Despre rugby, sau pasa înapoi

La Paris, în Franţa, ieri (şi în ultimele săptămîni) nu a fost loc pentru fotbal, deşi, la fel ca şi România, şi naţionala Franţei a avut de jucat un meci (de rutină şi de scor însă, cu Insulele Feroe, nu cu Olanda). În Franţa nu a mai fost loc decît pentru rugby, mai ales de cînd, în urmă cu o săptămînă, "Les Bleus" au eliminat mitica Noua Zeelandă. Aseară Franţa a pierdut în faţa Angliei. Stau însă şi mă întreb: şi în Anglia să fi reuşit rugbyul să eclipseze fotbalul?

M-am pliat evenimentului, şi m-am uitat la rugby în compania mai multor prieteni francezi. Într-un living enorm, pe un LCD enorm, spectacolul a fost total, beneficiind şi de arta cu totul deosebită a teleaştilor francezi de a capta imagini.

N-aş vrea să fac metafizica rugbyului, dar este clar că acesta are una, mai consistentă şi mai "adevărată" decît cea a fotbalului. De ce este rugbyul mai puţin "vedetizabil", mai greu "popularizabil" decît fotbalul? Abia ce am formulat-o, şi iată că şi retrag întrebarea. Este o întrebare idioată nu atît să compari, cît să ierarhizezi activităţi umane, iar jocul este una dintre principalele activităţi umane, poate chiar singura: dacă nu ne-am juca şi dacă nu am juca, nu am putea să facem, probabil, nimic. Sporturile sînt prizate pentru că reprezintă nişte "mise à nu", nişte dezvăluiri ale omului: prilejuri de autocunoaştere, de autocontemplare, de reducere la esenţe.

Ce spune despre omul actual, despre felul în care acesta preferă să se vadă pe sine, faptul că fotbalul domină, pînă la marginalizare şi excludere, toate celelalte sporturi? Într-un anumit sens, fotbalul este un sport fals colectiv, în care colectivitatea, colectivul nu există, poate, decît pentru a fi negat, depăşit, pentru a crea nu atît lideri, cît vedete. În ciuda tehnicizării şi, mai ales, a ceea ce, la unison, comentatorii sportivi numesc "tacticizarea" fotbalului, acesta depinde în continuare de "vedete", de "idoli" mondializaţi (şi "mondializabili") avant la lettre. Producem, cred, o mare falsificare antropologică atunci cînd legăm exclusiv ideea de spectacol de aceea de vedetă, de "primadonă". Ne facem rău nouă înşine. Dar preferăm să continuăm nu atît să gîndim, cît să simţim în felul acesta.

Rugbyul este un sport mult mai autentic colectiv, mai social, ca reprezentare a umanului, decît fotbalul. Şi aici vedetele pot face diferenţa (vezi englezul Wilkinson, de exemplu, "omul-drop"), dar jocul în sine este mult mai colectiv, deci mai social structura(n)t, şi, de ce să nu recunoaştem, şi modelul de om pe care îl propune rugbyul este mai complet.

În discuţiile de aseară din timpul meciului Franţa-Anglia, dar mai ales de după acesta, cînd prietenii mei francezi nu aveau a se îmbăta cu nicio victorie, au ţinut să filosofeze mai ales femeile. Ciudat sau nu, dar femeile preferă rugbyul, fotbalului. Fotbalul este un sport agregant, masificant doar pentru bărbaţi, fără femei. Fotbalul segregă social, dat fiind că le elimină pe femei, sau, mai exact, pentru că acestea se simt nereprezentate de fotbal, şi se retrag singure. Dar nu pentru că fotbalul ar fi mai masculin decît rugbyul, ci dimpotrivă. Masculinitatea rugbyului este mai completă decît cea a fotbalului. În rugby, virilitatea este fratrie războinică, care aliază forţa şi tehnica, masivitatea şi viteza. Femeile sînt excluse de la practicarea rugbyului (nu văd cum ar putea să arate un rugby feminin, deşi poate că există), dar nu şi de la spectacolul lui. În fotbal, privilegiind fotbalul, bărbaţii se retrag, se închid, se auto-demit de la misiunea de bărbăţie. Rugbyul, în schimb, este bărbăţie asumată şi activată, practicată. Război, nu bestialitate moale.

În rugby, regulile, convenţiile de socializare şi de succes sînt mai puţin evidente, mai puţin imediate, şi antrenează întregul corp, atît în sens individual, cît şi în sensul de "corp social".

O să dau un singur exemplu, mult discutat de femei, aseară, et pour cause. Cînd atacă şi avansează spre "buturile" adverse, care reprezintă ţelul ei, hoarda virilă se socializează şi se de-bestializează prin faptul că, deşi merge înainte, trebuie să paseze, tocmai pentru a putea avansa, înapoi. Ce torsiune, ce compunere elastică, mobilă, dublă a umanului! Există, evident, posibilitatea "exploit"-ului individual: cursa spectaculoasă de unul singur. Colectivul, "asamblarea colectivă", cum ar fi spus Deleuze, nu exclude eroismul personal. Dar în rugby, la fel ca în societate, acesta este cel mai des o pură fantasmă narcisică, fiind rareori realizat. Depindem de "pasele în urmă" cu ceilalţi, nu putem avansa, progresa decît privind şi colaborînd lateral-"retrograd", numai aşa devenim, din hoardă de individualităţi, societate.

Preferînd net, tranşant fotbalul, rugbyului, bărbaţii se evită tocmai ca bărbăţie. Fotbalul a devenit modelul social dominant. Pe cînd o societate-rugby în locul societăţilor-fotbal, pe cînd bărbatul dublu, centaur monstruos, om şi animal, "instrumentalizînd", "funcţionalizînd", nu evacuînd animalitatea? Niciodată. Rugbyul este o utopie socială funcţională, fotbalul - o realitate zilnic, uşor, imediat atinsă.