Aşteptând

Aştept în faţa porţii. Există două ieşiri, cea principală şi cea la care aştept eu. Clădirea, cenuşie, uriaşă, cu geamuri mari de sticlă în care se reflectă oraşul, pare să toarcă în spatele meu, lângă mine, iar mirosul ei straniu de metal şi de încă ceva neidentificat se simte chiar şi din locul în care stau. Maşinăriile unei fabrici de produse electronice, despre care n-am întrebat ce sunt şi ce fac, zgomotul permanent al producţiei, scrâşnetul punerii în funcţiune, cunosc toate acestea. Am fost de multe ori înăuntru. E un zgomot infernal.

M-a trimis cu un sfert de oră înainte. Ceasul meu nu funcţionează. Asta de un an, dar îl port în continuare. Uneori lumea mă întreabă pe stradă cât este ceasul, iar eu spun că nu ştiu, iar ei se îndepărtează furioşi. Uneori chiar îmi spun lucruri înainte de a pleca, privind spre mâna mea.

Port pantaloni şi bluză, dar faptul de a sta acolo mă face să mă simt inconfortabil. Din maşinile care trec, sunt privită. Din momentul în care corpul meu a început să se schimbe, nu mă simt bine nicăieri. Nu pot înţelege în ce anume mă transform. Ce vrea corpul meu să-mi spună. Habar n-am ce-ar trebui să fie.

Câte un şofer claxonează în timp ce spune ceva. Din fericire, nu aud.

Este primăvară. Este soare. Nu găsesc nimic la care să mă gândesc. Răsfoiesc, cu degetele minţii, subiecte potenţiale care să mă ajute să suport aşteptarea mai bine, dar gândul meu sare mereu peste fiecare.

Respir adânc, cu un mare gol în minte.
"Aştepţi de mult?"

Mă întorc cu faţa spre el.
"Nu."

Traversăm şi mergem încet unul lângă altul. Este cu puţin mai înalt decât mine. Nu-mi dau seama când anume am crescut la fel de înaltă ca el.
"La ce te gândeşti?", mă întreabă.

Îl privesc uimită, surprinsă, apoi răspund automat:
"Dacă aş pluti în spaţiu, ce-aş vedea acolo?"

Zâmbeşte. Merge mai departe.

Moartea, sau viaţa. Singurătatea sau împlinirea. Plutind acolo, cu braţele şi picioarele întinse, ori în poziţie fetală. Cu stelele în depărtare, risipite ca nişte mărgele dintr-un şirag rupt. Atotputernic. Tu, singur, cu nimeni în preajmă. De una singură, cu degetele minţii, dau şi pagina asta. Ştiu ce se petrece de fapt.

Dar nu spun nimic. Privesc înainte. Nu este mult trafic. Strada se deschide luminoasă în faţă. Nu vorbim. Doar mergem unul lângă altul. Nu ne grăbim. Nu avem motive. Eu nu am unde să mă grăbesc, el nu are unde să se grăbească.

Deodată se opreşte şi se apleacă. Ridică ceva de pe jos. O hârtie împăturită. Probabil i-a căzut cuiva din buzunar.
"Ce scrie?", întreb.
"Îţi spun doar dacă-mi spui la ce te gândeai. Fără să inventezi, de data asta."

Zâmbesc.
"Tată, te-am urmărit de dimineaţă."

Se răsuceşte spre mine.
"Da, mama mi-a dat zece mii dacă te urmăresc. Să vadă unde mergi. Deşi i-am spus, unde poţi să te duci dacă nu la serviciu? Dar ea crede că duci o viaţă dublă."

Eu zâmbesc, el tace. Priveşte în jos.
"A fost foarte straniu.", încep calmă. "Te-ai urcat în tramvai, şi ai întrebat o femeie dacă ştie unde este fabrica. De ce ai făcut asta? Apoi ai vorbit cu ea vreun sfert de oră. I-ai spus că eşti poet şi că te întâlneşti cu cineva să-ţi dea o carte. Ai spus că trăieşti singur într-o garsonieră şi că nu ai copii."

Nu-şi ridică privirea.
"Apoi ea a coborât, şi s-a urcat un bărbat într-o cămaşă cu dungi, şi l-ai întrebat dacă ştie unde este fabrica. I-ai spus că suntem cu toţii morţi, într-un accident. Ai vorbit şi cu el mult, poate o jumătate de oră. Nu te-am văzut niciodată vorbind atât de mult. Adică... niciodată."

Tace, merge lângă mine.
"De ce întrebi oamenii unde e fabrica?"

Îşi drege vocea. Dar nu ştie ce să spună.
"Acum îmi spui ce scrie acolo?"

Desface hârtia şi citeşte:
"Să nu mă judeci. Dar totul e prea mult pentru mine."

Mă aplec să văd.
"Semnat: S."

Mototoleşte hârtia şi-o aruncă pe jos, jenat.
"Cine crezi că-i S.?", întreb.

Dă din umeri şi-şi vâră mâinile în buzunare.
"Îţi dau douăzeci de mii dacă nu-i spui nimic lui maică-ta."
"S-a făcut", zic.

Privesc în jur. Totul este atât de fragil, încât se poate schimba într-o clipită. Din nimic.
"Ce crezi că ai vedea, dacă ai pluti în spaţiu? Singur acolo, cu nimic în jur. Doar linişte şi perfecţiune. Niciun detaliu. Doar stele strălucind în depărtare şi foarte mult întuneric. Iar tu ghemuit într-o stare de perfectă linişte şi armonie."

Îmi cuprinde umerii cu braţul.

Luna îmi aparţine mie, îmi spun, apoi încep să râd.