Happy

Eram mică şi mă jucam cu iepurele meu. L-am scăpat din braţe. I s-a despicat burta pe asfaltul murdar şi maţele i s-au împrăştiat la picioarele mele. Aveam vreo cinci ani. Ca să mă liniştească, bunica a găsit soluţia ideală. Mi-a umplut un pahar mare cu vin roşu şi mi l-a dat să beau. L-am băut şi totul s-a îndepărtat încetul cu încetul de mine. Am dormit dusă, iar când m-am trezit, terasa era curăţată de orice urme ale existenţei lui Happy. Exact ca şi cum n-ar fi existat niciodată.

El spune să nu las trecutul să distrugă ceea ce am azi.
"O să rămân singură acum?!", întreb.

Când i-am povestit aşa-zisa amintire a mea, am minţit. Şi eu mint. Toţi oamenii mint, uneori. Mie nu mi s-a întâmplat aşa ceva. Mie nu mi se întâmplă niciodată nimic. Eu plutesc deasupra, ca un nor de ploaie.

Eu sunt ca marea, cu suprafaţă agitată şi adâncimi abrupte, calme. Dur, ce altceva pot să zic.

E întotdeauna ciudat la început. Stângaci. Jenant. Ca şi cum ai nevoie de timp să intri în ritmul celuilalt, să te ajustezi la el. Totuşi a fost ceva care a ţinut de tandreţe, definitiv, un act intim. A tot zis ceva într-o limbă pe care n-am înţeles-o, şi a continuat să şoptească chestia aia şi în mijlocul altor întâlniri. Cândva, am găsit curajul să întreb în ce limbă vorbeşte în momentele noastre de intimitate, şi mi-a mărturisit că în daneză. Am fost surprinsă. Ceva în fizionomia lui mă frapase de la început. Dar am înclinat să cred că e italian... sau francez. A tot repetat cuvintele acelea, iar eu până la urmă le-am transcris fonetic pe o foaie. Am reuşit să le descifrez, am reuşit să le transcriu corect, să desluşesc toate literele. M-am dus în librărie şi am căutat în dicţionarul german-danez, şi am aflat că spunea "te iubesc". Am stat acolo, cu dicţionarul în mână pe canapea, înconjurată de oameni cu cărţi în mână, şi toată lumea a amuţit în jurul meu, apoi aceeaşi lume a început să se învârtă de parcă m-aş fi aflat într-un carusel. M-am simţit pentru o fracţiune de secundă conectată cu tot, cu pământ, univers. Întreaga lume s-a aplecat spre mine şi m-a îmbrăţişat. Nu numai lumea, ca şi cum toate lucrurile de care mă simţisem respinsă până atunci m-ar fi cuprins în ele şi ar fi început să mă legene. O fericire intensă s-a instalat în mine, şi am rămas acolo, sub privirile nedumerite ale celor care se loveau de mine pentru că stăteam în drum, şi am continuat să mă prefac că răsfoiesc dicţionarul.

Dar nu mai vedeam.
"O să rămân singură acum?"

Niciun răspuns.

Aerul miroase a toamnă, e lipicios şi mă trage spre pământ. Pământul e umed şi colcăie de insecte. Insectele mişună de colo-colo sub picioarele mele. Trandafirul de vizavi este înflorit în plin noiembrie, efectul încălzirii globale.

Beau un pahar mare de vin roşu.
"Nu ar trebui să mai bei.", rupe el tăcerea.
"Viaţa ta e perfectă, nu ai niciun motiv de nefericire!", continuă lucrând netulburat cu letconul să repare circuitul electric al telecomenzii.

Simt norii grăbindu-se deasupra noastră, iar pielea îmi furnică, se face ca pielea de găină, se face ca o haină care se va dezlipi. Îmi simt corpul greu, obositor, ca o povară, ca şi cum cineva m-ar fi pus să car ceva iar eu nu vreau.

Dovada de care am nevoie.

Razele de soare pătrund pe geam şi formează un covor auriu pe parchetul din sufragerie.

Mai beau un pahar de vin roşu.
"Te urăsc când bei", îmi spune.

Te urăsc când te urăsc când te urăsc când te urăsc.

Aşez receptorul în furcă. Aştept pe marginea canapelei, odihnindu-mă ca după un efort uriaş. Inima îmi bate rapid. Parchetul, rece sub tălpi. Mă ridic şi mă îndrept spre bucătărie, podeaua scârţâie uşor înainte de prag. Mai calc odată în acelaşi loc, să mă conving că e real. Urmăresc cu privirea o zgârietură în suprafaţa bej deschis. O pipăi cu degetele. N-am mai văzut-o niciodată. Nu-l întreb dacă are idee cum a apărut zgârietura aia acolo. Mă răsucesc, rămân aşa, pe vine, şi privesc în jur. Sub canapea, cărţi, un uscător de păr, o ceaşcă de cafea, sandale, o cizmă de cauciuc stingheră.

Aud zgomote pe care nu le-am mai auzit niciodată.

Aud uşi deschizându-se prin vecini, lucruri banale. Cineva tuşind la etajele superioare. O periuţă de dinţi electrică bâzâind înfundat. O voce răspunzând la telefon. Toate aceste lucruri îşi încrucişează traiectoriile la mine în minte, încercând să rezulte într-o semnificaţie. Dar nu există semnificaţie.
"O să rămân singură acum?"
"Lasă prostiile", zice. "Te urăsc când bei."

Te urăsc când te urăsc când te urăsc.

Sunt mică şi mă joc cu iepurele meu. Are blană moale şi albă. Nu se împotriveşte la nimic. Deodată îl scap din mână. Maţele i se întind pe asfalt.
"Cum vrei să ţi-l gătesc?", mă întreabă bunica.