Un vis

Gândurile mele, incontrolabile, mă posedă: ele pe mine, şi nu eu pe ele. Gândesc aşa, într-un flux continuu de idei haotice, în mijlocul unui parc, toamna. Mai degrabă în verdicte haotice. La douăzeci şi unu de ani, gândesc în verdicte. Şi deşi obişnuiesc să-mi pierd vremea, este adevărat, în felurite moduri, cred că l-am găsit în sfârşit pe cel mai idiot, şi anume a umbla prin oraş după cai verzi pe pereţi. Mă aşez la orice colţ de stradă, pe orice bancă disponibilă, şi desenez tot ce văd. Mă uit în jur şi mă întreb: unde sunt oamenii care trăiesc pentru un vis? Unde sunt ei?

Apoi îmi fac cadou desenele. Oamenii se opresc, mă privesc întâi cu suspiciune, dar nici unul nu refuză desenele mele. Se tem întâi că le cer bani. Le iau şi pleacă mai departe. Le privesc în mers, zâmbesc, şi-şi continuă drumul. Unii îmi mulţumesc sau chiar mă laudă. Aş vrea uneori să întreb: "Trăiţi pentru un vis, domnule? Sau dumneavoastră, doamnă?". Dar mă tem de ceea ce ar putea crede despre mine, aşa că doar le zâmbesc la rândul meu, întinzându-le foaia desenată, ca şi cum ar fi o parte din mine. Mă împart pe mine pe bucăţi de hârtie, adevărat, iar ei mă iau. Mă duc spre ocupaţiile lor obişnuite, spre vieţile lor misterioase. Iau o parte din mine cu ei, şi nu ştiu ce vor face cu ea. Iar eu rămân în urmă zâmbind, din ce în ce mai puţină, împuţinată, flămândă, epuizată. Trăieşti pentru un vis?

Am însă sentimentul că se va petrece ceva miraculos până la urmă. Că o să născocesc ceva, până la urmă. Că desenele pe care le fac cadou pe stradă vor prinde viaţă şi vor începe să trăiască în mintea celor cărora le-am dăruit. Iar eu voi începe să duc foarte-foarte multe vieţi deodată. Ar putea fi o lume rece, egoistă, străină, o lume prin care să treci cu mâinile la urechi şi ochii închişi. Ar putea. Dar eu am destulă dragoste pentru tot. Aş putea să mă înfăşor în jurul ei şi să rămân acolo, cu condiţia să nu mai continui să mă risipesc pe bucăţi de hârtie. Dacă m-aş putea decide să mă opresc, ar fi minunat.

În loc de asta, merg în Muzeul Satului şi desenez peisaje, iar turiştii străini fac cerc în jurul meu, iar eu le zâmbesc timorată, pentru că nu înţeleg ce-mi spun. Dar le dau desenele, iar ei le iau. Se suie înapoi în autocare, mulţumiţi. Apoi eu mă întind cu mâinile sub cap pe pământul rece, iar Andrei încearcă să mă convingă să mă ridic. Ce ştie el? E foarte agitat, mâinile îi tremură.
"Ridică-te", îmi spune. "Te implor ridică-te. Nu mai sta aici, aşa. Pământul e rece, pământul e ud."

Mă priveşte ca şi cum s-ar teme ca nu cumva pământul să mă înghită. Partea bună cu Andrei este că priveşte spre lucruri, şi le înţelege esenţa. Ştie că dacă mă voi întinde pe jos, o să mă dezintegrez, iar pământul o să mă resoarbă, însetat, pentru că aşa este. Are dreptate. Stând întinsă acolo pe jos, mă cuprinde spaima.

Acuarelele lui sunt foarte colorate, mai colorate chiar decât ale mele, care iubesc culoarea. Când priveşte în jur, el vede copleşitor de multă culoare, se vede treaba.
"Tu crezi în ceva, Andrei?", îl întreb.

Dar el nu-mi răspunde, nu sunt sigură că m-a auzit, sau că mă ia în serios.

Plecăm, mergem pe strada pustie, şerpuitoare şi întunecată, cu vântul bătând din faţă, cărând cu noi creioane, acuarele, mape cu foi, trecând prin tăcerea străzii pustii, lungi şi şerpuitoare, ca şi cum am naviga pe-o mare.

Trecerea timpului. Şşşş....! Auzi asta? E timpul: el trece.
"Trăieşti pentru un vis?"
"Nu, nu. Eu trăiesc într-un vis."

Are dreptate. El nu este etalon. Trebuie să întreb pe altcineva, trebuie să întreb mai departe, până aflu un răspuns.

Când coborâm din autobuz, întreabă:
"Ce s-a întâmplat cu Sorin?"
"Nimic nu s-a-ntâmplat."
"Nu mai sunteţi împreună."
"Ei bine, ăăăăă, pfui, ăăăă... nu ne potrivim. Mie-mi trebuie cineva matur. Cineva de la care să pot învăţa ceva. Cineva cu experienţă."
"Sorin te iubeşte. Sorin e băiat bun."
"Ei bine, în mod evident, nu sunt o fată bună."
"Ba eşti."

El tace. Eu tac.
"Zi ceva, un lucru pe care să-l fac, să vezi că nu sunt deloc bună! Zi-mi! Orice! Fac orice-mi spui!"
"Ia-mi şapca şi arunc-o în mijlocul străzii, printre maşini."

Îl privesc.
"Asta nu pot să fac."
"Pentru că eşti bună."
"Nu pentru că sunt bună! Ci pentru că..."

Nu pot răspunde la asta.

Andrei e mult mai înalt ca mine, poartă ochelari.

Renunţăm la discuţie şi ne aşezăm la colţul străzii şi începem să desenăm cu înverşunare, cu ură aproape, aproape mecanic, ne concentrăm excesiv pe ceea ce facem. Intrăm din nou în starea aceea de transă. Totul este electrizant, molipsitor. Senzaţia aceea ne înnebuneşte pe amândoi. Nu ne uităm ce desenează celălalt, de parcă am lucra amândoi la acelaşi desen.

Calea Victoriei se întinde înaintea noastră, puternică, aşa în beton, cu ferestre şi uşi, iar maşinile trec de noi, mai departe, pierzându-se pe alte străzi. Suntem amândoi goliţi de senzaţii, impasibili, impenetrabili, în sfârşit puternici.

Din păcate, oamenii care trec ezită să ia ceva din mâna lui Andrei, unii ne ocolesc trecând pe celălalt trotuar. Câţiva îl lasă să se apropie de ei. Este, la urma urmei, îngrijit îmbrăcat, e un tânăr frumos, curat. Miroase a curat. Ar trebui să-l lase. Este doar că, suntem foarte pasionaţi de ceea ce facem şi atât.

Vocea lui şoptită mi se infiltrează în gânduri, alterându-le. Şopteşte şi şopteşte ceva fără să se oprească. Cei mai mulţi tresar când îl văd.
"Andrei, trebuie să fiu la ora trei acasă."
"Aşa devreme?", întreabă.
"Mă întâlnesc cu cineva."
"Cu cine?"
"Cu nimeni."

Privesc drept în ochii lui verzi, şi îi spun în gând tot adevărul: este vorba despre el.

El trebuie să vină.

Se va aşeza în faţa mea pe scaun, cu zâmbetul acela febril, privindu-mă cu prea multă intensitate. Nu ştiu ce vede când mă priveşte. Habar n-am şi mi-e frică să întreb.

Va sta acolo vorbind încet, cântărindu-şi vorbele de parcă ar manevra explozibil.

Apoi va pleca. Iar când va pleca, tot ceea ce voi gândi va fi doar asta, îmi voi spune mie însămi doar atât: "Dacă vrei tu, Iulia, te las să arunci totul în aer. Dacă vrei, te las să reconstruieşti totul. Dacă vrei."

Apoi o să mă clatin, fără să mă mişc un centimetru, şi-o să încep să râd. O să strig: "E o lume fantastică dincolo de aceşti pereţi! Am văzut-o! O văd zi de zi." Apoi o să continui să mă clatin, fără să-mi mai pot regăsi echilibrul vreodată.
"Te susţin", îmi va repeta cu vocea lui calmă. "Spune-mi, ce ai vrea să exprimi? Poţi să desenezi sau să pictezi orice, ştii? Poţi exprima tot ce simţi. Sunt aici, lângă tine. Ceea ce simţi e important."

Iar eu o să-l privesc, sceptică.

O să mă uit în ochii aceia negri, mari, şi-o să mă întreb: cine sunt eu? Ce vreau eu? Iubesc, urăsc, care-i diferenţa? O să simt cum totul se surpă sub mine, cu mine.

Iar el o să plece. Nu înainte de a-mi smulge inima din corp, de a o privi zâmbind cum îi pulsează în palmă, încercând să pronosticheze, zâmbind degajat, dacă voi supravieţui.

Iar eu mă voi căuta printre desenele mototolite împrăştiate peste tot pe covor. Le voi aduna plângând, să le arunc în coş. El a zis că niciunul nu e bun. Nimic nu e bun, dar trebuie să desenez mai departe. E un imperativ.

Singura foaie pe care el n-o s-o mototolească, nu va fi un desen, ci va conţine un text de câteva rânduri scris de mână şi va suna aşa: "Am aproape douăzeci şi unu de ani, trăiesc într-o casă aglomerată unde nimic nu e al meu, am o slujbă cu jumătate de normă după orele de facultate, unde câştig o sumă ridicolă pe lună, care nu-mi ajunge pentru absolut nimic. Dacă îmi cumpăr ceva, în mod sigur o să regret după aceea. Un bărbat înalt, brunet, vine din când în când acasă la mine, atunci când nu e nimeni altcineva prin preajmă. Se aşează pe scaun, exact în faţa mea. Ar putea fi la fel de bine un prieten imaginar. Nu ştiu dacă eu mi-l imaginez pe el, sau el mă imaginează pe mine. Nu face nimic, doar mă priveşte în ochi. Mă trezesc dimineaţa cu greu, nu-mi vine să mai deschid ochii, pentru că nu-mi dau seama de ce o fac. Nu am nici măcar o bucurie, ceva care să mă facă să mă simt mai puţin disperată decât sunt."

O să aşez foaia în faţa mea pe birou, şi o s-o privesc, citind şi recitind cuvintele la nesfârşit. Ce sunt eu, ce vreau eu?
"Te simţi bine?", mă întreabă Andrei.
"Cum?"

Andrei mă priveşte, fără să repete.
"Doar mă gândeam la ceva", spun.
"La orice te gândeai, nu te mai gândi. Mă sperii."

Cică fac numai ce mi-e scris să fac, ca şi cum Dumnezeu nu s-ar ocupa decât de programul meu.