Regretul

"Nu, nu am timp astăzi să stau cu Johanna. Îmi pare rău, este sora mea. Dar, Daniel, am trei copii! Astăzi Laura are balet după ore, casa este un dezastru, Simon are gripă, trebuie să dau o fugă la supermarket pentru că am rămas fără lapte, şi trebuie să aştept un pachet care trebuie să sosească astăzi. Ţi se pare destul?!"
"N-am vrut să te supăr, ia-o-ncet."
"Nu sunt supărată, Daniel. Dar eşti nerealist."
"Ok, atunci. Ne mai auzim."
"Stai, aşteaptă."

Daniel a auzit zgomote, un plâns în fundal. Hâşâit. Femeia căuta ceva, sau făcea şi altceva între timp.
"Singurul lucru pe care pot să-l fac pentru tine", s-a auzit vocea femeii din nou, "este să-ţi trimit fata care stă cu copii mei o dată pe săptămână. Îţi convine?! Ştiu că avea probleme cu banii şi putea să lucreze mai mult."
"Trimite-o!"
"Dar, Daniel, fii bun cu ea."
"O să fiu!"
"Este o tipă okay, Daniel. Las-o în pace. N-o supune la presiuni, las-o să trăiască. Nu te purta cu ea cum te porţi cu Johanna, că e doar o fată în casă. Nu e soţia ta!"
"Nu înţeleg ce vrei să spui."
"Nimic! Nimic! Doar las-o în pace, okay?! Am treabă, nu-mi văd capul de atâta treabă! Stai acasă şi aşteaptă să vină Silvia. Numele ei e Silvia, ai priceput?"

Daniel a lăsat telefonul din mână şi s-a întors la soţia sa. I-a terminat baia, a răsucit-o pe burtă, i-a făcut masaj. Era un pic furios, dar mânuind trupul soţiei sale, a uitat cuvintele jignitoare. Johanna avea o pereche de picioare subţiri, deşi nu era slabă. Totul la ea era fragil, într-un fel. Gleznele, încheieturile mâinilor. Degetele lungi. I-a tăiat unghiile, şi privind rezultatul s-a declarat nemulţumit. A căutat în lucrurile ei din baie şi a dat peste o pilă de unghii. Johanna era trează, dar nu conştientă de prezenţa lui. Ochii ei, larg deschişi, erau aţintiţi în tavan.

Nu avea nici cea mai mică idee despre ce vorbea Margot. A fost un soţ bun. S-a dus zilnic la serviciu, a venit zilnic acasă. N-a lipsit nici măcar o noapte. Şi-a făcut partea sa de treabă în casă. În week-end priveau împreună toate serialele de comedie. Ea stătea cu picioarele aşezate în poală la el. Râdea. Era fericită. El îşi aşeza mâna pe capul ei şi îi râcâia uşor pielea capului cu degetele, ceva între o mângâiere şi actul de a scărpina un câine, dar ea nu protesta.

Se întâlniseră la serviciu. El era un tânăr practicant, iar ea îşi făcea practica la secretariat. Nu s-au observat mai întâi. Apoi, încetul cu încetul, au început să fie interesaţi unul de celălalt.

Ea avea gripă când o ceruse de nevastă. Strănuta îngrozitor şi îi curgea nasul. "Vrei să te măriţi cu mine?", a întrebat-o. Ea şi-a ridicat privirea pentru că tocmai curăţa nişte ceapă să facă paste bologneze. "Ăăăă...?!" a făcut. Tocmai venise de la serviciu, cele patru ore după facultate, şi îi era foarte foame. El stătuse acasă pentru că n-avusese chef să se ridice din pat. Se temea că va lua şi el gripa, aşa că aşteptase gripa. Şi lui îi era foarte foame. Frigiderul era gol, fapt care îi crease ceva resentimente pentru ea, dar animat de un sentiment ciudat, îi venise să rostească exact cuvintele acelea.
"Vrei să te căsătoreşti cu mine?!", a repetat, văzând că îl priveşte imobilă. Ea a schiţat un zâmbet, a lăsat ceapa din mână şi a spus "Da".
"Aaa, nu, nu, nu, nu încerca să mă săruţi. Eşti bolnavă, ai uitat?"

S-au căsătorit într-o zi frumoasă de toamnă. Toată săptămâna fusese foarte rece şi plouase infernal, dar în ziua în care ei s-au căsătorit a apărut soarele, toţi norii au dispărut împrăştiaţi de vântul puternic, lăsând loc unui cer albastru superb.
"O zi frumoasă", a spus ea zâmbind.

Purta un costum din două piese, roz pal. Nu era fardată şi nu făcuse nimic special cu părul ei. Prietenii lui l-au întrebat de ce se căsătoreşte cu ea, când ea s-a întors cu spatele să salute nişte cunoscuţi. Păreau să nu priceapă. Unul din ei i-a zis "E îngrozitor de ştearsă." Nu mai ţinuse legătura cu tipul ăsta. De altfel, nu mai ştia nimic despre nici unul din prietenii lui. Viaţa sa se schimbase şi nu mai corespundea cu a lor.

În zilele lui liniştite şi fericite, Johanna fusese mereu acolo pentru el. Dacă viaţa lor putea fi numită plictisitoare, atunci se chema că se plictiseau împreună şi erau fericiţi cu asta. La zece erau în pat, făceau cumpărături în fiecare sâmbătă. O ţinea în braţe când se uitau la televizor. Fiecare îl lăsa în pace pe celălalt. Fiecare avea hobby-urile lui. Ea învăţa franceza, el juca biliard la un club, aştepta Formula 1 chiar şi după miezul nopţii, urmărea Dart la televizor şi Snooker.

Privind-o acum, în timp ce îi masa spatele, Daniel Tal a simţit regrete. Dar n-ar fi putut spune de ce.

Şi totuşi, de fiecare dată când intra la ea în cameră, avea tendinţa să-şi ţină respiraţia.

Cea mai frumoasă amintire data din vremea când erau tineri, se plimbau prin Grădina Engleză, printre gălbenele şi pomi înfloriţi şi alte cupluri îndrăgostite. Au lăsat-o pe Maioneză să alerge liberă, iar ei s-au aşezat în iarbă şi au stat la soare îmbrăţişaţi. Au făcut picnic. Am mâncat plăcinte cu mere şi salată şi friptură de raţă. Şi au băut bere nefiltrată. Au privit nudiştii jucând volei. Un braţ al Isar-ului şuşotea la picioarele lor, iar copiii mai curajoşi îşi suflecaseră pantalonii şi se bălăceau în apa care trebuie să fi fost teribil de rece. Maioneză sărea de colo-colo, ca o capră, lipăind înghiţituri mari de apă apoi retrăgându-se pe mal ca să tuşească şi să verse apa.

Desigur, nu era nimic special în această amintire.

A auzit soneria şi s-a ridicat.

A deschis uşa, iar în prag se afla o femeie foarte slabă, dezvoltată pe lung, cu părul ondulat, tuns drept până la umeri. Nu l-a privit. A trecut de el cărându-şi geanta care părea prea grea, şi-a descălţat pantofii călcându-şi pe călcâiul unuia dintre ei, apoi pe călcâiul celuilalt, şi-a dat pardesiul jos şi şi-a cărat geanta mai departe, până pe canapea. A desfăcut fermoarul, a scos o bluză veche şi o pereche de pantaloni care arătau uzaţi, şi şi-a scos dintr-o singură mişcare bluza albă pe care o purta.
"Ăăăă...", a început Daniel. "Ce faci?!"

Ea s-a oprit, dar nu s-a întors spre el. Pe spatele îngrozitor de slab, unde pe sub piele i se ghicea fiecare coastă, bretele de la sutien luceau, negre. I s-a adresat direct în română, semn că ştia deja că nu era nici o greşeală:
"Apartamentul treizeci şi patru?! Wagnerstrasse?! Daniel Tal?!"
"Nu, adică da, adresa e corectă", a confirmat Tal. "Dar n-ar trebui să discutăm un pic mai întâi?!"
"Despre ce?!"

Femeia a terminat de îmbrăcat bluza şi s-a întors spre el. Privea într-un mod ciudat, de sus în jos, deşi era înaltă. Dar ţinea în permanenţă capul înclinat. Pomeţii, foarte pronunţaţi, buzele strânse, ochii duri, reci.
"Aveţi ceva special să-mi spuneţi?!"
"Ăăăă... special?! Nu, doar că..."
"E baia în altă parte decât ar trebui să fie?! Bucătăria e greu de găsit?!"
"Nu, dar..."
"Atunci mă descurc singură. Lăsaţi-mă să-mi fac treaba. Doar prezentaţi-mi-o pe soţia dumneavoastră. Johanna, adevărat?!"

Daniel Tal a luat-o înainte pe hol, simţind o uşurare enormă.

I-a deschis uşa dormitorului, a lăsat-o să intre, apoi şi-a luat haina din cui şi a ieşit. A tras aerul rece în piept şi a grăbit pasul. La gară şi-a cumpărat bilete pentru Roma. Nu văzuse niciodată Roma.