va salva pe copii. Își vor recupera într-un fel sau altul tatăl. Nu putem trece prin asta altfel. Vă rog, dați-mi un pic de credit. Știu exact ce am de făcut. Nimeni nu va fi rănit.
Directoarea Stănoiu nu părea convinsă.
- Copii, sunteți bine? Vreți sus la joacă?
Matilda, deși plânsă și foarte afectată scutură din cap.
- Matei?
El se uită la sora lui și făcu semn că e bine.
- Sunt alături, copii. Când vreți să ieșiți de aici, mă strigați!
- Deci, insistă Iris. Am înțeles că tata a ridicat cuțitul dar nu e el cel vinovat de lovitură. Așa e?
Liniște.
- Cred că era mult prea nervos, nu? Și deși a lovit, voi spuneți că nu se putea controla și... e nevinovat, nu?
- Nu, a răspuns Matilda. Nu el a lovit.
- Nu înțeleg, draga mea. Pur și simplu nu înțeleg.
Din nou, liniște deplină în camera aceea. Dialogul părea în impas. Copiii nu mai puteau vorbi.
- Uite, am să îți dau o foaie și un creion, Matilda. Te rog, desenează-mi un lucru care să mă ajute să înțeleg. Hai. Te rog mult.
Matilda nu schiță nicio mișcare. Rămase cu mintea departe, într-un colț de amintiri de unde nu mai putea ieși. Iris se temu că toată această scenă a afectat-o mult prea mult. Puse hârtia și creionul pe birou și se așeză, așteptând ceva din partea ei. Dar, spre surpriza tuturor, Matei sări de pe scaunul lui, merse decis la hârtie și începu să deseneze. Deși stângaci în felul său de a desena, se putea clar observa o mână de femeie cu un inel.
Iris a privit în liniște desenul lui Matei, inima bătându-i mai tare. Cine era femeia cu inelul? Și ce rol juca ea în tot acest coșmar? Se simțea aproape de un răspuns, dar copiii păreau la capătul puterilor.
Iris însă nu avea de gând să se oprească.
(va urma)