Comandantul Brumaru își termină expunerea filmului crimei din Sebastian în fața superiorilor. Ofițerii din sală au ascultat foarte prinși. Unii își notaseră mici fraze, dar cei mai mulți urmăriseră toată expunerea cu atenție. Cazul era deja de notorietate și soluționarea lui până la proces era vitală pentru imaginea ministerului.
- Mulțumim pentru raport, domnule comisar, spuse chestorul șef. A fost un caz foarte ciudat, greu și pot spune chiar surprinzător. Nebunia în toată meseria asta a noastră e că niciodată nu știi la ce să te aștepți. Universul uman e infinit, iar noi suntem primii care trebuie să înțeleagă infinitul. Vă felicit pentru rezultat! Toată strategia a fost perfect gândită.
- Mulțumesc, mă simt onorat de apreciere, domnule chestor șef. Acum domnilor, vă stau la dispoziție. Dacă aveți întrebări, vă rog.
Ofițerii se grăbeau cu întrebările, care curgeau din toate colțurile camerei.
- Totuși, cum ați descrie, în termeni de specialitate, această crimă? Sau, mă rog, sinucidere? Cum s-a întâmplat ea? Ce a dus acolo?
- Păi, strict tehnic, a fost o sinucidere pe fondul consumului de heroină și alcool. Asta trebuie să dovedim în instanță. Restul sunt colaterale.
- Păi și cum putem dovedi asta?
- Noi putem doar prezenta faptele. Instanța decide dacă Adrian Mocanu a avut vreun rol.
- Dar sunteți dumneavoastră absolut sigur, fără nicio urmă de îndoială că așa au stat lucrurile?
- Sigur, nu putem fi siguri 100% niciodată. Dar, deși evidențele și mărturiile s-au adunat extrem de greu, din cauza contextului emoțional cu totul deosebit, totul a mers într-acolo.
- Dar vedeți dumneavoastră, hipnoza nu e acceptată în instanță.
- Știu. Hipnoza însă ni l-a deblocat pe Adrian, care atunci a mărturisit cum s-a întâmplat. Și totul se lega. Apoi desenele, copiii care nu puteau spune cu subiect și predicat cum a fost, toate astea au fost din aceeași cauză: impactul uriaș și traumatizant al gestului ei.
- Ce desene? Ce au desenat?
- Când noi le-am cerut să deseneze un indiciu pe care nu l-au putut verbaliza, și Adrian și Matei, fiul lui adică, au desenat același lucru, fără să știe unul de celălalt: o mână de femeie. Și bazându-ne pe un inel din desen, era clar mâna ei.
- Bun, dar dacă Adrian nu a fost vinovat de crimă, de unde blocajul lui?
- Trebuie văzut contextul larg al acestei întâmplări. Am anchetat toate rudele, prietenii, vecinii. Am făcut foarte mult teren și am aflat că Adrian era o persoană ireproșabilă, aproape. Ea însă, în ultimele luni, se schimbase foarte mult. Și chiar și fizic. A devenit depresivă, absentă, tristă, se izola de lume și prefera să nu aibă niciun contact, cu nimeni. Vecinii mi-au spus că se auzeau din ce în ce mai multe țipete, certuri între soți sau cu copiii. Apoi el a plecat de acasă. Iar la ea, intrau din ce în ce mai multe persoane dubioase. Am aflat în urma perchezițiilor că ea, în lipsa banilor, găzduia marfa unor traficanți de heroină. Apoi, a început să și consume. Și de aici, tot calvarul, toată criza ei existențială. Adrian nu a sesizat asta decât foarte târziu. Și când a făcut-o, când a prins-o cu asta, ea și-a dat seama că nu mai are nicio scăpare, că va face pușcărie grea și că va pierde copiii. Și atunci a făcut gestul.
- Păi stați un pic! Credeți că nu are absolut nicio vină, în contextul în care totuși, avea mâna ridicată asupra ei cu un cuțit în mână. E o tentativă acolo, nu? Sau ce credeți?
- Dinamica acestei crize a fost foarte rapidă și constituită din mișcări nesigure, nepremeditate. A fost o luptă, el dezarmând-o pe ea iar ea luptându-se din toate puterile. Nu pot aprecia exact dacă el a avut vreo intenție. Înclin să cred că nu. Dar da, ținea cuțitul deasupra ei. Însă nu a lovit. Urmează ca justiția să determină procentul lui de vină, ca să zic așa.
- Dar toată criza asta familială, de unde a început?
- De la gelozia ei. Cara, adică victima, bănuia infidelitate. Avea de fapt convingerea că Adrian o înșală cu o elevă minoră. A găsit niște mesaje de la ea. A cercetat în felul ei și a ajuns la această concluzie. Numai că eu nu am găsit dovezi. Da, există o elevă cu care Adrian a avut niște discuții mai intime, dar ele au fost declanșate de problemele fetei. Iar Adrian a luat rolul de confesor și psiholog, ceea ce, sigur, e o mare greșeală pedagogică. Dar asta nu-l face pedofil. Am vorbit cu fata și cu colegii. Aș fi aflat sigur dacă era ceva. Nu a fost.
- Oricum, gestul ei pare ca o răzbunare.
- Aici nu știu ce a fost, sincer. Totul a fost fulgerător. Poate răzbunare, poate doar un impuls de moment... Nu putem știi.
- Bun, e clar și limpede. Dar cum să explică desenele sale? Episodul cu cărămida în celulă?
- El nu-și poate ierta gestul de a ridica cuțitul deasupra ei. Nu-și poate explica de ce nu și-a dat seama de intenția ei. Mai mult, nu se iartă că nu și-a dat seama de starea ei mai demult. Sunt multe vini pe care el le poartă. Dar, pe un fond de sensibilitate accentuată, el nu putea să mai gândească în trecut, dar simțea nevoia să-și exprime emoțiile. Și a găsit acest mijloc, desenul. Uluitor este că, de fapt, în el zace un geniu al artei plastice, de care el nu era deloc conștient înainte de acest episod. Iar din punct de vedere medical, avem de a face cu o nevroză hiperactivă declanșată de un șoc emoțional puternic. Un soi de hiper-grafie. Acest diagnostic e confirmat de doi medici specialiști.
- Și cum facem ca copiii să nu fie tratați greșit în instanță? Se știe că judecătorii și procurorii pot fi duri uneori. Nu prea au ei obiceiul de a proteja.
- Este exact ceea ce am discutat cu echipa mea aseară, târziu, după ce am pus totul cap la cap. Ne-am luat noi sarcina să fim atenți la asta și va fi o provocare profesională. Ne vom asigura că trauma copiilor va fi abordată cu empatie și responsabilitate. De fapt, ne gândeam să nici nu-i expunem în instanță decât dacă e imperios necesar. Riscul unei re-traumatizări e uriaș. Așa că ne vom baza pe mărturiile indirecte, adică pe desene sau alte metode non-verbale, validate de specialiști. Le vom prezenta în curte doar prin mărturiile echipei de psihologi, astfel ne vom asigura ca trauma lor nu o să fie instrumentalizată.
- Da Brumaru, bravo, ai gândit bine, a replicat chestorul șef. Rolul nostru e să protejăm copiii, iar deciziile curții ar trebui să fie luate pe baza altor dovezi solide, dar care să nu implice suferința lor. Copiii nu au voie să devină pionii unui proces judiciar, indiferent de actorii din el.
Se lăsă tăcerea în sala de consiliu. Ofițerii prezenți rămaseră gânditori. Era liniște și oamenii păreau afectați de poveste.
- Eh, domnilor, ați auzit faptele și motivele. Dați-mi mie voie să concluzionez, a zis chestorul șef, ridicându-se în picioare. În urma investigaților complexe și focusate, e vorba de o sinucidere nepremeditată, impulsivă. Ea s-a produs deci spontan, pe fondul substanțelor toxice, implicând într-un mod special și partenerul. Avem circumstanțe grave, prin faptul că acest act final s-a desfășurat în fața a doi minori, de 5 și 8 ani, care erau chiar copiii cuplului implicat. Asta e esența acestui caz. Deci este Adrian vinovat de crimă? Păi din punct de vedere juridic, nu, dacă dovedim că înjunghierea nu a fost o acțiune voluntară a sa, iar acțiunile sale au fost strict reactive și neintenționate. Totuși, dacă judecătorul decide că faptele sunt neclare, ar putea fi acuzat de ucidere din culpă, ceea ce știm că e totuși o pedeapsă mai ușoară. Având însă sentimentele sale de vinovăție, el ar putea chiar să accepte responsabilitatea juridică parțială, în ciuda dovezilor în favoarea sa. Dar totul depinde de probele concrete pe care le livrăm și de modul în care apărarea și acuzarea vor trata acest caz. Dar, repet, din punct de vedere legal, nu există vinovăție fără intenție clar dovedită, dar culpabilitatea morală și psihologică a personajului va juca un rol central în sentință.
Mai cred cu tărie că Adrian poartă vina neimplicării, din momentul în care a observat schimbări comportamentale ale soției. La fel și familia și prietenii, egal vinovați de neimplicare. Pentru că, domnilor, o familie frumoasă s-a pulverizat tragic și rapid, în cel mai groaznic mod, deși totul putea fi evitat cu mai multă observație din partea celor din jur. Adică a celor care ar fi trebuit să intervină la primele semne ale abuzului de substanțe și ale dezechilibrului emoțional. Să nu uităm că fiecare amânare, fiecare privire întoarsă în altă parte devine, într-un fel sau altul, complicitate la tragedie.
Procedurile noastre trebuie să fie îmbunătățite, anchetele noastre mai puțin rigide, iar oamenii - atât cei din sistem, cât și cei din comunitate - trebuie să fie mai bine pregătiți să recunoască și să reacționeze la semnele care strigă după ajutor. Nu avem voie să neglijăm ceea ce ne-a arătat cazul Adrian Mocanu: tragediile care par inevitabile sunt, de fapt, rezultatul micilor ezitări ale multora dintre noi.
Ridic ședința cu îndemnul să nu mai fim aceia care doar constată tragedia, ci să devenim aceia care o împiedică.
(Sfârșit)