Iris plecă de lângă Adrian cu sufletul ușor. Simți că făcuse ce trebuie. Intră în biroul comandantului Brumaru ușoară ca o pană de porumbel.
- Iris, draga mea, ai făcut o treabă excelentă! Am văzut tot pe monitor și da, ai har. Ai făcut doar o singură greșeală, mai mult de procedură. Hai să văd, știi care e?
- Că i-am dat ciocolată și cola, nu?
- Nu. I-ai dat oglinda. Nu are voie. Se poate folosi de ea să te rănească pe tine, sau gărzile sau, mai rău, să-și taie venele. Și nici nu înțeleg bine de ce trebuie. Dacă nu te superi, i-o vom lua imediat.
- Nu e genul, să știți! Și eu cred că oglinda are un rol foarte mare. Oglinda îl duce în prezent, are nevoie să iasă un pic din trecut. Dacă va începe să se aranjeze, să se uite la el însuși, atunci se va putea relaxa un pic și poate ne spune ceva. Așa că poate i-o lăsați.
Comandatul râse discret.
- Da, acum da, înțeleg. Dar aici nu putem negocia, Iris. Procedurile nu sunt opționale și te rog să iei seama. Aici nu te bagi. Dar o să am grijă să îi fac să respecte un program zilnic de igienă și întreținere corporală. O să aibă și oglindă. Asta deja o avea. Numai că, până acum, nu l-a interesat.
- Eu ar cam trebui să plec la copii. Aveți vreo sugestie?
- Iris, acolo e cheia, la Matilda. Ea a văzut tot dar nu vrea să spună, din motive evidente. Nu vrea să incrimineze pe niciunul dintre părinți. Ideea ar fi ca discret, extrem de discret și de șiret, să o faci să priceapă că viața tatălui ei e în joc și că legea îl va decade din drepturile de părinte, dacă el e vinovatul. Cu alte cuvinte, dacă nu îl ajută, îl pierde.
- Da, știu. Am deja câte ceva în minte. O să fiu foarte discretă și cu grijă. O să mă mai consult înainte și cu domnul Chiriac și o să urmăm un plan clar.
- Bine Iris, succes! Sună-mă imediat ce termini!
------------------------------------------------------
Matei Pena era foarte emoționat. Ajunsese la Poliție cu mașinuța lui ieftină și uzată, dar nu avusese curajul să intre în curte cu ea. Parcase departe și luase după el o mulțime de lucruri: șevalet, bloc mare de desen, creioane, acuarele, cărbuni, pensule, palete, o droaie de alte acareturi pentru desen. Se gândea: "Ce caut aici? Dacă e vreun interlop sau vreun criminal? Dar desenele lui sunt incredibile, atât de puternice încât te cutremură. Un artist ca el nu poate fi atât de periculos... Dacă am intrat în horă, trebuie să ajut. Trebuie să-mi înving frica asta cretină...".
Intră sfios în curtea Poliției și încercă să nu se lase intimidat de aspectul de cazarmă și de mirosul ciudat de mucegai din curte. Totul îi părea gri și rigid. Fire reci de transpirație îi alunecă pe șira spinării. Încercă să găsească vizual ceva să-l susțină emoțional, dar nu găsi nimic. Îi era necaz că e atât de slab.
Comandantul îl așteptă deja la poartă.
- Hai Matei! Aș fi vrut să vii un pic mai devreme de ora stabilită, să-ți mai dau niște indicații. Acum mergem direct la Adrian. Fii atent, arată-te prietenos. Încearcă să îl faci să deseneze și altceva decât monștrii și strigoi dar lasă-l pe el să aibă inițiativă. Tu doar sugerezi. Dar mai întâi, stabilește o relație cu el.
Cei doi ajunseră în dreptul sălii de consiliu unde Adrian aștepta.
- Te văd nervos, Matei. Te rog, calmează-te, nu se poate întâmpla absolut nimic rău. Omul nostru nu e periculos, ba chiar e prietenos și, la fel ca și noi, vrea să se facă lumină. Doar că nu poate încă colabora. Tu ai sarcina să ajungi la adevăr canalizând totul spre desen. Asta pentru că ceea ce desenează el e, de fapt, confesiunea lui, felul lui de a comunica. Nu poate vorbi, nu îl lasă remușcările probabil, dar poate desena. Eh, aici e treaba ta. Calmează-i nebunia din desene! Adu-l spre soare, spre ceva luminos, pozitiv, cumva. Nu știu cum să spun altfel. Hai, succes. Fii puternic și ajută un om la ananghie.
Matei oftă din toată inima și deschise ușa. Adrian era pe scaun, savurând cu înghițituri mici doza de cola. Doi gardieni aduseră materialele, le puseră pe masă și în centrul camerei și ieșiră. Matei se duse la masă și spuse decis, dar fără să se uite la Adrian:
- Bună ziua. Sunt Matei Pena și voi fi instructorul dumneavoastră artistic.
Adrian zâmbi scurt. Îl măsură de sus până jos pe tânărul artist din fața sa.
- Te cheamă ca pe băiatul meu... Tot Matei e și el.
- Știu. Mă bucur că e așa.
Tânărul încerca să își recucerească respirația. Își făcea de treabă cu toate pensulele și vopselurile de pe masă. Adrian observă toate astea.
- Știi Matei, e foarte ciudat. Când ești liber, niciodată nu îți iei timp să savurezi sau să apreciezi o banală cola. Dar în contextul ăsta, pe cuvântul meu că e altfel. E incredibilă!
- Eu prefer apa, totuși...
- Și eu. Dar acum nu știu... Îmi cade bine.
- Înțeleg, spuse timid Matei. Aș vrea acum să vă prezint ustensilele pe care le-am adus. Aici avem pensulele. Cred că am luat toate felurile, plate, rotunde, evantai, Filbert... Am și pentru detalii... Aici am palete de unică folosință. Am mai adus creioane pentru schiță, cărbuni și pahare de hârtie. Aici sunt tuburi cu culori. Nu am putut aduce cuțit și borcan, nu mă lasă. Dar nu e bai, improvizăm...
- Matei, ai emoții cumva? Ți-e teamă de mine?
- Nu. Adică, mă rog, poate un pic... Dar nu neapărat de dumneavoastră. Vreau să iasă bine.
- Păi de ce nu ar ieși? Amândoi iubim pictura, deși tu ești profesionist iar eu nu știu absolut nimic despre ea. Atâta doar că, trecând prin ceea ce trec, simt nevoia să mă descarc prin desen. Nu știu de unde vine treaba asta dar... Deci te rog, relaxează-te. Nu o să-ți fiu o povară. Și eu, ca și tine, vreau să iasă bine. Dar dacă vezi că mă port ciudat, că îmi schimb dispoziția total aiurea, te rog, nu te speria. Așa mă port eu de când... Dar nu te teme, încerc din răsputeri să mă stăpânesc.
Adrian se sculă în picioare și se aplecă cu mâna întinsă către Matei:
- Hai să fim prieteni, vrei?
Matei dădu mâna, scuturând energic. Adrian zâmbi trist.
- Ești foarte crispat, Matei. Dar nu-i nimic. O să-ți treacă. Hai să desenăm ceva!
Tânărul puse pe șevaletul din mijlocul camerei un bloc mare de desen cu multe file.
- Aș vrea mult să-mi arătați cum faceți chipurile alea înspăimântătoare. Hai să le încercăm cu cărbunele, apoi poate merge să le colorăm.
- Acum să știi că nu-mi vine să desenez așa ceva. Alea au venit natural când am venit aici și nu puteam să înțeleg ce anume zăcea în mine. Acum aș vrea să desenez altceva.
- Sigur, ce simțiți...!
Adrian alese un cărbune și începu să tragă niște linii șerpuitoare. Le estompa cu muchia palmei și le îngroșa pe alocuri. Din trei linii șerpuitoare se putea distinge un corp suplu de femeie culcat într-o poziție foarte contorsionată. Adrian se însufleți și aproape că începuse să uite de noul său instructor. Matei însă stătea în spatele lui uluit, urmărind frenezia ce-l invadase pe Adrian. Trupul desenat prinse un contur macabru, arăta clar ca un cadavru. În energia aceea creatoare, Adrian luă un tub cu culoare roșie sângeriu și își puse în palmă, apoi, ajutat de cealaltă mână, începu să coloreze trupul din cărbune. Corpul desenat era mânjit de sânge, creând un contrast foarte puternic. Adrian smulse fila și o aruncă, apoi începu alta. Și mai frenetic, și mai confiscat de ceea ce făcea, deținutul lucra linii curbe și frânte, pete roșii și stropi de sânge, într-o logică doar de el înțeleasă.
Matei își făcu curaj în tot timpul ăsta. Forța omului din fața sa și actul de pură creație, concentrat, focalizat, trăit, îl speria și-l copleșea. Dar avea alte planuri și nu mai avea de gând să pară fricos. Voia să-l facă să îndulcească desenul, tușa. Veni apoi decis, direct în fața lui și-l prinse de mână. Adrian se sperie că trezit din somn. Confuz și iritat, Adrian se opri mirat.
- Vă rog, vă implor, hai să desenăm altfel.
- Nu, nu pot. Asta îmi vine.
- Căutați vă rog ceva bun și pozitiv prin memoria dumneavoastră. Și nu mai apăsați așa, hai să ținem mâna mai elastică un pic. Mai suplă, mai ușoară. Transferați uneltei grația unui gând frumos. Vă rog. E vital pentru dumneavoastră să încercați un desen pozitiv.
- Nu am nimic în mine acum care să...
- Vă rog, găsiți ceva. Orice. Orice amintire. Orice imagine frumoasă vă vine în minte. Nu există niciun artist care să creeze doar orori. Un tablou are nevoie și de un contrast, de un conflict între bine și rău, între dulce și amar, între lumini și umbre, între clar și obscur, între orice poate poate contrasta. Nu doar sânge și morți. Hai, vă rog...!
- Matei, eu nu sunt artist. Încurci borcanele.
- Deloc nu încurc borcanele. Sunteți un mare artist. Și încă unul natural, născut, nu făcut. Ați fost mereu dar nu ați știut. Acum, din cauza... sau, de fapt, datorită nefericitei întâmplări, ați ieșit la lumină. Eu însumi desenez de când mă știu pe lumea asta, dar nu am produs niciodată, cu niciun tablou sau desen, atâta emoție câtă produceți dumneavoastră doar în ceva abia schițat. Eu de asta sunt aici. Să scot mai multe de la dumneavoastră. Și chiar dacă mi-e frică să fiu aici, chiar dacă simt că mediul ăsta mi-e toxic, nu vreau să mă las.
Adrian se uită la tânăr cu un amestec de milă, admirație și compasiune.
- Știu, sunt groaznic.
- Nu, nu am zis asta. Nu e nimic legat de dumneavoastră. E mai mult legat de faptul că s-a pus presiune pe mine să vă conving și mi-e teamă că am să dezamăgesc. Și pe ei, și pe dumneavoastră.
Un lung minut de tăcere se lăsă. De afară de undeva se auzeau claxoane și zarva orașului. Cu toate astea, Adrian auzea și respirația studentului, foarte sonoră, ca și cum era gata să plângă.
- Bine. Hai să încercăm ceva. Dar, te rog, orice ar fi, nu mă mai opri.
- Da, promit.
Matei rupse a doua filă din bloc și se retrase apoi undeva unde să nu îi stea în cale omului atât de răvășit de lângă el. Care începu din nou să deseneze. Mai calm, mai delicat. Încerca să dea suplețe tușeului, să aibă altă energie, dar pe măsură ce avansa, devenea din nou febril. Fila se umplu pe laturi cu păsări negre. Multe, înghesuite, care parcă încercau să zboare și nu puteau. Apoi, pe centrul filei unde nu era nimic, Adrian desenă cu o enormă delicatețe două siluete în mare depărtare. Păreau doi copii de vârste diferite, ținându-se de mână, care făceau semne de bun rămas.
Adrian se opri brusc. Se lăsă în genunchi lângă șevalet. Matei veni și el și se lăsă în genunchi.
- Sunt copilașii dumneavoastră, nu?
- Da.
- De ce sunt atât de departe?
- Nu știu.
- Unde se duc?
- Nu am idee.
- De ce fac cu mâna?
- Pentru că i-am pierdut.
Matei prinse curaj. Simțea că i-a deschis un pic inima lui Adrian. Și nici nu-l mai simțea ca pe o amenințare.
- Și cum credeți că putem aduce înapoi copiii? întrebă el cu un mic tremur în glas.
Adrian nu spuse nimic. Închise ochii. Pe fața lui se vedeau toate gândurile ce-l năpădiseră după această grea întrebare.
- Eu cred că aici e lupta cea mare. Dacă reușim să răspundem la această întrebare, suntem deja pe drumul cel drept. Și copiii au nevoie de dumneavoastră!
Urmă un minut de tăcere. Amândoi stăteau în genunchi, în fața șevaletului, Adrian cu ochii închiși iar Matei, așteptând o reacție de la el.
- Nu e nevoie să-mi răspundeți prin cuvinte. Poate îmi desenați ceva. Poate așa ar fi mai ușor.
Apoi Matei rupse încet desenul cu copiii în depărtare și îi puse blocul pe podea. Apoi îi strecură delicat lui Adrian un cărbune în mână. Iar el, calm ca niciodată, cu mișcări fluide și lente ca niciodată, desenă detaliat ca niciodată un pumn de bărbat tras și contorsionat de mai multe palme de femeie. Nu păreau atingeri delicate. Era multă forță în palmele acelea de femeie. Matei așteptă liniștit să termine. Apoi îl întrebă:
- Ce înseamnă asta? De unde vine imaginea asta?
Adrian nu răspunse însă se vedea pe el că se lupta teribil cu gândurile sale. Apoi, în pumnul bărbatului, desenă un cuțit mare și greu. Îl desenă cu fața schimonosită de o durere lăuntrică, de o povară amară, toxică, aproape de greață. Cuțitul părea un țipăt de durere în toată compoziția. Matei simți fiori reci și începu să transpire, de parcă în camera aia ieșiseră brusc la plimbare niște demoni. Totul pornise de la acel cuțit. Simțea că de acolo pornește căutarea lor spre adevăr, dar nu mai vru să-l întrebe nimic pe Adrian. Simțea că e vorba de o confesiune groaznică pe care nu o putea spune prin cuvinte. Și atunci tăcu.
(va urma)
Sinopsisul episodului precedent: La prima întâlnire a lui Iris cu Adrian, aceasta încearcă și reușește să construiască o punte între ea și el. Ea îi povestește despre întâlnirea ei cu copiii. Apoi îi oferă o cola și o ciocolată și îl încurajează să nu se gândească la proces ci la copii, la aflarea adevărului care îi va vindeca pe toți, oricât de greu ar fi el. În timpul discuției, Adrian spune că preferă mai degrabă să stea în pușcărie toată viața decât ca copiii săi să mai treacă vreodată prin experiența din seara crimei, repovestind ce s-a întâmplat - asta deși crede că e posibil ca dacă ei povestesc tot, el să nu mai fie considerat vinovat. Nu e însă sigur, pentru că nu poate merge cu mintea la amintirile despre întâmplările din acea seară. La final, Iris îi dă o oglindă ca Adrian să se vadă în prezent.
Iris plecă de lângă Adrian cu sufletul ușor. Simți că făcuse ce trebuie. Intră în biroul comandantului Brumaru ușoară ca o pană de porumbel.
- Iris, draga mea, ai făcut o treabă excelentă! Am văzut tot pe monitor și da, ai har. Ai făcut doar o singură greșeală, mai mult de procedură. Hai să văd, știi care e?
- Că i-am dat ciocolată și cola, nu?
- Nu. I-ai dat oglinda. Nu are voie. Se poate folosi de ea să te rănească pe tine, sau gărzile sau, mai rău, să-și taie venele. Și nici nu înțeleg bine de ce trebuie. Dacă nu te superi, i-o vom lua imediat.
- Nu e genul, să știți! Și eu cred că oglinda are un rol foarte mare. Oglinda îl duce în prezent, are nevoie să iasă un pic din trecut. Dacă va începe să se aranjeze, să se uite la el însuși, atunci se va putea relaxa un pic și poate ne spune ceva. Așa că poate i-o lăsați.
Comandatul râse discret.
- Da, acum da, înțeleg. Dar aici nu putem negocia, Iris. Procedurile nu sunt opționale și te rog să iei seama. Aici nu te bagi. Dar o să am grijă să îi fac să respecte un program zilnic de igienă și întreținere corporală. O să aibă și oglindă. Asta deja o avea. Numai că, până acum, nu l-a interesat.
- Eu ar cam trebui să plec la copii. Aveți vreo sugestie?
- Iris, acolo e cheia, la Matilda. Ea a văzut tot dar nu vrea să spună, din motive evidente. Nu vrea să incrimineze pe niciunul dintre părinți. Ideea ar fi ca discret, extrem de discret și de șiret, să o faci să priceapă că viața tatălui ei e în joc și că legea îl va decade din drepturile de părinte, dacă el e vinovatul. Cu alte cuvinte, dacă nu îl ajută, îl pierde.
- Da, știu. Am deja câte ceva în minte. O să fiu foarte discretă și cu grijă. O să mă mai consult înainte și cu domnul Chiriac și o să urmăm un plan clar.
- Bine Iris, succes! Sună-mă imediat ce termini!
------------------------------------------------------
Matei Pena era foarte emoționat. Ajunsese la Poliție cu mașinuța lui ieftină și uzată, dar nu avusese curajul să intre în curte cu ea. Parcase departe și luase după el o mulțime de lucruri: șevalet, bloc mare de desen, creioane, acuarele, cărbuni, pensule, palete, o droaie de alte acareturi pentru desen. Se gândea: "Ce caut aici? Dacă e vreun interlop sau vreun criminal? Dar desenele lui sunt incredibile, atât de puternice încât te cutremură. Un artist ca el nu poate fi atât de periculos... Dacă am intrat în horă, trebuie să ajut. Trebuie să-mi înving frica asta cretină...".
Intră sfios în curtea Poliției și încercă să nu se lase intimidat de aspectul de cazarmă și de mirosul ciudat de mucegai din curte. Totul îi părea gri și rigid. Fire reci de transpirație îi alunecă pe șira spinării. Încercă să găsească vizual ceva să-l susțină emoțional, dar nu găsi nimic. Îi era necaz că e atât de slab.
Comandantul îl așteptă deja la poartă.
- Hai Matei! Aș fi vrut să vii un pic mai devreme de ora stabilită, să-ți mai dau niște indicații. Acum mergem direct la Adrian. Fii atent, arată-te prietenos. Încearcă să îl faci să deseneze și altceva decât monștrii și strigoi dar lasă-l pe el să aibă inițiativă. Tu doar sugerezi. Dar mai întâi, stabilește o relație cu el.
Cei doi ajunseră în dreptul sălii de consiliu unde Adrian aștepta.
- Te văd nervos, Matei. Te rog, calmează-te, nu se poate întâmpla absolut nimic rău. Omul nostru nu e periculos, ba chiar e prietenos și, la fel ca și noi, vrea să se facă lumină. Doar că nu poate încă colabora. Tu ai sarcina să ajungi la adevăr canalizând totul spre desen. Asta pentru că ceea ce desenează el e, de fapt, confesiunea lui, felul lui de a comunica. Nu poate vorbi, nu îl lasă remușcările probabil, dar poate desena. Eh, aici e treaba ta. Calmează-i nebunia din desene! Adu-l spre soare, spre ceva luminos, pozitiv, cumva. Nu știu cum să spun altfel. Hai, succes. Fii puternic și ajută un om la ananghie.
Matei oftă din toată inima și deschise ușa. Adrian era pe scaun, savurând cu înghițituri mici doza de cola. Doi gardieni aduseră materialele, le puseră pe masă și în centrul camerei și ieșiră. Matei se duse la masă și spuse decis, dar fără să se uite la Adrian:
- Bună ziua. Sunt Matei Pena și voi fi instructorul dumneavoastră artistic.
Adrian zâmbi scurt. Îl măsură de sus până jos pe tânărul artist din fața sa.
- Te cheamă ca pe băiatul meu... Tot Matei e și el.
- Știu. Mă bucur că e așa.
Tânărul încerca să își recucerească respirația. Își făcea de treabă cu toate pensulele și vopselurile de pe masă. Adrian observă toate astea.
- Știi Matei, e foarte ciudat. Când ești liber, niciodată nu îți iei timp să savurezi sau să apreciezi o banală cola. Dar în contextul ăsta, pe cuvântul meu că e altfel. E incredibilă!
- Eu prefer apa, totuși...
- Și eu. Dar acum nu știu... Îmi cade bine.
- Înțeleg, spuse timid Matei. Aș vrea acum să vă prezint ustensilele pe care le-am adus. Aici avem pensulele. Cred că am luat toate felurile, plate, rotunde, evantai, Filbert... Am și pentru detalii... Aici am palete de unică folosință. Am mai adus creioane pentru schiță, cărbuni și pahare de hârtie. Aici sunt tuburi cu culori. Nu am putut aduce cuțit și borcan, nu mă lasă. Dar nu e bai, improvizăm...
- Matei, ai emoții cumva? Ți-e teamă de mine?
- Nu. Adică, mă rog, poate un pic... Dar nu neapărat de dumneavoastră. Vreau să iasă bine.
- Păi de ce nu ar ieși? Amândoi iubim pictura, deși tu ești profesionist iar eu nu știu absolut nimic despre ea. Atâta doar că, trecând prin ceea ce trec, simt nevoia să mă descarc prin desen. Nu știu de unde vine treaba asta dar... Deci te rog, relaxează-te. Nu o să-ți fiu o povară. Și eu, ca și tine, vreau să iasă bine. Dar dacă vezi că mă port ciudat, că îmi schimb dispoziția total aiurea, te rog, nu te speria. Așa mă port eu de când... Dar nu te teme, încerc din răsputeri să mă stăpânesc.
Adrian se sculă în picioare și se aplecă cu mâna întinsă către Matei:
- Hai să fim prieteni, vrei?
Matei dădu mâna, scuturând energic. Adrian zâmbi trist.
- Ești foarte crispat, Matei. Dar nu-i nimic. O să-ți treacă. Hai să desenăm ceva!
Tânărul puse pe șevaletul din mijlocul camerei un bloc mare de desen cu multe file.
- Aș vrea mult să-mi arătați cum faceți chipurile alea înspăimântătoare. Hai să le încercăm cu cărbunele, apoi poate merge să le colorăm.
- Acum să știi că nu-mi vine să desenez așa ceva. Alea au venit natural când am venit aici și nu puteam să înțeleg ce anume zăcea în mine. Acum aș vrea să desenez altceva.
- Sigur, ce simțiți...!
Adrian alese un cărbune și începu să tragă niște linii șerpuitoare. Le estompa cu muchia palmei și le îngroșa pe alocuri. Din trei linii șerpuitoare se putea distinge un corp suplu de femeie culcat într-o poziție foarte contorsionată. Adrian se însufleți și aproape că începuse să uite de noul său instructor. Matei însă stătea în spatele lui uluit, urmărind frenezia ce-l invadase pe Adrian. Trupul desenat prinse un contur macabru, arăta clar ca un cadavru. În energia aceea creatoare, Adrian luă un tub cu culoare roșie sângeriu și își puse în palmă, apoi, ajutat de cealaltă mână, începu să coloreze trupul din cărbune. Corpul desenat era mânjit de sânge, creând un contrast foarte puternic. Adrian smulse fila și o aruncă, apoi începu alta. Și mai frenetic, și mai confiscat de ceea ce făcea, deținutul lucra linii curbe și frânte, pete roșii și stropi de sânge, într-o logică doar de el înțeleasă.
Matei își făcu curaj în tot timpul ăsta. Forța omului din fața sa și actul de pură creație, concentrat, focalizat, trăit, îl speria și-l copleșea. Dar avea alte planuri și nu mai avea de gând să pară fricos. Voia să-l facă să îndulcească desenul, tușa. Veni apoi decis, direct în fața lui și-l prinse de mână. Adrian se sperie că trezit din somn. Confuz și iritat, Adrian se opri mirat.
- Vă rog, vă implor, hai să desenăm altfel.
- Nu, nu pot. Asta îmi vine.
- Căutați vă rog ceva bun și pozitiv prin memoria dumneavoastră. Și nu mai apăsați așa, hai să ținem mâna mai elastică un pic. Mai suplă, mai ușoară. Transferați uneltei grația unui gând frumos. Vă rog. E vital pentru dumneavoastră să încercați un desen pozitiv.
- Nu am nimic în mine acum care să...
- Vă rog, găsiți ceva. Orice. Orice amintire. Orice imagine frumoasă vă vine în minte. Nu există niciun artist care să creeze doar orori. Un tablou are nevoie și de un contrast, de un conflict între bine și rău, între dulce și amar, între lumini și umbre, între clar și obscur, între orice poate poate contrasta. Nu doar sânge și morți. Hai, vă rog...!
- Matei, eu nu sunt artist. Încurci borcanele.
- Deloc nu încurc borcanele. Sunteți un mare artist. Și încă unul natural, născut, nu făcut. Ați fost mereu dar nu ați știut. Acum, din cauza... sau, de fapt, datorită nefericitei întâmplări, ați ieșit la lumină. Eu însumi desenez de când mă știu pe lumea asta, dar nu am produs niciodată, cu niciun tablou sau desen, atâta emoție câtă produceți dumneavoastră doar în ceva abia schițat. Eu de asta sunt aici. Să scot mai multe de la dumneavoastră. Și chiar dacă mi-e frică să fiu aici, chiar dacă simt că mediul ăsta mi-e toxic, nu vreau să mă las.
Adrian se uită la tânăr cu un amestec de milă, admirație și compasiune.
- Știu, sunt groaznic.
- Nu, nu am zis asta. Nu e nimic legat de dumneavoastră. E mai mult legat de faptul că s-a pus presiune pe mine să vă conving și mi-e teamă că am să dezamăgesc. Și pe ei, și pe dumneavoastră.
Un lung minut de tăcere se lăsă. De afară de undeva se auzeau claxoane și zarva orașului. Cu toate astea, Adrian auzea și respirația studentului, foarte sonoră, ca și cum era gata să plângă.
- Bine. Hai să încercăm ceva. Dar, te rog, orice ar fi, nu mă mai opri.
- Da, promit.
Matei rupse a doua filă din bloc și se retrase apoi undeva unde să nu îi stea în cale omului atât de răvășit de lângă el. Care începu din nou să deseneze. Mai calm, mai delicat. Încerca să dea suplețe tușeului, să aibă altă energie, dar pe măsură ce avansa, devenea din nou febril. Fila se umplu pe laturi cu păsări negre. Multe, înghesuite, care parcă încercau să zboare și nu puteau. Apoi, pe centrul filei unde nu era nimic, Adrian desenă cu o enormă delicatețe două siluete în mare depărtare. Păreau doi copii de vârste diferite, ținându-se de mână, care făceau semne de bun rămas.
Adrian se opri brusc. Se lăsă în genunchi lângă șevalet. Matei veni și el și se lăsă în genunchi.
- Sunt copilașii dumneavoastră, nu?
- Da.
- De ce sunt atât de departe?
- Nu știu.
- Unde se duc?
- Nu am idee.
- De ce fac cu mâna?
- Pentru că i-am pierdut.
Matei prinse curaj. Simțea că i-a deschis un pic inima lui Adrian. Și nici nu-l mai simțea ca pe o amenințare.
- Și cum credeți că putem aduce înapoi copiii? întrebă el cu un mic tremur în glas.
Adrian nu spuse nimic. Închise ochii. Pe fața lui se vedeau toate gândurile ce-l năpădiseră după această grea întrebare.
- Eu cred că aici e lupta cea mare. Dacă reușim să răspundem la această întrebare, suntem deja pe drumul cel drept. Și copiii au nevoie de dumneavoastră!
Urmă un minut de tăcere. Amândoi stăteau în genunchi, în fața șevaletului, Adrian cu ochii închiși iar Matei, așteptând o reacție de la el.
- Nu e nevoie să-mi răspundeți prin cuvinte. Poate îmi desenați ceva. Poate așa ar fi mai ușor.
Apoi Matei rupse încet desenul cu copiii în depărtare și îi puse blocul pe podea. Apoi îi strecură delicat lui Adrian un cărbune în mână. Iar el, calm ca niciodată, cu mișcări fluide și lente ca niciodată, desenă detaliat ca niciodată un pumn de bărbat tras și contorsionat de mai multe palme de femeie. Nu păreau atingeri delicate. Era multă forță în palmele acelea de femeie. Matei așteptă liniștit să termine. Apoi îl întrebă:
- Ce înseamnă asta? De unde vine imaginea asta?
Adrian nu răspunse însă se vedea pe el că se lupta teribil cu gândurile sale. Apoi, în pumnul bărbatului, desenă un cuțit mare și greu. Îl desenă cu fața schimonosită de o durere lăuntrică, de o povară amară, toxică, aproape de greață. Cuțitul părea un țipăt de durere în toată compoziția. Matei simți fiori reci și începu să transpire, de parcă în camera aia ieșiseră brusc la plimbare niște demoni. Totul pornise de la acel cuțit. Simțea că de acolo pornește căutarea lor spre adevăr, dar nu mai vru să-l întrebe nimic pe Adrian. Simțea că e vorba de o confesiune groaznică pe care nu o putea spune prin cuvinte. Și atunci tăcu.
(va urma)