Adrian, aflat într-o stare de izolare emoțională extremă, manifestă crize ocazionale de isterie, calmate doar prin desen. Cele câteva zeci de planșe colectate reflectă o suferință viscerală, iar echipa este uluită de intensitatea artistică a lucrărilor.
Spre final, Brumaru și Iris merg să discute cu copiii lui Adrian, care ar putea oferi perspective noi asupra tragediei. În ciuda experienței sale, comandantul simte presiunea situației, în timp ce Iris își menține calmul, pregătită să exploreze mintea fragilă a celor mici.
- Bine ați venit, sunt Ioana Stănoiu, eu conduc această direcție. Vreau să vă spun încă de la început că cei doi copii, Matei și Matilda, sunt încă profund marcați și încă în mare suferință. Cu multă greutate am reușit să îi echilibrăm un pic. Vă dați seama, au pierdut tot ce au avut într-o singură secundă și au fost martori la o oroare care îi va lăsa vătămați pe toată viața. Nu prea poți să faci minuni cu astfel de copii. Dar, oricum, sunt mult mai bine decât în noaptea crimei, slavă Domnului!
- Aveți dreptate, spuse comandatul. Spuneți-ne, aveți vreun sfat? E ceva ce ar trebui să evităm să-i întrebăm? Pentru că ultimul lucru din lume pe care ni-l dorim e să deschidem vreo rană copilașilor..., spuse comandantul, netezindu-și la nesfârșit cravata inexistentă.
- Nu, nu se pune așa problema. Ei vor trebui încet și delicat să accepte ce s-a întâmplat, ca să se poată vindeca. Dar, repet, delicat, cu mare grijă, fără insistențe. Dacă se poate, pe un ton jos, cu zâmbet și cu multă răbdare. Ei nu sunt genul vorbăreț, să știți.
- Da, doamnă. Cât voi putea! Totuși, sunt aici să aflu ceva...
- Știu, înțeleg. Mă bazez totuși pe faptul că sigur știți să citiți sufletele. Oricum, eu voi sta aproape. Înțeleg că doar dumneavoastră o să le puneți întrebări, da?
- Despre eveniment, da, doar eu. Iris e psiholog, ca și dumneavoastră, și va avea grija lor, cât stăm de vorbă.
Directoarea se uită mai atent la Iris, care o confruntă cu un zâmbet sigur și plăcut.
- Bine. Mă duc să aduc copiii.
Rămași singuri, Brumaru și Iris se uitară unul la celălalt și oftară.
- O să fie bine, o să vedeți, zâmbi Iris, dar strânse puternic geanta la piept.
- Doamne, ce clipă..., făcu comandantul, apoi se închină discret.
Ușa se deschise.
Cei doi se ridicară oficial în picioare.
- Bună, copii, spuse Brumaru stângaci. Eu sunt Geo. Iar ea prietena mea Iris. Hai, intrați și stați aici, pe scaune, vă rog.
Copiii rămăseseră în prag, nu îndrăzneau să intre.
Iris merse spre ei și se așeză pe vine, în fața lor:
- Matilda, Matei, eu sunt Iris și mi-ar plăcea să fiu prietena voastră.
Iris le întinse mâna iar cei doi o strânseră sfioși.
- Hai, vă rog, intrați un pic, spuse ea. O să vorbim un pic cu voi, nu vă temeți, suntem prietenii voștri. Luați loc aici.
Matilda era o fată înaltă și frumoasă. O frumusețe care trăda un suflet nobil și o minte inteligentă. Părea un pic speriată, dar urmărea scena cu multă atenție. Privirea ei albastră scruta încăperea și mai ales pe comandant. Își luă fratele de mână și se așezară amândoi pe scaunele din fața mesei unde stătea Brumaru. Matei, un băiat dolofan, roșu în obraji și cu un păr creț foarte bogat, era copleșit. Evita orice privire și se uita doar în jos, căutând să iasă mental din scenă.
Brumaru încă își netezea compulsiv cravata inexistentă. Simțea că avea nevoie de mai mult timp să înceapă cu întrebările, așa că îi transmise lui Iris o privire rugătoare. Atunci ea a zis:
- Matilda, îmi place foarte mult cum îți stă părul! Ești atât de frumoasă! Unde te-ai tuns, să mă duc și eu?
Fata schiță un zâmbet.
- Nu știu. Anda știe, ea m-a dus.
- Cine e Anda?
- E de aici, are grijă de noi.
- A, aha, vă înțelegeți bine, nu?
- Da.
- Super. Matei, tu ce faci? Ești cam tăcut...
Matei se uită la Iris cu o față foarte serioasă. Nu răspunse nimic. Apoi își reluă privire în podea.
- Stai un pic Matei, tu ai ochii verzi? Și Matilda albaștri? Vai cât de frumos!
- Sunt albaștri! protestă el.
- Ia, stai să văd!
Matei se uită la Iris cu ochii măriți, ca să se vadă bine culoarea. Iris zâmbi. Zâmbi și Matei, realizând că era caraghios.
- Sunteți adorabili, nu e așa, Geo?
- O da, sunteți minunați.
Comandantul își luă scaunul și și-l trase în fața copiilor.
- Dragilor, eu sunt aici să vă întreb câte ceva. Trebuie să înțeleg niște lucruri. Dacă nu vreți, nu răspundeți, nu e nicio supărare. Dacă vă vine să plângeți sau dacă e ceva ce nu vă place la mine, eu mă opresc imediat. Doar spuneți, ok? Nu vreau să vă supăr, vreau doar să vă rog să mă ajutați să-mi fac meseria ca să pot să vă ajut și pe voi.
Se făcu liniște. Matilda se uita direct în ochii Comandantului. Era foarte curajoasă și voia ca el să vadă asta. Apoi se uită spre Matei, care nu-și lua privirea dintr-un punct fix din podea.
- Matilda, înțelegi? întrebă Brumaru zâmbitor.
- Sunteți de la Poliție, nu?
- Da. Nu vrem decât să facem un pic de lumină. Îți vrem binele. Te rog, crede-mă, e foarte important să vorbim, atât cât se poate.
- Știu. Mi-a zis Anda că o să veniți. Dar vreau să plece Matei. Vă spun eu tot. El o să plângă.
Brumaru se gândi un pic, apoi văzu că fața băiatului se strâmbă într-un început de plâns.
- Ce idee bună, Matilda. Da, sigur. Trebuia să mă gândesc eu la asta. Ai dreptate, e mai bine.
Directoarea apăru imediat de după ușă.
- Hai Matei, mergem la Anda. Salută oamenii și dă-mi mânuța.
- La revedere, spuse el încet și înlăcrimat. Trecu apoi pe lângă sora sa care îi oferi o îmbrățișare scurtă.
- Pa, Matei. Să fii puternic, au spus cei doi vizitatori.
Ioana și Matei ieșiră.
- Bun, acum, hai să ne spui ce s-a întâmplat, Matilda. Mă bucur că ești atât de cooperantă și că vrei să ne vorbești. Eu nu zic nimic, te las pe tine să zici cât vrei și cât poți. La final, dacă mă lași, o să te mai întreb mici chestii, ok?
- Ok.
- Te ascult.
Iris trecu pe scaunul gol de lângă ea și-i luă mâna fetei într-a sa. Matilda zâmbi. Apoi începu, cu ochii închiși:
- Tata și cu mama s-au certat rău. Tata i-a zis că nu are grijă de noi și că nu-l lasă să ne vadă și că e rea cu noi. El nu stătea acasă, era plecat. Noi stăteam doar cu mama.
Brumaru tăcea strategic. Matilda aștepta întrebări, dar ele nu veneau.
- Tata a plecat de acasă când am început școala, în septembrie. Ne-a zis că ne iubește foarte mult dar că e mai bine să plece, ca să nu auzim că se ceartă. Tata ne iubește. Și pe mama o iubește, să știți!
Tăcerea continuă.
- În seara aia, tata a venit să ne vadă. Mama s-a supărat foarte tare și i-a zis să plece. A țipat la el. Mama era nervoasă de câteva zile, de fapt, nu știu de ce. Tata a vrut să ne ia cu el, dar mama nu l-a lăsat. Au început să țipe amândoi. Iar când se certau, mama a luat cuțitul. Apoi...
Matilda s-a oprit. Lacrimi uriașe stăteau să curgă din ochii ei frumoși. Iris a luat-o de după umeri și încerca să o liniștească fără vorbe. Brumaru se puse în genunchi în fața ei:
- Apoi el a luat cuțitul și a lovit, nu? Hai iubito, spune doar asta!
- Da...
- Ai fost de față? Ești sigură?
- Da. Noi nu aveam voie în bucătărie, dar am văzut asta din ușă. Atunci mama a căzut, așa cu sângele ăla...
Matilda plângea și nu mai putea vorbi. Comandantul o luă în brațe imediat. Apoi se ridică cu ea în picioare și încerca să o consoleze. Directoarea veni imediat în cameră. Toți cei patru se uniseră într-o îmbrățișare comună.
- Gata, Matilda. Ai fost minunată, m-ai ajutat foarte, foarte mult.
- Cred că ar fi bine să meargă la fratele ei, sugeră directoarea.
- Da, sigur.
- Hai, Matilda. Salută și hai să mergem la Matei și la Anda.
Brumaru o puse jos, pe picioare. Apoi îi sărută mâna, într-un gest patern. Iris o sărută pe frunte. Matilda continua să plângă înfundat.
- La revedere, a zis ea, ieșind cu directoarea.
Comandantul rămase gânditor, cu capul pe spate.
- Hai, că ne-am descurcat foarte bine, spuse Iris, încercând să îl aducă pe Brumaru pe pământ.
- Da, cred. Am greșit cu ceva? Ce zici?
- Nu, nu ați greșit cu nimic. De ce spuneți asta?
- Am fost prea mămos. I-am zis "iubito". Total aiurea...
- I-ați vorbit ca fiicei dumneavoastră. E absolut ok.
- Nu știu, zău... Dar de fapt, pe mine m-au interesat detaliile crimei. Și cred că am mai făcut un pas mare înainte.
Ioana Stănoiu intră din nou în biroul ei.
- Haideți să ne așezăm un pic, spuse imperativ comandantul Brumaru. Doamnă directoare, cine e Anda?
- E persoana de referință. Adică angajata noastră care are grijă de ei. E foarte calificată și se descurcă bine. Un fel de mama surogat. A mai avut cazuri oarecum similare și e extraordinar de serioasă și devotată.
- Trebuie să vorbesc cu ea, se poate.
- Sigur.
Ioana scoase telefonul mobil.
- Anda, vino te rog la mine în birou. Da, păi lasă asta acum, e urgent! E cineva de la Poliție, în legătură cu copiii Mocanu. Hai!
- Mulțumesc. Nu am știut că e și altcineva care are grijă de ei.
- Anda are doar grija lor, având în vedere gravitatea cazului. Practic, ea trebuie să le câștige încrederea și să fie trup și suflet alături de ei. Și Anda e foarte bună.
Ușa se deschise și o femeie tânără și zâmbitoare intră.
- Bună ziua, spuse ea în surdină.
- Anda, domnul Brumaru e de la Poliție iar domnișoara Iris e de la Ministerul de Interne, psiholog. Cred că vor să te întrebe câte ceva despre copii.
- Domnișoară, trec direct la întrebări, dacă nu vă supărați. Copiii s-au referit de mai multe ori la dumneavoastră. Se pare că vă înțelegeți foarte bine. Eu sunt aici doar să investighez crima la care micuții au asistat. Am aflat unele detalii, dar vreau să le coroborez cu ceea ce știți și dumneavoastră.
- Sigur. Vă stau la dispoziție. Dar...
- ... Dar?
- Nu pot să dau detalii decât organelor în drept.
- Domnișoara Iris face parte din echipa de suport al acestui caz. Deci nu sunt impedimente.
- Bine. Cum pot să vă ajut?
- Ce v-au spus copiii despre despărțirea părinților?
- Păi nu prea multe, am încercat să evit deocamdată subiectul. Au nevoie de timp. E o traumă majoră, cred că vă dați seama. Dar, din câte am apucat să aflu, totuși, copiii sunt foarte atașați de ambii părinți. Mai ales de tată, culmea...
- De ce culmea?
- Păi ei au văzut cum acel om a lovit cu cuțitul. Cu toate astea...
- Stați o clipă! V-au spus ei asta?
- Da.
- Vă rog, povestiți cu cele mai mici detalii pe care le aveți. E foarte important.
Anda se opri o clipă. Își puse palmele la ochi și încercă să rememoreze exact.
- Mi-au zis că tatăl a venit să-i vadă. Mama dormea în sufragerie, apoi că ei au auzit soneria, s-au bucurat au intrat în sufragerie... Din câte am înțeles, ei trebuiau să stea în dormitor, și mama i-a băgat forțat din nou acolo. Adică asta era regula casei. Nu aveau voie în sufragerie decât o oră pe seară, la desene animate. Apoi lecții și program de dormitor, ziceau ei. Mâncau tot acolo, fiecare pe patul lui, iar în bucătărie le era strict interzis să intre.
- Cam ciudat programul, nu credeți? întrebă Iris mirată.
- Da, așa am zis și eu. Am înțeles că mama era foarte strictă și că le mai aplica mici corecții fizice. Dar nu neapărat dure... Trageri de urechi, palme la fund și de-astea. Nu des, doar când considera ea că copiii au întrecut măsura. Se împăcau repede.
- Dar de ce credeți că aveau interzis în bucătărie, domnișoară Anda? o întrebă Brumaru.
- Nu am idee. Chiar nu știu.
Iris interveni calm:
- Cred că știu eu, domnule comandant. Femeia bea. Era alcoolică.
(va urma)