Așa că, după ce am vizitat mănăstirea pe îndelete, ne-am întors în port și, de acolo, cu un water taxi, am ajuns la mănăstirea rusească Sf. Pantelimon. Evident bogată, cu arhitectură kremlineză din belșug, Sf. Pantelimon impresionează prin cât de bine este întreținută. Tocmai începuseră lucrările de restaurare și întreținere, motiv pentru care ceva mai mult de o sută de flăcăi buni de armată lucrau acolo de zor. Dacă e să judec și călugării, aș spune că și mulți dintre aceștia sunt, cum să zic, retrași din câmpul vizual panoptic al recrutorilor, mai degrabă decât să fie acolo din convingere, deși accept că m-aș putea înșela. Ne-au omenit, fiind ora cinei, cu mâncare de post fără ulei: o supă de legume și un soi de piure de linte, cred, cu salată de legume, pe care ne-am făcut-o singuri, urmate de un ceai de caramel, care mi-a amintit de armată... Sper că nu conținea, totuși, bromură, dar poți ști?
La Sf. Pantelimon am mai stat câteva ore, până când un alt șofer, de data asta mai... experimentat, ca să nu zic de vârsta noastră, a recuperat mașina de la poliția din Karyes (capitala), o Toyota de 7 locuri, și ne-a dus prin toate hârtoapele până la schitul românesc Lacu. Nu se referă la niciun lac, ci la o vale adâncă, sau prăpastie și chiar așa și pare. Arhondaricul unde am fost noi omeniți și găzduiți pare să fi beneficiat de o generoasă donație a dlui G.Becali, un intim al locului, de altfel decorat cu memorabilia de la FCSB. Cazarea e de tabără, decentă.
Peisajul este suprafiresc, fiind noi fix la poalele Athon-ului, despre care am vorbit deja săptămâna trecută. Alături, pe versantul stabilizat, e o grădină de zarzavat și o livadă, care ajută la hrana călugărilor și a pelerinilor. Acolo, părintele trapezar ne-a așteptat, deși am ajuns destul de târziu, tot cu o masă de post, formată dintre-o supă fără ulei și, la fel, o iahnie de fasole minunată. Ne-a promis că în weekend, fiind pelerini, ne va da și ulei în mâncare și, într-adevăr, așa a fost. La sfârșit, câte o portocală, fiind, totuși, într-un colț de Mare Egee, fiică a Mediteranei.
Ce s-a auzit toată noaptea, în întunericul cel mai profund pe care ni-l putem imagina? Nimic. Exceptând un râu care curge în vale, printre chiliile schitului. Dimineața, au început să cânte păsăruicile de toate felurile, fix la fereastra camerei noastre (am stat trei într-o cameră de patru suflete, trei astfel de camere pe etaj arondate la o singură baie. Păsările încep să cânte fix când e cazul să te trezești pentru a merge la slujba de dimineață, ceea ce am făcut și noi, dar despre asta data viitoare. Și, doar cu lanternele din telefoane, am coborât până în vale, la una dintre biserici. Mulți alți compatrioți erau deja acolo, sau au venit ulterior. Cu un grup ne întâlnisem la Ouranopoli, la coadă la pașapoartele de Athos și la debarcader. Căci trezitul cu noaptea-n cap aici începe, la Ouranopoli. Dacă vrei să ajungi înainte de prânz pe Athos, stai deja la coadă de vreo oră când se deschide biroul, la ora 6. Cei ce nu au confirmare din partea unei entități din republica monastică, mănăstire sau schit, nu primesc diamotirion, chiar în fața noastră a fost respins cineva care încerca marea cu sarea, dar fără succes. L-am dat la înrămat pe al meu și îl voi păstra, fiind primul meu pașaport de Athos...
(fotografii: selecție din fotografiile membrilor grupului care a fost la Muntele Athos)