Iris avea emoții uriașe. Nu frică, nu. Emoții. Voia neapărat să-l ajute pe Adrian, pe criminalul care îți ucisese soția cu un cuțit enorm de bucătărie chiar în fața copiilor. Își imagina de multe ori gestul, cu cuțitul ăla în cădere care se înfige la baza gâtului, exact în jugulară. Nu a avut absolut nicio șansă biata femeie. Dar cum s-a ajuns aici? De ce? De ce atâta ură? Ce poate să te ducă acolo? Ce veste groaznică poți primi ca să faci acel gest care termină o viață și ți-o termină de fapt și pe a ta?
Dar Iris simțea din remușcarea lui Adrian că e mult mai mult de atât. Că poate nu e el de vină, sau poate că are circumstanțe atenuante. Era sigură de asta. Putea să pună mâna în foc că toată povestea are multe necunoscute. Era hotărâtă să îl ajute.
Venise cu mult mai devreme. Gardienii au dus-o în sala de consiliu unde era totul pregătit. Cele două scaune erau puse de-o parte și de alta a mesei, iar pe masă, ca o construcție de siguranță, un fel de plexiglas pentru protecția ei. Iris reacționă imediat:
- A, nu! Nu, fără ecranul ăla, vă rog.
- Domnișoară, sunteți sigură? Noi ne-am gândit să vă protejăm, că nu se poate știi...
- Nu, nu e nevoie. Oricum, stați la ușă, nu?
- O da, bineînțeles, totul e monitorizat la sânge.
- Păi atunci scoateți vă rog ecranul. Am încredere că dacă se întâmplă ceva, sunt în siguranță. Dar n-o să se întâmple...
- Domnișoară, noi am cam furat-o de la el, când a fost adus. Era foarte agresiv. E drept că doar în primele două-trei zile. Dar nu poți știi niciodată cu ăștia!
- Sunt ok, serios! Dacă sunteți la ușă și urmăriți, nu-mi fac probleme.
- Bine domnișoară, cum vreți, mai spuse gardianul și se apucă să demonteze ecranul.
- E opt și cinci, spuse el după ce termină. Sunteți gata? Îl aducem?
- Da.
Iris se așeză la masă. Scoase un reportofon, o oglindă, o ciocolată mică și o doză de cola. Apoi încercă să se liniștească, își luă capul în mâini și oftă apăsat de câteva ori la rând să își tempereze respirația haotică. Văzu apoi camerele de supraveghere și zâmbi către ele, ca un gest de salut pentru cei ce urmăreau toată scena.
Ușa se deschise dramatic. Adrian, în același trening, fu adus în fața ei și pus pe scaun de doi gardieni tineri și foarte solizi.
- Vă rog mult să-i scoateți cătușele! spuse Iris imperativ.
Cei doi gardieni se uitară în spate, unde era celălalt gardian, mai bătrân și mai mare în grad. Acesta dădu din cap, spre acceptare. Cătușele fură scoase și Adrian se așeză liniștit și absent pe scaun.
Iris se ridică în picioare, ocoli masa și îi întinse mâna cu un gest ferm:
- Sunt Iris, sunt doctorandă la psihologie și țin foarte mult să vă pot ajuta.
Adrian, surprins de acest gest, schiță un soi de zâmbet:
- Adrian Mocanu...
Apoi Adrian dădu mâna cu ea și își feri privirea, ca și cum i-ar fi fost rușine că e în acel loc. Se tot uita prin cameră, ba la Iris, ba la camerele de supraveghere și își frecă mâinile de pantaloni, ca și cum ar fi fost prins într-o cușcă.
Iris se duse înapoi la scaunul ei și îl fixă cu privirea.
- Aveți palmele umede, domnișoară, făcu Adrian, după un minut de tăcere.
- Da, păi am mari emoții.
- Vă e frică de mine, nu?
Cuvintele lui ieșeau parcă cu durere. Vocea sa răgușită și aspră zgâria liniștea.
- Nu mi-e frică de dumneavoastră. Nu am de ce!
- Serios? Păi nu mi-am ucis eu soția? Nu sunt eu un criminal nebun?
- Nu cred asta. Sincer, nu cred că știm toată povestea. Absolut sigur e că nu purtați toată vina. De asta sunt aici, să vă ajut cumva să spuneți ce s-a întâmplat cu adevărat.
Adrian se uită brusc la ea, cu mirare în ochi. Dar după câteva secunde, își coborî iar privirea și tăcu.
- Aș vrea să-mi spuneți pe nume. Iris. Mă cheamă Iris.
Adrian nu spuse nimic, dar dădu vag din cap.
- Am fost să vă văd copiii. Sunt absolut adorabili, niște copii exact cum mi-i doresc și eu!
Adrian ridică din nou capul. Apoi fața i se schimonosi într-un început de plâns mut, dureros de mut.
- Sunt bine. Sunt foarte bine îngrijiți. Și le e foarte dor de dumneavoastră.
- Mai spune, te rog...
- Matilda e un om foarte puternic. Are grijă maximă de Matei. Am fost realmente impresionată de relația lor. Au forța să treacă peste toată această dramă. Le trebuie doar un pic de timp. Și, mai ales, să înțeleagă și ei ce s-a întâmplat. Așa că, cu cât mai repede aflăm, cu atât mai repede putem lucra cu ei pentru ca toată această poveste să aibă un final. Cred că știți că cel mai groaznic lucru într-o astfel de poveste e să nu existe răspuns și încheiere.
Adrian se uită din nou la ea, cu mare interes.
- Ce vrei să zici?
- Vreau să zic că trebuie să aflăm ce s-a întâmplat. Toți. Nu vă gândiți la proces, tribunal și partea asta de răspundere penală. Nu ne interesează asta în acest moment. Acum ar trebui să înlăturăm toate perdelele de fum din poveste și să ne asigurăm că vom știi ce să spunem copiilor, ca ei să înceapă procesul de vindecare. Nu o să fie greu, dacă vor știi ce a fost, de fapt. Vă rog mult să mă credeți. E esențial să reglăm asta, oricât de dureros, de greu, de infernal de greu ar fi. Adevărul e singurul leac. Și trebuie să-l știm.
Adrian nu o mai putea privi pe Iris. Se sprijinea pe coate, își luase capul în palme și părea rupt de realitate. Iris merse lângă el și se așeză în genunchi.
- Domnule Adrian, eu aș vrea să merg azi din nou la copii. Ce să le zic din partea dumneavoastră?
El se opri. Se uită fix în ochii ei. Privirea îi era speriată. Bărbia îi tremura dar nu voia să plângă în fața ei.
- Aș vrea să știu că sunt bine. Aș vrea să știu că vor trece peste momentele astea cât mai repede, deși...
- Deși?
- Deși îmi dau seama ce groaznic e pentru ei. Ca și pentru mine. Ca pentru toți cei dragi ai mei.
- Bun, dar ce să le spun?
- Că îi iubesc mai mult decât orice pe lumea asta! Că doar pe ei îi mai am și că dacă nu mă pot vreodată ierta, nu mai are rost nimic.
- Domnule Adrian, cum să le spun așa ceva? Cred că ei au nevoie de un mesaj mai luminos, mai optimist!
- Ce optimism, domnișoară, explodă cu mânie Adrian. Ce optimism?! Poate nu înțelegeți unde mă aflu! Poate nu înțelegi că nu mai sunt în stare să gândesc, că mintea mi-o ia razna, că efectiv nu mai știu nimic din trecut! Că o să stau toată viața în pușcărie și n-am să-mi mai văd niciodată copiii! Că am rămas fără nimic? Că toată viața mea de până acum a fost anulată!
Adrian se ridică brusc în picioare. Imediat doi gardieni au dat buzna în celulă. Iris a sărit imediat spre ei:
- Vă rog ieșiți, nu e nicio problemă. Vă rog, e ok!
- Domnișoară, aveți mare grijă! Eu zic că ar trebui să ieșiți imediat, spuse gardianul cel bătrân.
- Nu, domnule. Nu. Nu s-a întâmplat nimic. Sunt bine, vă rog să ieșiți.
Cu mici ezitări, cei doi ieșiră. Pe drum, cel tânăr spuse:
- Suntem aici, deținutule. Ai grijă. Mare, mare grijă ce faci!
Adrian era într-un colț al camerei, întors cu spatele la toată scena, de parcă nu făcea parte din tablou.
- Domnule Adrian, spuse Iris ferm, hai, așezați-vă. Hai să ne potolim. Uitasem, dar v-am adus o ciocolată și o cola. Poate vreți...
El se întoarse atunci spre ea și zâmbi. Era un zâmbet vag, dureros, abia schițat, dar fața i se lumină altfel.
- Hai să ne așezăm amândoi. Uitați cioco și cola.
Cei doi se așezară față în față, ca la început.
Cu mișcări febrile, Adrian desfăcu ciocolata din care mușcă cu poftă. Își dădu ochii peste cap de plăcere.
- Să știi Iris că nu am bani să îți plătesc astea...
- Nu-mi trebuie. Mă scoateți la un ceai de mușețel, după ce se termină toate astea. Știu eu un loc... spuse ea cu un zâmbet fantastic.
Adrian se opri o secundă din mestecat și apoi râse scurt.
- Doamne! Ați râs! Așa mai merge, așa vă vreau! O iau ca pe o victorie personală!
Adrian nu avea timp de răspuns. Termină mica ciocolată și deschise doza de cola, din care sorbi îndelung.
- Doamne, ce bine e... Uitasem, mormăi el superlativ.
- Totuși, ce le spun copiilor?
- Mă gândeam că eu nu-mi mai aduc aminte exact ce s-a întâmplat acolo. Ei erau în prag. Dacă ați putea să îi determinați să vă povestească... Dar nu. Mai bine nu. Mi-e teamă că vor suferi să treacă din nou prin experiența aia. Mai bine să zac în pușcărie toată viața.
- Stați o clipă. vreți să spuneți că dacă ei vor povesti, nu veți face pușcărie? Asta să înțeleg?
- Nu știu asta.
- Cum adică? Ce s-a întâmplat acolo că spuneți asta?
- Nu știu, sincer, mintea mea nu mai poate merge acolo. Nu vreau să fug de răspundere, jur pe Dumnezeul meu. Dar nu pot să-mi amintesc! Un lucru însă e cert. Nu eu am omorât-o pe Cara.
Iris zâmbea.
- Știu. Dar acum trebuie să dovedim. Vă jur că am să vorbesc foarte grijuliu cu Matilda și Matei. Nu vor trece din nou prin suferință, aveți cuvântul meu de onoare!
- Mulțumesc, Iris. Pare că mă înțelegi.
- Da. Păi poate că sunteți nevinovat. Sau, poate, cu vinovăție limitată, zâmbi ea. Rămâne să aflăm.
- Aș vrea să desenez. N-ai și niște hârtie?
- Eu nu, dar după mine, chiar aici, va veni un student de la Arte plastice să lucreze cu dumneavoastră. Aș vrea să-l tratați la fel ca pe mine. Amândoi vrem să vă ajutăm. Și nu vrem să ne fie frică de dumneavoastră!
Adrian zâmbi amar din nou.
- Dar serios, drept cine mă luați? De ce să vă fie frică?
- Păi chiar, nu are de ce.
Tânăra fată începuse să-și împacheteze lucrurile.
- Mai am o singură rugăminte, domnule Adrian. Aș vrea să vă aranjați un pic părul. De fapt, aș vrea să vă uitați la dumneavoastră un pic. Știu că nu ați mai făcut-o demult. V-ar ajuta.
Adrian luă mica oglindă de la Iris și se uită.
- Doamne... Doamne, Dumnezeule mare...!
- Aș fi vrut să v-o las, dar nu am voie. Însă ne vom vedea zilnic și v-o aduc. Sincer, nu aveți voie să vă lăsați așa neglijent! Nouă, fetelor frumoase, nu ne plac băieții care nu se îngrijesc, râse ea alintat.
Adrian zâmbi din nou.
- Bine, Iris. Să vedem ce se poate face...
Iris își luă geanta și merse drept în fața lui. Îl privi direct în ochi și-i întinse mâna:
- La revedere și pe mâine!
- La revedere, Iris. Mulțumesc.
- N-aveți pentru ce. Acum va veni Matei, studentul de la pictură. Sper să aveți aceeași energie bună și cu el. El e mai sensibil că deh, artist...
- Da Iris, clar. Nu-ți face probleme!
- Pe mâine!
- Iris, stai un pic. Spune-i Matildei mele că tava mea de argint e încă lucitoare! Știe ea...
(va urma)