Podurile

E un băiat la mine în clasă. Adrian.

Îmi dă întâlnire în faţa parcului, la ora două. A hotărât totul de unul singur, iar eu nu trebuie decât să mă prezint. Aşa mi să părut, că nu depinde de mine.

Mai înainte de toate, întârzie.

Privesc în jur, sperând să apară, convinsă însă că n-o s-o facă. Concluzionez că a fost doar o glumă din partea lui. O glumă crudă, de neînţeles. Când mă aflu pe punctul de a izbucni în lacrimi, apare. Vine agale, ca şi cum n-ar avea niciun motiv să se grăbească, cu un aer de bună dispoziţie pe care nu şi-l ascunde.
"De ce-ai mai venit?!", întreb.

Se opreşte nedumerit.
"Cum?!"
"A trecut de ora stabilită, n-ai şi tu ceas, ca oamenii?!"
"Aaaa... despre asta e vorba!"
"Du-te-napoi! Să te ia naiba!"

Poartă o pereche jerpelită de blugi şi un pulover negru lălâi.
"Lasă prostiile", zice. "Tu eşti aici, eu sunt aici, care-i problema?"

Privesc în jos, fără să mai zic nimic. Întinde mâna spre mine, iar eu o întind pe-a mea. Aşa e: e aici.

Pornim prin Herăstrăul scufundat în ceaţă. E primăvară, dar frigul e cumplit. Miroase a pământ ud, a frunze ude. Copacii se reflectă în pânza nemişcată de apă, braţe goale, descărnate, înţepenite în moarte temporară.

Mergem pe marginea lacului, ajungem la calea ferată, mergem pe şine, râzând şi încercând să ne menţinem echilibrul. Încercând să se menţină pe o şină, se apucă cu mâna de paltonul meu şi mă dezechilibrează. Cad cu faţa în jos.
"Nemernicule!", zic.

Apoi mă reped la el. Îmi prinde braţele, ţinându-mă strâns de încheieturi. Observ că am palmele zdrelite. Râde în hohote. Asta mă provoacă şi mai tare. Mă smulg din strânsoare şi îl atac din nou. El mă prinde şi mă strânge în braţe. Mă zbat. Respiraţia îi miroase a gumă de mestecat.

Nu mă pot elibera, aşa că încep să plâng. Am învăţat asta de-acasă. Tata e şeful până în momentul în care mama începe să plângă. Dacă mama începe să plângă, se alege praful de şefia lui. Aşa că Adrian îmi dă drumul, scoate o ciocolată şi îmi trece. O ţinea pentru mai târziu, îmi mărturiseşte, dar în situaţia de faţă e necesară. E bărbat la urma urmei. Şaisprezece ani, patruzeci şi şase, care-i diferenţa?

Ne aşezăm pe-o bancă. În timp ce eu privesc un păianjen pe un copac, se ascunde. Privesc în jur, dar nu e nicăieri. Verific tufişurile. O iau apoi în sus pe alee. În jos pe alee. După copaci. Nu e nicăieri. Pare că pământul la înghiţit.

Încep să plâng din nou. Când apare, nu are ce să-mi mai dea, aşa că urcă pe o bucată de ţeavă abandonată, şi începe să cânte şi să danseze. "I don't wanna rock, DJ, But you're making me feel so nice, When's it gonna stop, DJ?, Cos you're keeping me up all night". Stau cu gura căscată şi îl privesc. "Robbie!", îmi explică când face pauză. Râde şi ţine ritmul bătând din palme.

Apoi îmi întinde mâna, iar eu i-o întind pe a mea. Mă trage după el. Mergem şi ne căţărăm pe roata imensă din parc. Nu funcţionează din cauza unei defecţiuni. Pentru că nu merge, nu trebuie să plătim cei cinci lei, preţul biletului. Stăm acolo şi râdem ca proştii.

Când coborâm, îmi face cadou o panseluţă ruptă dintr-o parcelă de flori care se încăpăţânează să nu moară. Ori, păcălite de vremea frumoasă de cu o săptămână înainte, abia au răsărit. Nu ştiu care din variante.

Apoi ajungem pe pod.
"Jură-mi acum şi aici, c-o să mă iubeşti pentru totdeauna!", strigă. "Altfel mă arunc!"

Îi promit, jenată de cei care se opresc să privească, dragoste veşnică. Gura mi se usucă spunând asemenea cuvinte.

Dar când am ajuns la un al doilea pod, îşi schimbă dispoziţia radical.
"Ia-o-nainte!"
"De ce?", întreb.

Nu răspunde. Fac ce-mi cere, uitându-mă mereu în spate, să văd ce are de gând. Îmi face semn să continui. Vreau apoi s-o iau pe drumul asfaltat, dar el îmi face semn în altă direcţie.

Când îl ajung din urmă, cu un aer întunecat şi misterios, spune:
"Am jurat să nu mai trec niciodată pe podul acesta însoţit de cineva."
"De ce?"
"De ce, de ce, de ce. Vrei să le ştii mereu pe toate?!"

Fac o pauză, fixându-l cu privirea. Am încă în minte ecoul cuvintelor spuse pe primul pod. Cuvintele sunt acolo, dar au început deja să pălească. Mă simţit dezamăgită.
"Vreau doar să ştiu cui altcuiva i-ai mai cerut iubire veşnică."
"Ştii ceva? Mă enervezi."

Merg mai departe, în tăcere.

Dar când să ieşim din parc, mă cuprinde groaza, căci pe undeva un câine urlă, iar în atmosfera aceea cenuşie şi îngheţată, cu copacii ca nişte schelete pârâind din încheieturi, numai asta mai lipseşte.

Mă opresc, mă agăţ de braţul lui, îi iau mâna în ambele mâini, şi încep să-i vorbesc într-o stare febrilă, şi vorbesc şi vorbesc şi vorbesc, să astup totul, să nu se mai audă nimic în afara cuvintelor mele, şi îmi promit mie însămi, în timp ce vorbesc, că o să vorbesc încontinuu până o să mor. Continui să vorbesc, şi să vorbesc, chiar şi după ce termin de mult tot ce am de spus.

El mă priveşte şocat şi zice:
"Dac-ai auzi ce spui, n-ai mai deschide gura niciodată!"