Sora

Am luat-o de la mare. Înotam în larg, marea era rece şi verde şi un pescăruş a trecut ca o săgeată pe cerul fără nor. Înotam fără să mă opresc, simţind voluptatea efortului şi a mării şi starea de bine a unei zile fără ţel, când deodată mi-am dat seama că nu sunt singură.

Atunci m-am oprit.

M-am răsucit în toate direcţiile, dar nu era nimeni. Mare cât cuprindea. Cerul imens.
"Am înnebunit", mi-am spus, şi am înotat mai departe.

După cincizeci de metri, a trebuit să mă opresc din nou.

M-am răsucit în toate direcţiile, menţinându-mă la suprafaţă fără efort aproape, lăsându-mă în voia mării, dând rar din braţe şi picioare, învăluită de apa plăcută. Nu era nimeni.
"Oricine ai fi, orice-ai fi, cară-te!", am urlat.

M-am zbătut să văd ce e în spatele meu, am avut senzaţia că e cineva acolo şi-mi răsuflă în ceafă. Dar nu era nimeni.
"Pleacă! Lasă-mă în pace!", am strigat din nou.

Dar vocea era acolo: la mine în cap.
"Noi doi", a spus vocea, apoi a râs. "Hmmm... Vreau să fie ceva indestructibil, ceva care să nu mai poată fi desfăcut de nimeni. Numai noi doi. Vreau să ai încredere doar în mine. Vreau să fiu singura persoană care nu te dezamăgeşte niciodată."

Am simţit un fior pe şira spinării. Eram singură în mare. Cer, apă şi atât. Marea foşnea în jurul meu ca un lan de grâu. Am privit cerul, şi cerul nu mi-a reflectat imaginea înapoi. Am început să înot spre mal. Am înotat cu furie.
"Studiezi psihologia", a continuat vocea. "La ce-ţi trebuie aşa ceva?! Nu ştii că psihologia nu se poate studia? La ce bun? Nu te simţi ciudat? Nu simţi că nu mai ştii care este sensul, care este scopul, unde se vor sfârşi toate acestea? Nimic nu mai e alb, nimic nu mai e negru? Oare ce se va întâmpla cu tine mâine, dar poimâine? Ce?!"

Ajunsă la mal, m-am şters cu un prosop, mi-am strâns toate lucrurile şi m-am îndreptat spre camera de hotel în grabă. Am privit în jur, iar oamenii arătau ciudat. Ca şi cum toţi m-ar fi privit pe mine, iar privirile lor erau pline de ură. Mi-am strâns geanta la piept şi am grăbit pasul. Cineva s-a izbit de mine. Am început s-alerg.

În cameră, am zăcut un timp pe pat. M-am zbătut printre aduceri aminte, coşmaruri ale simţurilor - căci simţurile mele funcţionau acum independent de logică, independent de mine - şi când am terminat cu asta, m-am simţit curăţată de tot ce fusese murdar. "Am o cădere nervoasă. E doar o cădere nervoasă!", mi-am repetat la nesfârşit. "Acum, linişteşte-te. Totul o să fie bine. O să treacă. Cum a trecut de atâtea ori."

Atunci, mi-a sunat mobilul. Am răspuns.
"Corina?! Corina Alexandrescu?!"
"La telefon."
"Sunt sora lui Mihai Sîntion."

Tac. Aştept.
"Am o veste proastă. Mihai a murit ieri, aseară mai exact. A fost un accident. Mâine îl îngropăm la cimitirul Bellu. Poţi veni?"
"Îşi bate joc de tine", mi-a spus vocea. "Îşi bate joc de tine! E o festă! Mihai îţi joacă o festă pentru că n-ai vrut să te întâlneşti cu el! Te-a sunat acum două săptămâni şi ţi-a spus că vine în permisie, iar tu ai spus că pleci la mare şi că nu poţi. Iar el acum se răzbună."
"Ascultă, de unde ai numărul meu?", strig. "Cine eşti? Cum îţi permiţi?! Să nu mă mai suni niciodată! Uită numărul ăsta!"

Am închis, epuizată. De ce-ar face Mihai aşa ceva? Mi l-am amintit vorbindu-mi aşa cum îi vorbeşti unui copil, numindu-mă "fetiţă drăguţă", iar eu întinzându-i boldurile în palmă, pentru a prinde la loc ziarele care acopereau planşele de pe tablă. Şi sandvişurile mâncate în curte lângă tufişurile de liliac, şi şcoala care era pustie, adăstând paşnic în lumina calmă de toamnă.

Dar nu a menţionat niciodată o soră.
"Pentru că nu există o soră!", a spus vocea.

Se afla acum lângă mine. Stătea aşezat pe scaunul de lângă pat. Era o siluetă întunecată, fără trăsături. Ca o gaură de întuneric în care putea fi atras totul, inclusiv eu.
"Se joacă cu mintea ta! Vrea să râdă de tine! Te dispreţuieşte!"

N-am privit spre el. A întins o mână fără degete, iar eu m-am retras spre marginea patului. Stăteam pe burtă, încordată. Fiecare muşchi îmi era încordat la maximum. Stăteam întinsă, rigidă. Muşcasem perna.
"Vrei să mori, vrei să mori, vrei să mori, vrei să mori", a şoptit vocea. "Nu e nimeni. E rece şi gol. Nu te aşteaptă nimic, nimic nu e pentru tine. Te urăşti, te urăşti, te urăşti..."

Mi-am pus mâinile la urechi, să fac vocea să dispară. Să fac prezenţa înspăimântătoare să dispară. Telefonul mobil îmi suna într-una. Pe geam veneau sunete din exterior. Voci şi maşini trecând, copii jucându-se.

Apoi m-am ridicat. Nu mai era acolo. Eram singură.

Am desfăcut o sticlă cu apă. Am băut privind pe geam.

Am luat telefonul şi am format un număr.
"Bună", am spus. "Eu sunt."

Vocea, caldă, ca o bătaie de inimă în cuvinte.
"Ştiu că cer prea mult, dar te deranjează să vii să mă iei cu maşina? Azi nu m-am simţit prea bine. Nu mai pot rămâne aici. Trebuie să vin înapoi."

M-am aşezat relaxată pe scaunul unde cu câteva minute mai devreme stătuse ceva nenumit.
"Ai auzit că a murit Mihai?", m-a întrebat. "Ieri. S-a dus la Snagov cu o prietenă şi a sărit în apă. S-a lovit cu capul de o piatră. Trist, nu?"

Am închis fără o vorbă şi m-am întins pe pat.
"Eşti un nimic. Iar nimicul trebuie distrus. Trebuie distrusă lipsa de sens, lipsa de înţeles.", a spus vocea.

Se întorsese.
"Nimeni n-a murit!", am strigat.

Părea că şi ecoul se dezlipise de pe cuvintele mele, dezbrăcându-le de realitate. M-am ridicat să verific. Când mă cazasem, bărbatul de la recepţie, prietenos, îmi spusese că hotelul este aşezat în aşa fel faţă de stradă şi celelalte clădiri, încât, dacă strigi de la geamul camerei mele, îţi auzi ecoul.
"Nimeni nu moare, nimeni nu trăieşte!", am strigat.

Dar cuvintele mele s-au întors totuşi, adunate din depărtare.