Chiar când să încep scrierea acestor rânduri, am aflat vestea trecerii la Domnul a Papei Francisc, plecat, cum spune comunicatul oficial, la casa Tatălui. Acasă, adică, dar nu în subsolul catedralei San Pietro, de la Vatican ci, se pare, la San Giovani in Laterano. Moartea Papei Francisc în a doua zi de Paști, spun religia și credința populară, îi asigură ascensiunea direct în rai. Sper să fie așa: am citit recent autobiografia sa, numită Speră, care este povestea unui om bun.
Ajunși aici, aș vrea să ne reamintim munca altui papă, între timp sanctificat, Ioan Paul II, pentru că a avut și o contribuție esențială în arhitectură: pentru Jubileul din 2000 a cerut restaurarea tuturor bisericilor din Roma, pentru ca toate să aibă un start egal în noul mileniu și, apoi, a cerut construirea a cincizeci de biserici noi la Roma, printre care și a excepționalei biserici zise a anului 2000, proiectată de Richard Meier (archdaily.com/church-of-2000-richard-meier). Despre asta am scris, de altfel, chiar aici, în rubrică (liternet.ro/Augustin-Ioan/Richard-Meier).
Și, fiindcă acest text apare în a treia zi a Paștilor, dimpreună cu vestea morții episcopului Romei, închei și eu micile mele povești despre Athos. Duminică am văzut un reportaj Pro Tv despre părinții de la Schitul Lacu, de la poalele Athon-ului. Am înțeles acum structura federativă a schitului, bazată pe chilii, care sunt mici mănăstiri în ele însele; schitul ascultă de Mănăstirea Sf. Andrei, una dintre cele douăzeci de pe sfântul munte.
Ce am înțeles, în cele trei zile state pe munte? Puțin, de bună seamă. Am întrezărit, la Marea Lavră, cum va fi arătat viața cotidiană în Imperiul Bizantin, cu clădiri noi și vechi, iarbă crescută pe lângă ruine, dar și splendoare prinsă în montura bisericilor întunecate. Lumina venită doar de la candele și de la lumânări și toate acestea veghind, ca un cer spuzit de stele, noaptea, care nu dau lumină, dar îți arată încotro trebuie să ai ațintită privirea, veghea și rugăciunea. Cerul de la Athos este reprodus în toate lăcașurile de cult construite acolo.
Niciodată altundeva nu am mai văzut atâtea luminițe vii într-o biserică ortodoxă și abia aici am înțeles de ce spunea +Arhiepiscopul Chrysostomos, de bună amintire, că biserica trebuie luminată doar de candele, nu de curent electric; nu pentru că nu se va fi inventat curentul electric când au început să fie construite lăcașurile de cult (pe Athos abia în secolul al X-lea), ci pentru că lumina de candelă are o semnificație mult mai profundă decât cea de la becul electric; ea conlucrează cu penumbra și cu întunericul cel mai profund.
Și, oricum, sunt mult mai multe astfel de luminițe în taina spațiului de rugăciune, mai cu seamă dimineața, la ora 4, când cerul din biserică imită cerul de afară. Pe Athos am văzut choros cu candele, amintind limbile de foc de la Cincizecime, conlucrând cu candelabre (din nefericire, căci ele obturează vederea Pantokratorului) și cu celelalte, multe, candele din jur: în naos plutește deasupra capetelor celor ce se roagă, dar nu departe de ele, tot acest roi de lumini, pe care nu îl vedem în bisericile de acasă. Fie pentru că nu prea mergem noaptea la biserică, în afară de Înviere, fie pentru că, și dacă am face-o, tot de electricitate am da și de lumina ei care șterge (pen)umbrele, dar nivelează spațiul, în loc să îl nuanțeze.
Gândesc să mai merg măcar o dată la Athos, măcar pentru că mai am de văzut câteva dintre marile mănăstiri. În seria de coincidențe legate de scrierea acestui text, am desfăcut azi o sticlă de vin roșu. Nu știu când am cumpărat-o. Era în casă. Foarte bun vin: pe etichetă scrie că e făcut din strugurii de la Mănăstirea Vatopedu...
(fotografii: selecție din fotografiile membrilor grupului care a fost la Muntele Athos)