Profesorul Călin și tânărul său doctorand nu au stat deloc să aștepte la ușa comandantului. Acesta îi primi imediat.
- Bine ați venit! i-a întâmpinat el cu un scurt zâmbet. Haideți luați loc. Cine e tânărul?
- Tânărul e Matei Pena. E cel la care m-am gândit când ne-ați sugerat să facem echipa de suport pentru Adrian Mocanu. El e de fapt și asistentul meu la clasă. Are ceva experiență pedagogică. În plus de asta, e foarte dedicat profesiei.
- E foarte bine că e așa, că ceea ce o sa vadă și ce o să experimenteze va fi extrem de greu de digerat, cred.
- Mi-a spus asta domnul profesor, chiar sunt curios ce ar putea să mă mai șocheze în meseria asta...
Cei doi au zâmbit.
- Credeți că e momentul să-i arăt niște planșe? zise comandantul.
- Da. Eu l-am prevenit, cred că e pregătit să le vadă.
Comandantul scoase un dosar enorm cu foi și le puse pe masă, în fața tânărului său colaborator. Matei se ridică în picioare și îl deschise calm. Dar în secundele următoare, tot chipul său blond, dulce, seren se transformă într-un rictus ciudat. Începu să înghită în sec din ce în ce mai des. Răsfoi doar câteva dintre desenele primite. Se așeză brusc pe scaun, de parcă nu-l mai țineau picioarele.
- Extraordinar... Uau! Incredibil... Mi s-a făcut sete...
Comandantul merse la dulap și-i oferi o sticlă de apă. Matei o luă și secă jumătate din ea dintr-o sorbire.
- Eu nu am mai văzut așa ceva. E un stil nou, e ceva ce nu știu unde ar putea fi încadrat, spuse tânărul, încurcându-se un pic în cuvinte.
Profesorul Călin zâmbi.
- Doar atât poți spune?
- Păi e șocant. Mi-e greu să descriu. Nu e nicio tehnică. E doar un țipăt venit de undeva din... mațe sau din mintea lui dusă... Pare posedat. Pare locuit de draci, de demoni...
Profesorul Călin și comandantul Brumaru se uitau amuzați la Matei.
- Hai să nu dăm în obscurantism, dragule, îi spuse blând profesorul. E doar un om într-un moment extrem de greu, purtând o enormă vină de care încearcă să se lepede.
- Domnule profesor, nici eu nu cred în demoni și baubau. Dar chiar dumneavoastră ne-ați învățat cum să ne bazăm pe primul instinct, când receptăm o operă de artă. Eu exact asta simt. Demoni. Draci. Și nu doar că l-au invadat pe el, dar ei dansează în fața noastră, cu toată nesimțirea. Chiar nu vedeți asta?
Cei doi "bătrâni" se uitară unul la celălalt. Apoi comandantul spuse:
- Cred că sunt mai multe planuri de cercetat aici. Crima s-a produs, asta e clar, dar nu cred că Adrian poartă toată vina. Sunt circumstanțe atenuante, sunt sigur. Doar că el nu poate să meargă înapoi cu mintea și să ne spună. Pur și simplu, nu poate. Copiii au văzut scena, dar se lucrează greu cu ei, pentru că nu pot descrie nici ei obiectiv. Și e logic. Apoi tot ce am aflat noi de la vecini, de la prieteni, de la părinții amândurora, nu ne ajută deloc. Toți descriu o relație aproape perfectă, dar care brusc, fără nicio motivație aparentă, s-a destrămat ireversibil. Da, Cara, adică victima, începuse să bea. Da, Adrian suferea foarte mult. Da, copiii aveau un program prea strict și prea rigid, când stăteau cu mama, dar toate astea nu explică aproape nimic. În seara crimei, el a venit cu 10 minute înainte ca ea să se producă. Cearta s-a iscat cu doar un minut înainte ca vecinii să audă țipătul ei, când a fost înjunghiată. Pe urmă, toate echipele mobile, adică Poliția, Salvarea, Protecția copilului, s-au mișcat foarte rapid. L-am arestat după nici 30 de minute. El însă în tot timpul ăsta a rămas catatonic, fără reacție, fără să înțeleagă nimic. Era blanc. Apoi, brusc, nebunește, fără vreun element declanșator, a găsit o bucată de cărămidă și a desenat toți pereții celulei unde e și acum reținut. Și așa face de atunci, și iată, au trecut două săptămâni. Omul are trei stări. Una de nepăsare, de blanc, de amorțire totală, alta de hiperactivitate, când se apucă să deseneze ca dementul, iar alta, mai scurtă, când e lucid și putem discuta, însă trebuie mereu să am grijă să nu îl agit prea tare, moment în care intră brusc într-una din celelalte două stări.
- Eu ce ar trebui să fac, atunci? întrebă tânărul artist.
- Dumneavoastră ar trebui să îi fiți prieten. Să-i intrați cumva pe sub piele și să îl temperați. Arătați-i calea spre o disciplină a desenului. Cu alte cuvinte, încercați să-i scoateți impulsul din mațe, din viscere și să i-l mutați spre minte, spre inimă. Nu știu cum să spun altfel, mă gândesc că așa vom putea să aflăm mai multe de la el. Cum ați putea face asta, e provocarea dumneavoastră, eu nu mă pricep. Știu doar că impulsurile astea nevrotice pe care le are acum, sunt o piedică totală între noi și adevăr. Aveți doar o oră pe zi, timp de 15 zile. Ce ziceți? Încercați? Bineînțeles, nu veți fi singur în tot demersul ăsta. Sunt eu, e domnul profesor Călin și încă o echipă de psihologi, iar tot timpul, gardienii vor fi pe fază. Nu știm dacă nu cumva ar putea deveni agresiv când încercăm să-i schimbăm atitudinea. Există și riscul ăsta, așa că e nevoie și de curaj și bărbăție. Deci?
*
Comandantul era un pic răvășit. Își tot netezea cravata inexistentă, gestul său care trăda emoție și agitație lăuntrică. Se vedea pe fața lui că adunase nopți nedormite. Toți cei din cameră simțeau o anumită urgență a acestui brav polițist de a înțelege ce se întâmplă în cazul ciudatei și șocantei crime care încinse toată țara.
- Dragii mei, uitați care sunt regulile, spuse el: veți merge pe rând, individual, cu Adrian. Vă vom aranja o cameră specială unde încercăm să-l facem să se simtă în siguranță totală. Am această idee, că el se va deschide doar în fața tinerilor. E profesor de liceu, e apropiat de ei din câte am aflat, ba chiar a câștigat un concurs de popularitate, făcut în joacă de elevi. Are doi copii la care ține enorm, așa că ăsta e pariul meu. Voi doi, dragilor, veți avea sarcina să-l descoperiți. Iris, tu va trebui îi înțelegi declanșatoarele, să vezi de unde se alimentează stările sale. Ideal ar fi ca în zilele rămase până la proces să înțelegem cine e acest om. Cu tine, Matei, am vorbit. Știi ce ai de făcut. Noi ăștia bătrâni vom aduna datele și vom decide direcțiile de urmat. Avem doar 14 zile la dispoziție. Între timp, eu merg mai departe pe investigație. Trebuie să aflu elemente noi, că până acum nu am aflat mai nimic. Încă pare o crimă fără mobil, ceea ce e imposibil. Și deși este interzis, voi încălca consemnul profesional în fața voastră, ca să înțelegem toți unde suntem și ce-i de făcut. Dacă sunt întrebări, vă rog!
Iris se sculă brusc în picioare.
- Domnule Brumaru, am eu o întrebare personală, dacă îmi dați voie.
- Sigur, Iris.
- De ce puneți atâta patimă în investigația asta? Nu e doar un alt caz din sutele de până acum de care v-ați ocupat?
Profesorul Călin își ascunse fața în palme, zâmbind de îndrăzneala doctorandei sale. Ceilalți zâmbiră mirați. Comandantul Brumaru părea încurcat, prins la mantinelă.
- Iris, mi-e greu să-ți spun. Mi-e tare greu. Hai să zicem că am și eu un moment în istoria mea în care am fost Adrian. Nu, nu am comis nicio crimă, Doamne ferește... Poate altădată o să vă povestesc. Acum nu sunt pregătit. Dar da, rezonez cu Adrian și cam știu ce are pe suflet.
Cei din cameră lăsară capetele în jos. Profesorul Călin clipea des și psihologul Chiriac își dregea inconștient vocea. Tinerii rămaseră stană. Răspunsul comandantului îi cam derutase.
Se auzea o mașină de poliție intrând intempestiv în curte, cu sunetele stridente ale sirenei, sporind momentul neclar.
- Nu vă speriați. Nu sunt un criminal, mai spuse el zâmbind. Dimpotrivă, eu îi adun din oraș. Bun, și acum, dacă nu mai sunt întrebări, ne revedem mâine cu tinerii. Veți intra pe rând. Iris intră prima și Matei imediat după. Matei va vedea live sesiunea lui Iris, ca să știe de unde o va lua. Sper să colaboreze și omul nostru. Ora de începere va fi 8. Toate sesiunile vor fi filmate. Iar noi, ăștia bătrâni, ne vedem la trei zile. Ok?
(va urma)