Originarh (1) - Arhitectonică?

(fragmente din introducerea la un volum de eseuri, dedicate originii arhitecturii)

Dragă Mădălina-Simona, dragă Andrei-Augustin,

Două sunt motivele pentru care v-am ales pe voi doi ca interlocutori în această carte, care vă este nu doar dedicată, ci și adresată, vouă și celor ca voi. În primul rând, pentru că v-am botezat, soția mea și cu mine, iar pe părinții voștri i-am cununat, mai înaintea voastră. Ceea ce mă apropie în mod particular de voi, care purtați fiecare și câte un nume de botez al nostru.

În al doilea rând, pentru că sunteți de vârste diferite: tu, Mădălina, ești deja adolescentă, pictezi și nu m-aș mira deloc să devii o artistă. Tu, Andrei, ești încă neșcolarizat, cum spuneam pe când eram eu însumi la grădiniță, deci vei citi, sper, această carte mai încolo.

În al treilea rând, pentru că aveți câte un părinte arhitect, deci - sper - vă va fi mai ușor să deveniți interesați de originile arhitecturilor din lumea largă și de consecințele apariției și răspândirii a ceva numit arhitectură, sau arhitectonică. Sau cel puțin așa sper: Tudor Vianu credea că destinatarul optim al unei opere de artă sau al unei cărți este amatorul avizat, deci nu neapărat expertul, nici ignorantul, ci acela care este pasionat de o temă, de o artă, știe destul despre ea pentru a înțelege ce se discută și vrea să afle mai mult.

Așadar, la drum. Cum e corect să îi spunem, deci, profesiunii părinților voștri și corpus-ului de opere edificate de care e plină lumea, parcă dintotdeauna: arhitectură sau arhitectonică? În limba română, ambii termeni descriu același fenomen, cu nuanțe diferite. Datorăm primul termen limbii franceze, din care româna a împrumutat mulți termeni în secolele al XVIII-lea (prin ofițerimea rusă a lui Kiseleff, cel care a dat numele șoselei ce intră dinspre aeroport în centrul Bucureștilor) și al XIX-lea, datorită studiilor făcute de copiii protipendadei locale la Paris, de regulă.

Mai corect din punct de vedere etimologic ar fi celălalt, mai rar folosit, de arhitectonică, cel care descrie cel mai exact ce făcea pe vremuri un dulgher cu echipa sa, apoi un meșter-constructor, numit cu un termen care conține două cuvinte grecești străvechi. Etimologia cuvântului "arhitect", care desemnează profesiunea pe care și eu și mama ta, Mădălina și tatăl tău, Andrei, o practicăm, este aceasta:
Arché = înseamnă, în limba greacă, "bătrân", sau "principiu", "temei ultim";
Tekton = înseamnă "făuritor", dar și șeful echipei de constructori.

Haideți să citim și să înțelegem împreună două texte majore. Primul este introducerea la Studies in Tectonic Culture, a lui Kenneth Frampton. Al doilea este textul lui Demetri Porphyrios: From Techne to Tectonics. La finele lecturii, probabil ne va fi mai clar răspunsul.

Cuvântul grecesc de la care se revendică tectonica este tekton (vb. tektainomai): dulgher sau, prin extensie, artizan care lucrează un material dur, cu excepția - semnificativă - a metalului: metalurgistul, făurarul nu pot fi tekton, ei întâi supun duritatea prin foc, aproape lichefiind-o, și abia apoi prelucrează materialul. Constructorul însă este recuperat sub umbrela dulgherului: cuvântul grec care descrie meșteșugul zidirii pare a-și avea la rândul său originile în sanscritul taksan (bardă, secure, topor), care trimite la dulgherie și la tâmplărie. Arhitekton era așadar maestrul constructor, cei mai venerabil sau mai înțelept (arché) dintre ei. Lucrul cu etimologia a iscat în ultimele decenii o direcție în arhitectură pe care Frampton o plasează sub genericul unei definiții din 1982 dată tectonicii de A.H. Borbein: "Tectonica devine arta îmbinărilor" (Frampton, 1995, 5).

Această artă a aducerii întreolaltă, a articulării de subansambluri - cu autonomie funcțională și identitate formală proprie - în întreg este, de aceea, o "federație" de obiecte care consimt să lucreze împreună. Prin urmare, tectonica este opusă acelei "autocrații" a zidirii care presupune sedimentarea de straturi succesive de materie unde, între unitatea depusă (chirpic, cărămidă, bloc de piatră) și întreg nu mai există nivele intermediare de agregare. Efortul de descărcare a eforturilor în pământ este unul colaborativ, care solicită nodul și încheietura, articulațiile așadar, mai mult decât massa, câmpul de materie, cum e cazul în al doilea exemplu.

(va urma)