Sinopsisul episodului precedent: Brumaru și Iris merg la Protecția copiilor să discute cu copiii lui Adrian, Matilda de 8 ani și Matei de 5, care ar putea oferi perspective noi asupra tragediei. În ciuda experienței sale, comandantul simte presiunea situației, în timp ce Iris își menține calmul, pregătită să exploreze mintea fragilă a celor mici.
De la copii au aflat că tatăl a ridicat cuțitul, dar aceștia nu au putut termina povestea, fiind încă în traumă majoră. După ce copiii au fost scoși din cameră, Anda, mama surogat, adică psihologul care stătea cu copiii non-stop le spune tot ce știe despre caz. Ea povestește printre altele că mama era cam dură cu copiii, că ei aveau acces foarte limitat în sufragerie și acces interzis în bucătărie. Iris crede că mama era alcoolică și că se ascundea acolo să bea.
Comandantul intră nervos în biroul său. Își aruncă servieta pe masă și se dezbrăcă smucit de palton. La ușa sa se auziră ciocănituri discrete.
- Hai, intrați. Intrați toți.
Șase gardieni intrară indeciși.
- Să trăiți, domnule chestor șef!
- Mi-ați adus stick-ul?
- Uitați-l aici! zise unul mai tânăr. Am selectat momentele care mie mi s-au părut mai clare. Adică mai sugestive.
Comandantul deschise laptopul.
- Hai, stați jos! Ce e nou cu el?
Toți se uitară la un gardian bătrân
- Păi, raportez, pare că s-a mai liniștit. Nu prea vorbește cu noi, ne răspunde monosilabic, nu doarme, nu prea mănâncă, se poartă ciudat... Uitați-vă pe stick. Bine că măcar nu mai sare la bătaie. Își revine, totuși...
Comandatul privea imaginile de pe laptop cu mare interes. După două minute, lămurindu-se, închide laptopul cu nerăbdare.
- Domnilor, stăm pe loc cu omul ăsta. Nu avem un plan clar cu el, nu avem psiholog, nu avem nicio procedură să-l ajutăm cumva.
- Iertați-mă, domnule chestor șef, dar nu prea facem așa ceva niciodată. Noi doar îi pregătim pe ăștia pentru proces. Iar cu Mocanu e halimai. Nu uitați că ne-a luat la poceală, că făcea scandal când îi venea lui pe chelie, ne-a mâzgălit toți dracii din lume pe pereții, că ți-e și frică să mai intri acolo, zise grav și morocănos un dintre ei. Și nici nu vorbește cu noi. Tot desenează în neștire numai moroi și capete de morți, ca demenții. Noi îl tratăm ca atare.
- Nu, nea Viorel. Acest om are nevoie de atenție specială. Odată o să vă spun eu de ce, deocamdată vă purtați frumos de tot cu el și, chiar dacă nu vă convine, veți face ceea ce ordon eu. Nu e vorba de vreo pilă sau ceva, doamne ferește. E vorba că e un caz special. Atât. S-a înțeles?
- Am înțeles, făcură ei cam fără vlagă.
- Bun. Acum îl aduceți-l la mine, cu doi dintre voi. Cu cătușe, deocamdată. Sunteți liberi.
- Să trăiți, spuseră ei în cor și ieșiră rapid.
Comandantul ieși în prag:
- Acum puteți să intrați. Haideți, vă rog!
În biroul comandantului intrară profesorul Călin, psihologul Chiriac și doctoranda lui, Iris.
- Domnilor, ajutați-mă să trag trei scaune aici, în spatele biroului. Aici vom sta toți. El va sta acolo, în fața ușii, flancat de gardieni, deci nu aveți de ce să vă temeți.
Cei trei au tras scaunele și așteptau cu mare emoție. Iris își strângea poșeta tare la piept și avea ochii măriți. Se uita la parchet de parcă era o prăpastie. Profesorul Călin se uita și el în jos, cu mâinile încrucișate și înghițea des. Chiriac se juca cu un pix.
Comandantul își netezea cravata. Într-un târziu, spuse:
- Doar eu vorbesc. Dumneavoastră puteți pune întrebări doar dacă vă numesc eu. O să fie greu de tot la început. Trebuie să vă dați seama ce e în mintea acestui om, el încă e în negare, probabil.
De pe culoar se auzea rumoare. Comandantul deschise ușa. Doi dintre gardieni aproape că îl târau pe Adrian Mocanu, ciudatul criminal misterios.
- Încet cu el, oameni buni! Hai, puneți-l aici și stați în picioare lângă el.
Adrian fuse pus cam brusc pe scaun. Avea mâinile încătușate în față. Stătea crispat, aplecat, cu coatele pe genunchi și fruntea sprijinită pe palmele desfăcute. Nu i se vedea fața. Nu putea să se uite la ei.
- Domnule Mocanu, te rog să te relaxezi. Nu suntem aici să îți facem rău. Nu te judecăm și nu te învinovățim de nimic, vrem doar să ne informăm despre ce s-a întâmplat.
Adrian nu avu nicio reacție.
- Sunt chestorul Brumaru. Am alături o echipă de profesioniști cu care sper să te putem scoate din șoc. Sunt oameni de care ai nevoie. Încercăm fiecare dintre noi să înțelegem cum a fost. Știm, bineînțeles, că a fost un accident. Nenorociri se pot întâmpla tot timpul, crede-mă că știu foarte bine asta.
Adrian nu mișca. Stătea parcă scos din priză. Părea că trăia doar în mintea sa.
Comandantul se ridică și luă o sticlă de apă plată de pe masă. Merse la el și i-o puse în brațe, într-un echilibru precar, apoi îl atinse prietenește pe umăr, într-un gest scurt.
- Hai, ia și bea un pic.
Atunci Adrian își înălță capul spre el. Îl privi suspicios, direct în ochi. Era răvășită privirea lui. Ochii săi verzui și incerți păreau decolorați de la plâns. Avea trăsături atletice, dar toată alura sa era neglijentă. Era într-un soi de trening, cumva în haine de casă, părul era însă slinos și îi cădea pe față. Avea o barbă neagră, nearanjată, crescută în pâlcuri, creață și masivă, iar nasul era un pic teșit, ca la boxeri. Părea epava unui om foarte frumos.
Comandantul se întoarse pe scaunul său, evitând privirea, iar deținutul își deschise sticla din care bău tot conținutul.
Comandantul tăcu. În cameră se făcu o liniște crispantă, care dură aproape un minut, timp în care omul din fața lor se uită prin cameră și la oamenii din ea. Niciunul nu reușea să-i înfrunte privirea mefientă.
- Adrian, începem? zise în cele din urmă Brumaru.
- Nu prea am chef de vorbă, răspunse leneș și tărăgănat Adrian.
- Nu știu, Adrian, poate e mai bine să te descarci. Cred că e groaznic să stai cu sufletul plin de atâtea frământări. Îți spun din experiență, te va ajuta foarte mult să vorbești. Ești un bărbat puternic și cred că poți să-ți înfrunți fricile. Apoi noi aici îți suntem prieteni. Crede-mă!
Un alt moment de liniște stranie se lăsă. Se auzea doar zumzăitul discret al neoanelor din biroul sărăcăcios al comandantului. Mirosea a parchet vechi, proaspăt spălat cu detergent ieftin și a cafea. De undeva de departe, se auzea haloul sonor misterios al orașului.
- Dar dacă nu poți, înțeleg. Te las înapoi în celulă, dacă încă nu ai curaj. Dar ne ai pe toți aici și pierzi ocazia să ai mai multe ajutoare. Cum vrei!
Adrian se uită din nou la cei de față, luându-i la rând cu privirea. Toți schițară un soi de zâmbet de încurajare.
- Ce vreți să știți? făcu el după un timp.
- Cum te simți în acest moment? Ce gândești și cum percepi ce s-a întâmplat?
- Nu știu. Pur și simplu nu pot să mă concentrez pe nimic. Nu pot sta cu mintea pe o idee nici măcar două secunde. Simt nevoia să fac ceva. Simt nevoia să dorm, simt nevoia să urlu, să plec, să lovesc, să plâng, să urlu iar... Vreau să urlu tare, tare, să iasă tot răul din mine. Mă simt ca un animal în ghearele unei capcane. Ca un om decapitat, dar cu viață. Nu știu ce e. Nu știu. Simt nevoia să fac ceva...
- Și atunci desenezi, nu?
- Da, nu știu de unde a venit asta. Nu am desenat nimic din copilărie, cred. Și nici nu sunt eu, cel care desenează, nu știu cine e și ce se întâmplă.
- Totuși, domnule Mocanu, trebuie că vă reamintiți ceva din seara aia...
- Da, îmi amintesc tot, numai că nu mă pot gândi. Vreau și eu să înțeleg ce am avut cu Cara mea, dar nu pot sta cu mintea acolo. Îmi fuge, mă sperii și vreau să fug, să urlu și să mă înghită pământul!
- Bun, lasă. Nu te mai gândi la ce s-a întâmplat. Mai bine, spune-ne cum era Cara, cine e Cara pentru tine.
Adrian oftă din străfundurile sale. Se așeză mai bine pe scaun. Respirația îi deveni greoaie, ca și cum ar fi gata să plângă.
- Nu-mi dau seama cum am ajuns aici, noi doi. Cara a fost lumina vieții. Cara a fost bucuria. Cara a fost mereu drumul meu. Iar când s-au născut copiii, am fost cel mai fericit...
Adrian se opri. Un val uriaș de plâns îl năpădi. Își luă iar frunte în palme și plânse cu urlete. Lacrimi de granit brăzdau obrazul aspru, ca niște pluguri. Cei doi gardieni puseră îngrijorați mâna pe umerii lui, părea că se va ridica și va distruge totul în jurul său. Toți cei din sală se agitau, mai puțin Chiriac, cel care se uita concentrat la această scenă dramatică. Comandantul se uită la Chiriac.
- Lăsați-l un minut. E ok. Dați-i un pic de spațiu, spuse psihologul calm. O să-și revină.
- Nu e mai bine să stea singur?
- Nu, deloc. Are nevoie de noi, chiar dacă îi e greu acum să admită asta.
- Bine. Așteptăm.
Adrian însă nu putea să se oprească. Plânsul lui se transformă într-un fel de disperare, ca și cum era în cădere liberă într-o prăpastie fără fund. Se uita în jur, căutând ceva de care să se agațe. Respirația sa deveni foarte amplă, trăgea aerul printre dinți și își umfla obrajii când îl elimina. Gardienii din spatele lui interveniră și îl țineau blocat pe scaun, dar el făcea eforturi mari să se poată ridica. Ceilalți erau deja în picioare și se înghesuiră într-un colț.
- Stai calm, omule, stai acolo jos! Hai gata, ia-o încet!, spuneau gardienii enervați și îngrijorați.
Comandantul se gândi un pic, apoi eliberă biroul de toate obiectele, punându-le pe scaunele goale. Luă flipchart-ul de pe stativul său din colț și-l puse pe masă, împreună cu câteva markere colorate.
- Haideți cu el la masă, încet! spuse Brumaru liniștit.
Cei doi gardieni îl săltară de pe scaun și îl aduseră în fața biroului. Adrian părea în transă. Se uită o secundă la planșa din fața sa și, cu mâinile încătușate luă o cariocă verde și se apucă să deseneze. Mișcările erau aproape necontrolate. Toată pagina se umplu de cranii, de demoni înfometați, urlând, gata să muște, gata de atac mortal. Profesorul Călin prinse curaj și veni chiar lângă el, uluit, vrăjit de ceea ce vedea. La un moment dat, carioca secă și Adrian o aruncă nervos. Luă alta, neagră, și reîncepu dansul său dement pe pagină. Rupse prima filă, deja umplută într-un minut, și porni a doua. Apoi a treia, a patra și a cincea. Ce rezulta era din ce în ce mai groaznic, mai înfiorător. Ceilalți făcură cerc în jurul biroului și se uitau cu o uriașă uluială. Nimeni nu mișca, nu se auzea decât carioca, dansând dementă pe foaia albă și gemete de efort din partea omului cu cătușe. Toată realitatea momentului părea alterată de o prezență necunoscută.
Psihologul Chiriac se uita mai mult la Adrian, Iris se uita mai mult la profesor, Călin se uita la foaie iar comandantul îi lua la rând cu privirea pe fiecare.
Adrian se opri brusc. Căzu în genunchi, obosit, consumat, secat de efort. Părea din nou fără niciun pic de energie. Se uita cu ochii goi, sleiți în podea.
Profesorul Călin luă filele rupte de pe jos și le privi.
- Așa ceva eu nu am mai văzut, omule! Astea nu sunt desene. Astea sunt vii, ne vorbesc și ne explică prin ce treci! Te simt, înțelegi?
Adrian Mocanu nu putea răspunde. Nu mai era cu ei.
Gardienii primiră un semn de la comandant și îl duseră înapoi în celula sa.
Comandantul se puse în mijlocul camerei și le spuse invitațiilor:
- Domnilor, cred că nu mai e timp de tergiversat. Aici avem de a face cu o tragedie, dar o tragedie care încă trăiește, se zbate și ne vorbește. Demoni de neînțeles au intrat în omul ăsta și nu-l lasă în pace. Și nu doar vina enormă ce-l apasă îi stârnește, mai e ceva acolo. Încă ceva ce eu nu pot depista. Iar acel ceva mă face să vreau să-l ajut. Acel ceva îmi pare familiar.
- Eu vă spun ceva, completă psihologul Chiriac. Căutând prin toată experiența mea cazuri similare, am ajuns la concluzia că ce avem aici e chiar unic, ca reacție interioară și exterioară. Dar e foarte clar că e vorba de o remușcare uriașă. E un mecanism de apărare care s-a dezvoltat inconștient. Dacă vreți explicații pe termeni de specialitate, atunci vă zic că e o formă de disociere prin care mintea lui separă emoțiile intolerabile de conștient. Asta înseamnă că Adrian vrea să comunice cu noi prin artă faptele sale pe care nu le poate verbaliza. Și deci, totodată, e un țipăt teribil de ajutor.
- Iar eu vă spun că nu e el cel mai vinovat, în tot ceea ce s-a întâmplat acolo, spuse îngândurat comandantul. Adică, sigur, el e făptuitorul crimei, nu am îndoieli, dar nu a premeditat nimic. Ba mai mult, cred că a fost împins să o facă. Sau că a fost un accident. Dar și eu simt că ne cere ajutorul. Ceea ce mă intrigă e că am un soi de slăbiciune pentru el, pentru cazul ăsta. Am văzut multe și m-am lovit de tot felul de criminali și nu credeam că mai pot empatiza așa cu cineva. E ciudat. Dar merg mai departe. Vreau să-l ajutăm. Dumneavoastră ce ziceți, maestre Călin?
Profesorul încă se uita pe planșele desenate de Adrian cu un minut în urmă. Apoi spuse:
- Nu știu, poate dumneavoastră aveți explicații pe domeniul dumneavoastră. Eu însă nu am. Doar poate un punct de plecare. Ce vreau să spun e că esența artei e trăirea, emoția. De cele mai multe ori, ceea ce creatorul sau interpretul simte în momentul creației, asta simte și privitorul, dar cred că am mai spus asta. O lucrare de artă, indiferent de domeniul ei, e perfectă când se naște dintr-o emoție curată, intensă, adusă la lumină pe o cale nemurdărită. Or aici, chiar dacă tehnica e rudimentară, ceea ce exprimă e atât de intens încât poate mișca și munții! E hipnotică. Vă dați seama dacă ar avea și o tehnică bună, adică un stil, răbdare, concentrare... Acum la el în minte e doar emoție. Cum spunea și domnul Chiriac. Dar eu nu vreau deloc să mă bag în domeniile dumneavoastră, eu vreau doar să mă concentrez pe actul artistic, în cazul Adrian. Și aș vrea să îl ajut pe partea asta. Aș vrea mult să-l ajut. Ar putea ieși ceva incredibil din el.
- Și nu doar că ar ieși un artist din el, dar ar ieși și adevărul la suprafață, prin arta sa, cred eu! completă zâmbind Brumaru.
- Și, în mod sigur, și vindecarea sa sufletească, dacă e bine îndrumat psihologic, spuse și Iris.
Un minut de tăcere făcu ca cei patru oameni să cadă pe gânduri.
Comandantul rupse tăcerea:
- Mă gândesc așa: în fiecare zi, o oră de consiliere psihologică și o oră de consiliere artistică. Apoi ancheta mea, blândă și profesionistă. Mai avem 20 de zile până la proces. Aș vrea să îi transmitem că facem tot ce putem să îl ajutăm, dar că nu noi decidem sentința. Iar, în cazul lui, pușcăria poate fi un loc de reflecție și de vindecare. Dar tot așa, cu ajutorul primit de la noi. Ce ziceți, domnilor?
Profesorul Călin era încă absorbit de desene. Vru să zică ceva dar Iris i-o luă înainte:
- Eu vreau! Vă rog mult, lăsați-mă pe mine în cazul ăsta! îi spuse ea aproape implorând psihologului Chiriac.
Comandantul interveni rapid:
- Omul acum e haotic și nu avem idee cum va reacționa la intențiile noastre, dar știți ce m-am gândit? Hai să lăsăm niște tineri să lucreze cu el. Facem o echipă de studenți sau de doctoranzi. Iris e una. Găsim și dumneavoastră, domnule profesor, un tânăr și le dăm avânt în cazul Adrian. Bineînțeles, noi supraveghem totul, dar de la distanță. Ce ziceți de asta?
- Bună ziua, Adrian! spuse comandantul.
- Bună ziua.
- Cum mai ești? Ce se mai întâmplă cu tine?
Bărbatul nu răspunse. Se uită în jos cu o figură extrem de preocupată.
- Nu vrei să vorbim un pic? insistă comandantul.
- Și să vreau să vă răspund, nu aș ști ce.
Brumaru se așeză pe pat. Îi era greu să înceapă discuția. Dar începu:
- Adrian, trebuie să admiți realitatea. Așa ai să poți să te vindeci de toată frământarea ta. Trebuie și noi să înțelegem ce s-a petrecut. Până acum, nu știm mai nimic. Ai să mergi în fața judecătorului și nu ai nicio apărare. Mai e puțin și ți se dă sentința, ai să pleci de aici și nu te mai pot ajuta.
- De ce vreți dumneavoastră neapărat să mă ajutați?
- Nu știu să răspund, Adrian. Nu am mai făcut asta. Dar simt că trebuie. Nu ești principalul vinovat. Dar nici nu poți vorbi. E un mister pe care trebuie să îl deslușesc, iar tu nu mă ajuți deloc. Nu TE ajuți deloc. Iar eu nu plec de aici până nu aflu ceva. Orice.
Adrian Mocanu se uită la comandant pentru prima oară cu atenție.
- Ce îmi fac copiii? întrebă el cu emoție mare.
- I-am vizitat, ai niște copii fantastici, să știi. Sunt bine. Au tot ce le trebuie, sunt îngrijiți perfect și sunt oameni care au doar grija lor. Nu trebuie să te îngrijorezi despre ei.
- Am decăzut din drepturi, nu?
- E doar o formalitate, până elucidăm cazul. Dacă mă ajuți să înțeleg ce s-a întâmplat acolo, poate îți vei recăpăta drepturile tale de tată. Dar dacă nu...
- Nu pot, domnule comisar. Nu pot.
- De ce nu poți?
- Nu pot! Mi-e imposibil să mă gândesc în trecut. Mi-e imposibil să mă întorc cu mintea acolo. Dacă îmi aduc aminte, chiar și pentru o secundă, de chipul ei sau al copiilor, pur și simplu o iau razna. Nu am cum să vă ajut. Cel puțin, nu acum.
- Spune doar atât, o iubeai?
Adrian îl fixă cu o privire disperată pe comandant. Apoi intră brusc într-o stare de cumplită agitație. Se sculă brusc de jos și începu să se plimbe prin celulă, respirând de parcă ar fi făcut un efort uriaș. Comandatul sări din pat și încercă să-l oprească. Adrian îl împinse cu forță. Doi gardieni, care supravegheau totul de afară, săriră să-l imobilizeze. Îl puseră din nou în colțul celulei și ieșiră, împreună cu Brumaru, și închiseră celula. Din interior se auziră sunetele unui plâns cumplit. Unul din ei spuse:
- Acum, dacă vrem să se calmeze, ar trebui să îi dăm să deseneze.
- Păi da, dați-i de desenat.
Gardienii îi puseră pe pat niște coli dintr-un bloc de desen și niște cărbune. apoi ieșiră rapid.
Pe vizor, comandantul vedea cum Adrian, într-o transă totală, desena febril un chip de femeie cu înfățișare de monstru.