Uită-te la mine

"Uită-te la mine-acum!", spune.

L-am întâlnit într-un bar. Stăteam singură la o masă cu o cafea în faţă, când un bărbat s-a răsucit spre mine. Şi-a aşezat o mână la falcă, a luat o mină jalnică, bosumflată, cică să mă imite, apoi m-a întrebat:
"E totul în ordine?"

L-am privit imobilă, fără măcar să clipesc, apoi i-am adresat la rândul meu o întrebare, care avea mai mult sens:
"Mă întreb dacă la tine e totul în ordine!"

Atunci s-a oprit din ceea ce făcea, şi s-a aşezat la masa mea.
"Nu mă mai recunoşti?"

I-am privit cu atenţie chipul.
"Sunt eu!"

Am început să transpir abundent, iar nervozitatea m-a făcut să apuc şerveţelul de hârtie şi să încep să-l rup în bucăţi minuscule. Un necunoscut se aşezase la masa mea.
"Nu cred..."
"Îţi aminteşti?"
"De unde ştii...?"
"Uită-te la mine", repetă.

Dar el continuă să facă ceea ce face. Mica lui treabă, ocupaţia sa temporară. Mâinile lui sunt albe, degetele îndemânatice, degete cu riduri uşoare la încheieturi. Îmi mângâie mâna. Înainte de a-l cunoaşte, mi-am dus viaţa cu o anume conştiinţă a dezastrului. Viaţa mea s-a simţit ca o cădere în gol cu capul înainte. De oriunde aş începe să povestesc, din orice direcţie, de la cap la coadă, ori de la coadă la cap, e acelaşi lucru pentru mine. Este ca şi cum aş asista la deteriorarea mea, fără să pot face nimic.

Este o zi rece de iarnă. Am întârziat zece minute. Stau în intersecţie, la locul stabilit, cu un bagaj de mână. Nu mi-am luat multe cu mine. A întârziat şi el. Opreşte uşor lângă bordură. Deschide uşa dinspre stradă, pentru că uşa de pe partea dreaptă îngheaţă în fiecare dimineaţă şi nu poate fi deschisă. Iese şi mă ajută să-mi pun bagajul în portbagaj.
"Eşti moartă de frig?", întreabă.
"Aşa şi aşa", zic.
"Buuuun..."
"Îţi aminteşti acum?", mă întreabă.

S-a aşezat la masa mea, şi a încetat să pretindă că mă imită.
"Nu, nu sunt sigură."

Fac bucăţi şerveţelul. Bucăţi mici, privindu-l înspăimântată.
"Ce-i cu tine?", mă întreabă. "Tu nu obişnuiai să fii aşa."

Are cineva o aspirină? Mi s-a vărsat cafeaua în geantă. Deschide rucsacul şi-mi întinde un termos. Îmi înghit aspirina. "O să sară!", încep să urlu.
"Cum?", întreabă el.

Întoarce capul spre mine o scurtă fracţiune de secundă, căci trebuie să fie atent la trafic. "O să sară! Oh, Dumnezeule, o să sară. O să sară."

Pe pod, un bărbat cu spatele la noi. Trecem pe sub pod. Nimic nu se întâmplă.
"Tu nu obişnuiai să fii aşa."
"Acum îţi aduci aminte?"

Nu a mai rămas nimic din şerveţel.
"Deci cum credeai c-o să fie?"
"Okay."
"Nimeni nu e încântat?"
"Să nu-mi murdăreşti maşina! Să nu verşi în maşina mea! Coboară!"
"Nu ştiu cum, dar ai noroc. Nu ştiu cum."

Drumul pare să se termine undeva în depărtare. Pe jos, lucrurile se prezintă astfel: un strat de gheaţă, unul de zăpadă, încă unul de gheaţă. Podul constă în scânduri de lemn şi o balustradă improvizată dintr-o sfoară legată între doi copaci. Drumul coboară, nu se ştie unde, coteşte la dreapta.
"Acum ştiu cine eşti...!", admit, odată ce am terminat de fărâmiţat şerveţelul.

Îl privesc orbită. Simt căldura din cabană, simt aburul de mâncare, fumul de ţigară, ca şi cum ar fi toate aici dintr-o dată.
Am încercat să te scot din minte. Să te spăl din mine cu foarte mult vin. Dacă te interesează, am băut foarte mult Cabernet Sauvignon Cantine Settesoli aseară. Favoritul meu.

Te-am spălat din mine.

Te-am lăsat să pleci. Du-te acum. Eşti liber.

Ce poate fi atât de greu?

Ştii cum se face?!

Te pliezi, gol, ca pe-o mânuşă rămasă fără pereche, şi te introduci într-un buzunar. Te uiţi pe tine acolo, în locul acela, fără să te mai gândeşti vreodată ce s-o fi ales de eul tău renegat. Şi mergi mai departe pe stradă, ca o stafie.
"Da, am fost chiar şi împreună la munte odată. Ne-am iubit foarte tare. Mi-ai spus că n-ai iubit pe nimeni cum mă iubeşti pe mine. Cum de nu-ţi aduci aminte? Cum de nu mă recunoşti? Tu nu obişnuiai să fii aşa. Ce-i cu tine?"
"Uită-te la mine acum. Priveşte-mă. Albul ochilor îţi este roşu. Sângerezi. Ai un atac cerebral moderat. Nu te panica."

Reuşesc să adorm. Efectul sedativelor. Stau întinsă pe spate, goală. Ceva începe să se târască pe mine. Ridic capul. Un scorpion înaintează pe braţul meu drept, pe pielea extrem de albă şi de subţire a interiorului braţului. Paralizez de spaimă. Nu trebuie să mă mişc. Iar el începe să umble pe mine, mai departe. Piept, abdomen, coapsă, genunchi. Senzaţia este ca atunci când îţi amorţeşte ceva şi te furnică, iar eu urlu în tot acest răstimp de frică şi groază. Urlu fără să mă opresc, dar nimeni nu aude. Şi urlu.