În primul rând, titlul: am invocat și eu acest aspect care pare cronic în capitala României, într-un număr dedicat ei de revista Stadt Bauwelt, în 1996, unde am scris despre București - Proiectul neterminat (care a devenit, de altfel, titlul întregului dosar dedicat Bucureștilor). Este o trăsătură izbitoare a modului în care a fost, este încă, gândit orașul. Teren de experimente la scară macro, acestea nu apucă să fie duse până la capăt, din pricini naturale (cutremure, incendii) sau calamități de felul războaielor, revoluțiilor etc. După, sunt înlocuite de alte experimente care acoperă măcar centrul, dacă nu și mai mult de atât, care, la rândul lor, rămân doar amenințătoare sau schițate în raport cu dimensiunea proiectată. Să nu uităm: noul centru civic urma să șteargă întreg centrul istoric, demolările reușind să distrugă deja 450 hectare. Nu se mai demola pentru a face loc noilor zidiri, ci de dragul distrugerii, al haosului...
În al doilea rând, impresionează complexitatea abordării: volumul se adresează întregii jumătăți a secolului al douăzecilea, ba chiar cu o ancoră în timpul dinainte (începând cu regimul legionar, urmat de dictatura militară Antonescu și de anii dintre finalul războiului și instaurarea dictaturii comuniste). Având atât teren de acoperit, autorul reușește, totuși, să introducă o cantitate impresionantă de detalii, pe lângă trunchiul principal al poveștii sale. Aflăm, de pildă, modul în care toponimia este expresia ideologiilor care s-au succedat, volumul cuprinzând liste din diferitele hotărâri de schimbare a numelor de străzi, funcție de cine era la putere. Multe acte ale administrațiilor centrală și locală sunt convocate spre a susține argumentele expuse. I-aș sugera autorului să publice și un volum de Addenda, o culegere de asemenea acte relevante, de la decizii administrative privind orașul la transcripturi ale ședințelor politice la vârf, de ce nu? Ar fi lămuritor și cu privire la luarea deciziilor de urbanism și arhitectură din perioada comunistă mai cu seamă, pentru că atunci au avut răstimpul de a rescrie orașele patriei și Bucureștii în primul rând.
În al treilea rând, autorul reușește să adauge informație nouă la studiile de urbanism ale colegilor mei mai tineri, care s-au apucat, mai ales sub coordonarea doamnei profesor Ana Maria Zahariade (ea însăși preocupată de perioada comunistă în arhitectură), să investigheze în mare detaliu acei ani și acele ansambluri & clădiri. Astfel crește înțelegerea unei perioade care se îndepărtează și nu prea de noi. Dintre cei care au trăit-o, prea puțini au reușit să își lase mărturie propria experiență (Alexandru Panaitescu sau Ion Mircea Enescu; acum, sub formă filmată, dl. Acad.Prof.dr.arh. Romeo Belea). Prea puțini. Nu am să uit refuzul de plano al arhitectului Macovei, care, la rugămintea unui interviu, mi-a spus că unele lucruri trebuie să moară cu martorii (adică, inclusiv cu dânsul; ceea ce s-a și întâmplat).
Închei aceste scurte observații despre o binevenită și foarte utilă carte cu o trimitere la ilustrații. În primul rând, ele par să provină, în mare parte, de pe cărți poștale din epocă, dintr-o colecție personală. Repet sugestia unui album-addendă, cu asemenea informație vizuală, la rândul său prețioasă. Fie că unele clădiri nu mai sunt deloc, sau, ca magazinul Unirea, nu mai sunt în forma inițial construită, cred că merită, în anturajul tuturor acestor informații pe care le conține volumul de față, dezvoltat segmentul vizual al lucrării.
Felicitări domnului Buiumaci pentru tenacitatea cu care își continuă proiectele, de la chinuita capitală a României la crucile pe care le-a documentat mai demult și pe care le povestește inclusiv tinerei generații...