Dar, a fost să fie așa: există The Creek (în fond, un canal cu apă sărată, creat, probabil cândva demult, dintr-un mic pârâu care s-a tot lărgit, a tot crescut, a întâlnit apele golfului, devenind azi esența culturală și economică a emiratului acesta, deopotrivă parte și deopotrivă desprins de ceea ce aici se numește Trucial States, acest grup de șapte emirate ce alcătuiesc EAU: Dubai, Sharjah, Abu Dhabi, Fujairah, Umm Al Quwain, Ajman, Ras Al Khaimah.
Între stațiile de metro (roșu) Sharaf DG și Al Ghubaiba, fix acolo unde The Creek face o buclă ce îi încetinește apele și îi intensifică activitatea comercială și de transport, se află (iar eu asta am căutat două zile la rând) partea istorică, cea mai veche, mai plină de miez, de povești și de amintiri a orașului. Cea de unde a pornit totul, în urmă cu trei sute de ani. Cea vizitată de puțini călători, pentru că cei mai mulți au venit, de fapt, pentru cu totul alte motive decât cele culturale și istorice. Cu atât mai bine pentru mine!
Al Fahidi, un nume vechi, pe care nici măcar locuitorii de azi nu îl mai cunosc, este locul în care am întâlnit, prima dată, casele tradiționale din Dubai. Sunt construite din chirpici și lemn, au două niveluri, plus nelipsitul barjeel, un turn (sau mai multe, în funcție de dimensiunea casei și de numărul celor ce locuiau acolo) cu un interior sofisticat, construit pentru a permite aerului foarte cald de afară să se transforme, coborând, în aerul temperat sau chiar rece, necesar locuirii la nivelul parterului construcției. Cunosc bine menirea acestuia, pentru că provine din Iran, unde a fost folosit încă de multe secole - acolo se numește bagdîr.
Casele acestea, cândva familiale, nu mai sunt locuite. Au fost preluate de stat, refăcute, consolidate, amenajate modern, adaptate zilelor noastre și transformate în mici magazine pentru turiști, cafenele, ateliere, expoziții, spații ce găzduiesc instituții, restaurante. Există și câteva hoteluri mici, cu doar câteva camere, curți interioare umbroase și răcoroase.
Și există, mai ales - pentru că este mândria locului, Sheikh Mohammed Center for Cultural Understanding, un nume pompos, dar care relevă menirea celor trei spații pe care le posedă: aceea de a prezenta, în săli ce reproduc ambientul și atmosfera tradițională de altădată, un set de informații despre istoria emiratului, despre viața tradițională (cultul cafelei, slabă și aromată cu cardamom, vânătoarea cu șoimi, pescuitul de perle) - atât cât a mai rămas în orașul ăsta care se schimbă total de seara până dimineața și de dimineața până seara, gastronomia, reguli de comportament și principii de viață celor dispuși să asculte, să vadă, să afle, să încerce; celor fără prejudecăți religioase ori ideologice, celor deschiși spre ceea ce încearcă acest centru cultural să ofere - înțelegere mutuală.
Peste drum, bine gândit, bine construit și bine folosit, se află, de aproape o sută de ani, Al Seef, o zonă comercială, un souq, în care mai există șanse de a întâlni câțiva turiști. Casele sunt diferite de cele din Al Fahidi, pentru că au fost gândite pentru a avea dublă funcțiune - comercială, pentru că la parter se află prăvălii, depozite, iar la etaj spațiile de locuit ale negustorilor norocoși din oraș. O scară exterioară permite circulația între parter și etaj, unde se află și o terasă, și de unde continuă, încă circa cinci metri, turnul ce răcorește aerul, mințile xenofobe și circuitul banilor. Există și un hotel (cu multe stele, Al Seef Heritahe Hotel Dubai, Curio Collection by Hilton) atât de tradițional încât aproape că nu îl observi, atât de bine este integrat în souq, atât de bine reproduce dimensiunea istorică, socială și culturală a locului.
Fortul Al Fahidi este cea mai veche construcție originală din emirat. Datând din 1787, refăcută, adaptată și transformată, adăpostește azi Dubai Museum, al cărui rol cultural, cândva evident, pălește acum, după deschiderea noului Al Shindhaga Heritage Museum. Cel care a preluat rolul de a prezenta, integrând tehnici muzeale clasice și interpretări moderne, dintr-o perspectivă cuprinzătoare, tot, dar absolut tot ce a fost cândva și tot ceea ce este azi, emiratul.
2. Îți planifici să ajungi în jurul orelor 10 dimineața, pentru că știi că este un muzeu mare, foarte întins, care te poate copleși. Ești întâmpinat în Visitor Center, unde plătești biletul, primești o foarte utilă hartă, la fel cum primești răspunsuri la toate întrebările cu care, eventual, ai plecat de acasă. Lași de-o parte Pavilionul Copiilor și intri, firesc - să începi cu prima pagină din cartea locală de istorie, în construcția/casa/sala/expoziția/proiecția: The Creek. Nașterea unui oraș.
Ajungi, apoi, la Saruq Al Hadid, un muzeu de arheologie, de fapt, care prezintă cel mai important sit arheologic din Dubai. Și, poate, cel mai enigmatic, pentru că prea puțin se știe despre civilizația care s-a stabilit acolo, în deșert, departe de ocean, departe de orice altă comunitate, în 2600 - 2000 ÎH. Obiectele din ceramică, din os și din metal descoperite acolo prezintă un continuu cult al șarpelui, permanent reprezentat, ca element de decor. Muzeul acesta de arheologie este găzduit de o superbă casă, locuința unui membru al familiei ce guvernează azi emiratul.
Descoperi, apoi, de fiecare dată intrând într-o altă casă, meșteșuguri tradiționale - și, Doamne, cât de inventivi au fost oamenii de-aici, apoi spațiul dedicat Beauty and Adornment, bijuteriilor tradiționale, medicinii tradiționale, pentru a ajunge la, probabil (nu pentru mine, că am avut alte priorități) cea mai vizitată componentă a muzeului - Casa parfumurilor. Trandafiri, musk, șofran, ambergris, agarwood, blue crocus satin flower; cantitățile și tehnologiile necesare pentru a produce un tolah (11, 67 ml. de parfum); rankincense și dukhoon.
Scapi de mirosuri și ajungi în Poetry House, Casa Poeziei, un loc al întâlnirilor, al schimbului de idei, al discuțiilor sociale, al rezolvării amiabile a problemelor, cu sau fără ajutorul literaturii, al poeziei, al verbului. O imensă casă construită în mai multe etape, exemplu de arhitectură din emirate, reședință a familiei Al Maktoun, este singura din muzeu care vorbește limba politicii și a ideologiei, prezentând rolul acestei familii în devenirea orașului. O sală destinată unei multitudini de evenimente, Community Hall facilitează trecerea spre Oameni și credințe. Pentru că exact oamenii și exact credința lor au făcut posibilă modernitatea orașului și faptul că este, poate, unul din puținele exemple de oraș al viitorului, așa încât vizitezi acum Emerging City - transformarea din satul de pescari cu șapte sute de oameni din 1822 în ceea ce este azi, orașul cu 3,6 milioane de suflete.
Life on Land, viața terestră a locuitorilor este redată în alte cinci spații expoziționale, pentru a înțelege bine cum, de ce și cu ce preț trăiesc aici, în infernul ăsta, în cuptorul ăsta, în conglomeratul ăsta, oamenii lumii de azi (orientare, expresii ale modului de viață pe uscat, apă, floră și faună, comerț și călătorii - mai ales pentru Hajj, că n-a fost deloc ușoară traversarea terestră a deșertului spre Mecca niciodată).
Casa gastronomiei tradiționale este un spațiu dedicat înțelegerii culturii alimentare și rolului întregului proces al producerii, pregătirii, stocării și consumului de alimente. Omniprezentele curmale - bază a gastronomiei, cu modalitățile în care se folosesc cerealele, fructele, peștele și produsele mării, toate își spun aici poveștile seculare. Un spațiu dedicat programelor educaționale face trecerea spre ultima, cea mai extinsă, secțiune a muzeului nostru: Pavilionul culturilor mării, care este, în egală măsură o prezentare a tot ceea ce, de secole, este intrinsec legat de relația dintre oamenii locului și Golful Persic ( Arab), dar și o firească recapitulare tematică și istorică pentru vizitatorul atent care, ca mine, a petrecut nouă ore vizitând spațiile astea (sunt peste douăzeci) excepționale ce formează Al Shindagha Heritage Museum din Dubai.