- Da, Cara?
- Nu e mama, eu sunt.
- Ce-i Matilda, ce s-a întâmplat?
Matilda ezită să-i spună ceva. Se auzea cum plângea încet la telefon.
- Matilda? Ce e iubito? Hai, vorbește cu tata!
- Tati, trebuie să vii aici.
- De ce?
- Nu știu ce e cu mami!
- Poftim?
- E rea cu noi și se simte rău.
- Cum adică e rea cu voi?
- Ne ține în cameră și țipă tot timpul.
- Dar tu vorbești de la telefonul ei, cum se poate asta?
- Păi am ieșit din cameră la baie și mama doarme acum.
- Cum să doarmă? E 6 seara! De cât timp doarme?
- Nu știu tati dar te rog, vino repede! Nu cred că îi e bine.
- Bine, vin în 20 de minute.
Adrian parcă aiurea, chiar în fața intrării blocului. Fugi pe scări și sună la ușă nerăbdător. Deschise Matilda care îi sări în brațe. Dintr-o altă cameră, Matei ieși și el în fugă și îi sări de gât tatălui său.
- Ce e cu voi? De ce sunteți așa de agitați? Unde e mama?
- E pe canapea în sufragerie.
Adrian lăsă jos copiii și intră în casă. Cara, buimacă de somn, stătea pe canapea cu o față confuză.
- Ce cauți aici, Adi? Nu era vorba că suni înainte?
- Păi m-a sunat Mati. A zis că nu te simți bine.
- Cum te-a sunat Mati? De unde?
- De pe telefonul tău.
Tânăra femeie se sculă brusc din pat și se repezi la fetiță. O luă tare de urechi.
- Băi nesimțito, cum ți-ai permis să îmi iei telefonul? Marș în camera ta, hai urgent, amândoi!
- Stai mă Cara, ce naiba ai? Tu ai înnebunit? spuse alertat Adrian, încercând să intervină între ele.
- Hai, valea, nu auziți? Nesimțiților! Acolo să stați!!
Adrian se uită uluit la Cara. Nu avea nicio replică la ce era martor. Copiii intrară rapid în camera lor, plânși și nervoși.
- Doamne, mă femeie...
- Ce-i mă? Ce vrei? De ce ai venit?
- Păi am înțeles că ți-era rău.
- Pe dracu rău. Mă vezi bolnavă? Hai, cară-te! N-am nevoie de tine!
Adrian era siderat.
- Ce-ai mă femeie, ce naiba te-a apucat? Niciodată nu mi-ai vorbit așa! Te rog calmează-te și hai să vorbim civilizat!
- Nu am ce vorbi cu tine.
- Ba ai. Avem copii împreună și mie nu-mi place deloc cum te porți cu ei!
Cara îl ignoră. Se duse în bucătărie și se apucă să prepare un ceai. Pe masă era un pahar plin cu vin alb iar lângă masă, o sticlă aproape goală. În bucătărie mirosea greu, a fum de țigară, a alcool și a farmacie. Lucrurile erau răvășite în întreaga bucătărie. Vase nespălate zăceau stivă în chiuvetă. Pe micul televizor de pe frigider rulau reclame fără sonor.
- Doamne ce-i aici... se miră Adrian.
- Băi nene, tu de când ai venit, tot te miri! Ce-ai? Ai venit să-mi faci ordine? Cine dracu te crezi?
- Cara, draga mea, oprește-te odată! Am venit doar să vorbim. Vreau să te ajut, să ajut copiii...
- Dacă voiai să ajuți copiii, nu te combinai cu fete de liceu! Nu ai căderea să-mi faci mie morală, da?
- Iar începi? Parcă am stabilit că astea sunt aberații. Nu știu de unde dracu ți-a venit toată nebunia asta!
- Adrian, știu! Știu, înțelegi? Nu are rost să...
- Nu ai de unde să știi, Cara. E nebunie! E ceva ce ți-a intrat în minte total aiurea. Ai stricat familia cu blestemăția asta, de care nu mai scapi!
- Eu? Eu am stricat familia? Tu te auzi ce spui? Tu crezi că eu nu auzeam cum primeai mesaje în toiul nopții, cum te ascundeai de mine să răspunzi, cum îți țineai telefonul doar în buzunar, pe silent...
Cara începu un potop de acuzații, spunându-le cu ton răstit ca pe o poezie bine știută. Însă Adrian nu mai era atentă la ea. Sub chiuvetă, văzu o seringă folosită prin ușa deschisă a găleții de gunoi. O luă în mână cu frică. În acel moment, Cara se opri înspăimântată. Înghețară amândoi câteva secunde.
- Ce e asta, Cara?
Cara era încă înghețată. Nu putea face nicio mișcare.
- Cara!! Ce este asta? Răspunde!!
Pe fața tinerei femei apărură lacrimi mute. Se înroși toată, așa cum stătea în picioare, inertă, îngrozită. Bărbia îi tremură și părea că începe să se clatine.
Adrian scoase pistonul seringii și-l mirosi. Apoi merse la ea și îi smulse efectiv brațul, pe care i-l controlă. La încheietura interioară văzu semne de înțepături și o mare vânătaie. Se uită apoi în ochii ei, întrebând fără cuvinte. Cara nu putu să-i înfrunte privirea și se smuci din mâna lui:
- Du-te și lasă-mă-n pace. Nu e ce crezi tu. Sunt algocalmine, spuse ea ezitant.
Adrian se năpusti spre camera copiilor. Deschise ușa ca un taifun și le spuse pe un ton imperativ.
- Vă îmbrăcați, vă luați ghiozdanele și pijamalele și mergeți cu mine. Acum! Nu mai stați aici nicio secundă. S-a înțeles?
Copiii rămaseră și ei blocați. Nu se puteau mișca. Se uitau plini de mirare la tată, pe care nu-l mai văzuseră atât de surescitat.
- Copiii nu pleacă nicăieri, Adrian. Peste cadavrul meu îi iei de aici! Să fie foarte clar!
Adrian o ignoră total. Intră cu forță în camera copiilor și începu să caute lucruri pe care le băga alandala într-un ghiozdan. Matilda începu să plângă stins, stând în pat, cu mâinile acoperindu-și ochii. Matei încerca să-i stea în cale tatălui, prinzându-l de picior.
Cara se duse rapid în bucătărie și se întoarse cu un cuțit enorm.
- Dacă scoți copiii de aici, de mâna mea mori! Nu glumesc!
Adrian se opri. Se uită la femeia de care se despărțise cu nici două luni în urmă și nu mai recunoștea nimic din ea. Avea în minte grija copiilor, voia să facă ceva pe loc să-i protejeze de furia mamei și de toată scena asta mai mult decât violentă:
- Bine Cara. Hai să vorbim în bucătărie. Rămâneți aici, copii!
Trecu cu frică pe lângă ea. Cara avea o privire sălbatică care nu admitea niciun fel de opoziție. Ținea strâns cuțitul și părea că nu ar fi avut nicio ezitare să-l folosească.
Cara îl urmă în bucătărie. Se puseră amândoi la masă, față în față. Ea încă strângea cuțitul în pumn.
- Ce se întâmplă cu noi? Cum am ajuns aici, Cara?
Femeia din fața lui nu răspunse.
- Te rog, te rog mult, lasă cuțitul jos! Doar nu ai să mă omori, ce dracu! Și sperii copiii ăia...
- Pleacă! Și nu mai veni niciodată în viața ta aici! Hai, ușcheală!
- Cara, oprește-te un pic!
- Hai, mișcă-te!
- Nu am cum, Cara. Nu am cum!
- Ba da, ieși pe ușa aia și dus ești! Aici să nu mai vii!
- Omule, stai un pic! Nu am cum să las copiii cu tine. Tu ai nevoie de tratament, înțelegi? Te ajut, nu te las la greu. Le pui viața în primejdie.
- Ești nebun la cap! Cum le pun viața în primejdie?
- Păi uite-te un pic la tine: te droghezi, bei, te porți îngrozitor cu ei și cu mine! Ai un cuțit în mână, pentru numele lui Dumnezeu! Cum crezi tu că aș putea să-i las aici cu tine?!
- Ieși afară! Ieși afară, în morții mă-tii!!! strigă ea, sărind în picioare și ducând cuțitul agresiv deasupra capului, gata de atac.
Adrian sări și el în picioare, prinzându-i imediat pumnul înarmat. Urmă o luptă surdă în care fiecare încercă să ia cuțitul. Tot ce era pe masă căzu pe gresie, făcând un zgomot mare. Copiii, speriați de moarte, deschiseră ușa și se uitau plângând, unul în brațele celuilalt. Adrian reuși să o dezarmeze și rămase el, extrem de nervos, cu cuțitul deasupra capului, gata de atac. Copiii implorau să se oprească. Căzuseră amândoi în genunchi și urlau rugăminți către părinții ce păreau că nu aud nimic.
Atunci se întâmplă ceva foarte straniu:
Cara se opri brusc din luptă. Se uită la copii. Oftă puternic. Își luă un moment de tăcere. Apoi se uită zâmbind spre Adrian, care rămase cu cuțitul deasupra capului, foarte surprins de schimbarea ei de stare. Descoperea uimit zâmbetul EI. Acel zâmbet care-l tortura noaptea, în mica sa garsonieră unde-și ducea traiul în ultima vreme. Cara îi zâmbea din ce în ce mai frumos, mai luminos. Începu să îi mângâie fața, apoi brațele și ajunse la pumnul înarmat. Cu un gest tandru și delicat, cu privirea sa demult uitată în ochii lui, ea îi cuprinse cu ambele mâini pumnul. Stătu așa câteva secunde. Adrian era vrăjit. Spera, spera ceva nedeslușit în acel moment. Părea că începe să o regăsească pe femeia lui, pe singurul om din lumea mare care contează pentru el mai mult ca viața. Se uită uluit în ochii ei. Doar că privirea ei se transformă într-o singură secundă în disperare.
Apoi, cu o mișcare de o forță incredibilă, îi trase brusc mâna cu cuțitul înspre ea. Cuțitul se înfipse adânc între umăr și gât, de unde o explozie de sânge țâșni în sus. Copiii urlau necontrolat. Adrian nu mai putea face nimic. Mintea sa încetă să mai funcționeze. Lăsă doar cuțitul să-i cadă din mână. Cara alunecă încet spre podea, cu același zâmbet cald și tandru care-l chinuia pe Adrian în nopțile nedormite, petrecute departe de tot ceea ce iubea, în mica sa garsonieră unde-și ducea traiul în ultima vreme...
(va urma)