Text dezvoltat în cadrul grupurilor de lucru "Întâlniri de scris", care au loc periodic online sub îndrumarea Verei Ion.
ANA
6.20. Ana se desprinse cu greu din vâltoarea amintirilor, ar fi rămas acolo mult și bine, poate până când timpul s-ar fi hotărât să intre într-o buclă și cumva să șteargă această zi și toate zilele de când a aflat acest fapt atât de evident și totuși greu de acceptat, anume că e și ea muritoare... Reveni în bucătărie, puse atent pe tavă medicamentele alături de micul dejun, și înainte de a o trezi pe bica se opri o secundă, respiră adânc, își aranjă zâmbetul pe buze și intră în camera mamei sale.
- Bună-dimineața bica! Ce faci? Cum te simți? Hai să mănânci un pic și să iei medicamentele!
Dintre perne se ridică o femeie mărunțică, cu ochi mari albaștri verzi și întrebători.
- Bună-dimineața, ce zi e azi?
- E luni bica, răspunse Ana cu blândețe punând tava lângă pat și mângâindu-i ușor părul cărunt.
Și puse pe rând medicamentele în mâna micuță și noduroasă cu degete chircite de timp ale mamei sale. Bica le luă încet, sorbind din ceaiul cald cu aroma de tei.
- Ce zici de mine? Îți place?
Și bica scoase de sub pătură o cărticică roșie de rugăciuni din care desprinse o fotografie veche alb negru. Ana luă în mâini fotografia așa cum o lua de altfel în fiecare dimineață și se uită la ea mimând surpriza.
- Ești foarte frumoasă, bica, și acum, la fel ca atunci - spuse Ana.
Bica zâmbi fericită și parcă pentru un moment ochii albaștri-verzui prinseră dor de viață. Și nu aveai cum să nu admiri tânăra din fotografie cu părul negru, lung și împletit prins într-un coc lejer la spate ce privea undeva în zare, cu bărbia ușor ridicată în vânt de parcă ar fi spus lumii "Uite cine mi-s eu!"
- Aveam ie cusută de mână și boandă cu blană de dihor iar fota mi-era cusută cu fir auriu cum numai fetele de nădejde aveau pe vremea aceea - spuse bica mândră ținând cu mâinile tremurânde fotografia atât de prețioasă.
- Bineînțeles, erai cea mai frumoasă și elegantă fată din sat! - o lăudă Ana
Era cel puțin tulburător să-ți treci privirea de la fata din fotografie la chipul obosit și confuz al bunicii. Ana oftă, știind că nu are rost să reia discuția de aseară în care îi spusese mamei că se va interna în spital pentru o intervenție și că va lipsi câteva zile de acasă, dar va avea grijă de ea Teia.
Și în timp ce îi aranja așternutul și pernele pentru a sta comod, în ușa camerei se ivi un căpșor ciufulit pe jumătate voios, pe jumătate îngrijorat.
- Ce faci mami? Cum ești? Chiar nu vrei să vin cu tine la spital? Să știi că mi-ar face plăcere să vin cu tine!
Adeseori trăia Ana acest sentiment de iubire împletit cu uimire când își vedea fiica, azi mai mult ca niciodată. Atâta inocență, bunătate și speranță adunate la un loc doar într-un suflețel de 20 de ani poți găsi, și Ana chiar nu-și dorea să strice azi aceasta combinație.
- Nu, nu-i nevoie scumpica, chiar nu se va întâmpla nimic azi, doar mă internez, probabil îmi vor recolta sânge pentru analize și cam atât. Nu e mare lucru. În câteva zile voi fi acasă, doar să ai grijă de bica să-și ia medicamentele și să mănânce. E o săptămână încărcată la facultate? Nu aș vrea să lipsești prea mult.
- Este în regulă, mami, sunt mare, mă descurc și cu facultatea și cu bica, nu-ți face griji, cel mai important e să fii tu bine, nu e nimic grav, așa-i?
Ana își întoarse privirea, manifestând brusc un interes deosebit față de cărțile din bibliotecă.
- Nu, nu e nimic grav, se va rezolva repede spuse luând cu degetele praful inexistent de pe volumul Quo vadis a lui Sienkiewicz care se nimeri să fie în raza ei de acțiune.
- Vrei să-ți iei o carte cu tine? Să nu te plictisești în salon?
- Nu, doar mă uitam un pic....
Fiecare cameră avea o bibliotecă, cititul era pasiune și refugiu deopotrivă pentru Ana, dar nimic din zecile de volume nu părea să o fi pregătit pentru acest moment al vieții ei, ceea ce o înfricoșa și o înfuria în același timp.
- Fug să mă pregătesc scumpica, e târziu!
Ana se strecură afară din cameră evitând s-o privească. Teia dădu să o urmeze, dar bica o întrerupse:
- Teia, tu ai văzut fotografia asta? Și bica îi întinse cărticica de rugăciuni...
6.50. După duș Ana își luă ținuta pregătită pe umeraș, pantaloni crem din tercot călcați cu dunga perfectă și o cămășuță în aceeași nuanță cu năsturei ce închideau la baza gâtului un guleraș apretat cu tiv din dantelă. "Te îmbraci ca o avocată, mami" își aminti Ana remarca Teiei de acum câțiva ani, când punea pe ea doar alb și negru. Singura schimbare pe care a reușit să o facă a fost să treacă la crem sau bej, mai mult poate în altă viață. Verifică bagajul încă o dată, lipi câteva post-it-uri pe frigider: "Nu uita de medicamente bica", "Supică, tocăniță și salată pentru prânz/cină", "De mâncat azi telemeaua și urda cu roșii", "Joi transmis citire apometre" și își strecură capul în camera bunicii:
- Am plecat, ne auzim la telefon scumpica!
- Bine mami, țin pumnii să fie totul bine, spuse Teia îmbrățișând-o, să mă suni să-mi spui când pot veni să te văd.
- Pleci la servici, Ana?, întrebă confuză bica.
Ana deschise gura pentru a-i explica dar se răzgândi și oftă.
- Da bica, ne vedem mai târziu.
- Poate cumperi niște telemea și urdă de la piață când vii, tare mi-e poftă!
- Bine, bica! Încuviință Ana renunțând din nou să-i explice că s-a gândit la asta și că are în frigider tot ce îi trebuie.
Ieși pe ușă și coborî cu repeziciune scările. La parter se opri, respirația deveni sacadată și fruntea se acoperi de broboane reci de sudoare. Se sprijini de perete, inspiră adânc, 1,2,3,4... expiră 1,2,3,4... și când aerul își făcu în sfârșit loc suficient în plămâni își frecă riguros mâinile pentru a se asigura că încă le mai are, că încă le mai simte, că încă este aici...
[...]
MARIA
Aceeași dimineață de septembrie. Maria alerga la fel ca în orice început de zi pe malul Someșului cu căștile pe urechi în care suna obișnuitul playlist cu ritm grăbit și antrenant. Lăsă în urmă Parcul Rozelor și trecând peste podul Garibaldi făcu un mic ocol pe la grădiniță. Își uitase vineri dosarul cu acte medicale în vestiar și era musai să-l recupereze pentru internarea de azi.
Se opri din alergare în fața porții, scoase din borsetă cheile și intră în curtea mare și verde a grădiniței. Frunzele ruginii ale nucilor începuseră să cadă acoperind toboganele roșii și albastre, spațiile cu nisip, băncuțele multicolore care peste zi erau punctul de atracție principal al micuților zglobii de care se ocupă cu atâta drag. Intră pe ușa din față și se îndreptă spre vestiar.
- Neața, doamna educatoare! Da' ce faceți așa de dimineață? Parcă săptămâna aceasta vă luaserăți concediu! - o întâmpină femeia de servici care își luase deja în primire teritoriul spălând, aspirând, golind coșulețele de gunoi, toate pentru ca micuții să se joace într-o atmosferă curată și aerisită.
- Da, sunt în concediu, dar am uitat ceva acte în vestiar și doar am trecut să le iau.
- Vă vor simți lipsa copiii cât veți fi în concediu, sunt tare atașați de dumneavoastră! - spuse femeia voinică în timp ce storcea mopul în găleata roșie.
- Mă voi întoarce cât pot de repede, dar îi las pe mâini bune, înlocuitoarea mea este foarte pricepută.
- În meseria asta în primul rând trebuie să iubești copiii, priceperea poate veni cu timpul.
- Așa e, dar cine nu iubește copiii? - întrebare retorică la care Maria nu așteptă răspunsul.
Își luă din vestiar dosarul și dispăru salutând-o din mers pe femeia dibace în ale curățeniei. Și în pas alergător ajunse în doar câteva minute acasă în apartamentul mic dar cochet cu două camere, pe care ea și soțul ei îl cumpăraseră acum 5 ani.
Odată intrată în casă, băgă capul în sufragerie, unde soțul ei dormea dus pe canapea, îmbrăcat în hainele de stradă. Venise târziu, după ora 23.00 acasă și, așa cum obișnuia de câteva săptămâni, se culcase în sufragerie.
"Nu vreau să-ți deranjez somnul, tu te trezești de dimineață și trebuie să te odihnești", îi explicase prima dată când alesese să se culce în cealaltă cameră. Dar Maria știa că nu acesta este motivul. Se îndepărtaseră de ceva vreme. Obosiți de toate încercările de a avea un copil, de medici, de analize, de urmărirea ferestrei de fertilitate, nu observară distanța ce își făcea loc tăcută între ei. Până într-o zi în care nu au mai avut loc în același pat și la aceeași masă, și cine știe dacă nu cumva, cândva, sub același acoperiș.
După o scurtă incursiune în bucătărie, în care aruncă sticlele goale de bere rămase după Mihai, se strecură la duș și lăsă apa caldă să-i spele lacrimile, gândurile, sufletul, în timp ce își rotea obsesiv inelul de logodnă și verigheta pe inelar. Până nu demult, ei doi fuseseră cuplul cel mai invidiat din grupul de prieteni pe care-l aveau. Și era un grup mare. Ea tânără și împlinită, iubindu-și munca de educatoare, el tânăr și ambițios programator, se întâlniră la o petrecere unde au început cu un dans ce nu s-a sfârșit decât în zori. Și apoi, dacă nu erau sufletul petrecerii pe undeva, erau în drumeții cucerind împreună munte cu munte. Cum se schimbă iubirea când viața îți pune piedică? Și de ce se schimbă? Sau oare chiar a fost iubire dacă la primul obstacol se frânge atât de ușor? Măcinată de gânduri, Maria intră în dormitor și se pregăti de plecare.
Și când era mâna pe clanță să iasă, apăru Mihai în spatele ei.
- Sigur vrei să faci asta?
Maria își ridică ochii în tavan. Pierduse numărul medicilor la care a fost în căutarea disperată a unui specialist care să-i spună că nu, nu e nevoie de această intervenție chirurgicală, se poate rezolva altfel. Dar "votul" a fost unanim "pentru". Și acum Mihai o întrebă acest lucru știind prin câte a trecut...
- Nu vreau dar trebuie, Mihai, și îmi pare sincer rău că nu poți înțelege asta!
Și ieși pe ușă, întrebându-se dacă atunci când se va întoarce îl va mai găsi acolo, fie chiar și în sufragerie.
[...]
SPITALUL
- Acesta este salonul în care veți sta până mâine dimineața când veți intra în sala de operații! Din bagaj să vă scoateți doar strictul necesar pentru că după intervenție vă vom muta pe secția de terapie intensivă și ulterior în alt salon, spuse asistenta cu blândețe în timp ce lipi pe bagajul ei un leucoplast alb pe care îi scrise numele: Ana Dobrescu. Vă puteți alege un pat, să vă faceți comodă și dacă aveți nevoie de ceva, camera asistentelor este vis-à-vis pe hol. Va veni domnul doctor mai târziu să vă vadă, până atunci vă vom recolta sânge și va trebui să completați câteva formulare.
- Am înțeles, mulțumesc frumos!, spuse Ana și intră în salon. O cameră mare zugrăvită în alb cu patru paturi și patru noptiere metalice, o masă și două scaune, o chiuvetă cu coș de gunoi sub ea și o oglindă deasupra ei. Ana își frecă ușor mâinile pentru a se încălzi, luă bagajul cu "Ana Dobrescu" în mână și se îndreptă spre patul de la fereastră.
Se așeză și rămase nemișcată, cu privirea pierdută. Și din nou broboane de transpirație îi acoperiră fruntea și respirația se acceleră încercând să țină pasul cu bătăile inimii. Inspira, 1,2,3,4, expira, 1,2,3,4, în timp ce își frământa mâinile în poală. Cumva reușise să ajungă până aici deși se întorsese din drum de cel puțin trei ori după ce taxiul o lăsase în fața spitalului.
Fiecare ușă care se închidea în urma ei făcea realitatea asurzitor de dureroasă. Ușa de la intrarea în spital unde portarul o întâmpinase jovial și o conduse în sala de așteptare, ușa camerei în care s-a schimbat în hainele de spital, cu cititor de cartele pe unde o conduse asistenta prin spital spre ușa secției de ginecopate și în cele din urmă ușa salonului. Cu fiecare ușă închisă în urma ei, Ana se simțea tot mai mică și singură. Acum totul devenise "aici" și "afară", "boală" și "sănătate", "neputință" și "control".
Oftă și își șterse fruntea și mâinile transpirate cu un șervețel. Deschise bagajul să scoată "strictul necesar". Un ceas de noptieră cu baterii și limbi fluorescente care îi permitea să privească trecerea timpului și peste noapte, o sticluță de apă din cele cinci pregătite, șervețele umede, un prosopel, borsetă cu lucrușoarele de igienă. Din poșetă își scoase folia cu acte medicale. Verifică portmoneul în care erau așezate cinci bancnote de 100 lei, cinci de 50 lei, cinci de 10 lei, cinci de 5 lei și cinci de 1 leu. Nu se știe niciodată când ai nevoie - își spunea ea.
Verifică agenda mai mult din reflex, o agendă nedatată bineînțeles, pentru că zilele sunt diferite, zile atât de pline încât avea nevoie de trei pagini pentru câte lucruri programase, zile în care se încadra pe o pagină și jumătate cu task-uri diverse și zile ca azi când scrisese simplu: Internare. Tânjea de câțiva ani după zile libere și se pare că doar prin boală a reușit să ajungă la foi libere în agendă. Ironic și trist în același timp....
Închise agenda și o așeză în poșetă alături de portmoneu și cele cinci pachețele mici de batistuțe de hârtie, luă telefonul și îl puse pe noptieră și în sfârșit se întinse în pat, strecurându-și picioarele sub pătura învelită în husa albă. Luă telefonul de pe noptieră și verifică e-mail-uri, citi preț de câteva secunde știri, puse din nou telefonul pe noptieră. Se ridică și privi în jur.
Nu știa ce să facă cu acest timp, rearanjă lucrușoarele pe noptieră și se întinse apoi în pat. Studie a nu știu câta oară salonul și aproape răsuflă ușurată când văzu o mică pată pe oglindă. Înșfăcă două șervețele și lustrui oglinda, apoi se așeză din nou. Ochii căutau cu aviditate ceva de făcut, orice, doar să nu se mai gândească la ce va urma.
- Poftiți aici, puteți să vă alegeți un pat și să vă faceți comodă!, se auzi vocea aceleiași asistente și în salon intră o tânără brunetă cu părul lung buclat, slăbuță și înaltă, care a ales patul de lângă ușă. D-na Maria Solea, așa-i?, întrebă asistenta în timp ce îi lipi pe bagaj leucoplastul cu numele.
- Da, mulțumesc frumos!
Aceleași recomandări și asistenta dispăru.
- Bună-ziua!, o salută Maria pe Ana.
- Bună-ziua!, răspunse Ana
Cele două femei rămaseră tăcute, doar ticăitul ceasului umplea salonul alb și mut. Ana o privi lung pe Maria în timp ce aceasta își scoase din bagaj apa plată, articolele de igienă și ceva reviste.
- La ce medic v-ați internat? Sunteți aici pentru operație?, o întrebă Maria pe Ana în dorința de a lega o conversație.
- La doctorul Stroia, și da, mâine mă va opera dacă analizele sunt în regulă. Dumneavoastră?
- Și eu tot la doctorul Stroia, cred că acesta este salonul de care răspunde dumnealui. În cursul zilei de mâine cred că mă va opera și pe mine. Este un medic foarte bun.
Maria se așeză în pat privind din când în când la telefonul care se încăpățâna să rămână mut.
- Vă aduc o nouă colegă!, se auzi vocea aceleiași asistente care deschise ușa discret invitând în salon o femeie subțire cu părul lung și blond, ce se revărsa peste capoțelul de mătase strâns în jurul taliei cu un cordon. Puteai ușor să crezi că nu are mai mult de 30-35 de ani dacă nu observai ochii verzi umbriți de o tristețe adâncă cu riduri fine în jurul lor. Admirație amestecată cu invidie simți Ana la vederea ei, admirație pentru frumusețea ei și invidie pentru eleganța pe care ea nu și-a permis-o niciodată și se surprinse dorind să-și ascundă cămășuța de noapte simplă, din bumbac, sub pătură. Cu un copil pe care l-a crescut singură, cu părinții în grijă a căror pensie acoperea cu greu doar costul medicamentelor și cu rata la bancă, trebuia să fie foarte chibzuită cu banii. În ciuda acestui aspect, se simțea norocoasă că poate avea grijă de ființele dragi ei, doar că uneori și-ar fi dorit să se mai răsfețe așa cum părea să facă această femeie misterioasă care ocupa cel de-al treilea pat din salon.
- D-na Irina Todea, așa-i?, o întrebă asistenta în timp ce lipi pe bagajul ei leucoplastul de rigoare. Irina încuviință din cap și începu să-și aranjeze lucrușoarele în noptieră.
- Bună-ziua!, le salută Irina pe cele două femei în timp ce aranjă ceașca de ceai Rosenthal pe farfurioară, șervețelele și o carte ce părea de artă pe noptieră. Eu sunt Irina!
- Ana.
- Maria.
- Îmi pare bine!, spuse politicoasă Irina și lăsându-și papuceii din catifea sub pat își ascunse gândurile în paginile cărții. Tot la doctorul Stroia v-ați internat?
Cele două femei încuviințară din cap. Cuvintele se legau greu pentru că orice conversație de complezență rămânea strivită sub povara incertitudinii zilei de mâine.
- Bună-ziua doamnelor, v-am adus și ultima colegă de salon!, spuse asistenta făcând loc să intre unei femei mărunțele, cu privire vioaie, a cărei vârstă parcă nu o puteai ghici. După tunsoarea tinerească și zâmbetul care dezvelea niște dinți albi, strălucitori, i-ai fi dat 30 de ani, după ochii verzi migdalați înconjurați de fine riduri de expresie i-ai fi dat 40 sau 45 de ani, dacă te uitai la pijamaua roz cu lăbuțe de pisici i-ai fi dat cel mult 20 de ani.
- D-na Teodora Oprea, așa-i?, întrebă asistenta.
- Da, puteți să-mi spuneți Teo. Bună tuturor! - și Teo le salută voios pe cele trei femei. Este o zi bună pentru internare, așa-i?, întrebă Teo după ce asistenta se făcu nevăzută. Este o zi bună pentru a ne vedea de sănătate! Ce mult mă bucur că am cu cine vorbi, mă temeam să nu fiu pusă singură în ceva rezervă, cine și-ar dori să fie singur în salon? Pentru ce sunteți aici? Desigur, ca să vă faceți bine! Noi femeile trebuie să avem grijă de noi înșine!
Cele trei femei o priveau pe Teo care umplea salonul cu monologul ei și era cel puțin haios să o observi cum se fâțâia în timp ce-și aranja în noptieră lucrurile, cum își răspundea singură la întrebări, neașteptând parcă nimic de la nimeni dar în același timp simțindu-se în largul ei, de parcă ar fi fost acasă. Ana se surprinse chiar zâmbind, Irina lăsase cartea de o parte și Maria își lăsase telefonul din mână, toate urmărind-o pe această Mary Poppins aterizată parcă din neant în acest colț de spital.
- Bună-dimineața! Cu cine începem? Monologul lui Teo fu întrerupt de Doctorul Stroia care intră în salon urmat de asistentă. Un bărbat înalt, cu părul grizonat, ușor încercănat de nopțile întrerupte de nașteri și de zilele pline de intervenții. Doamna Dobrescu, cum vă simțiți azi?, întrebă cu o voce caldă, liniștitoare care te făcea să te simți brusc în siguranță.
- Bună-dimineața, bine!, răspunse Ana cu vocea gâtuită de emoție în timp ce se ridica la marginea patului.
- Din păcate biopsia a scos la iveală un adenocarcinom endometrioid. Vestea bună este că e un tip de cancer care avansează mai lent, sper să îl surprindem în faza incipientă, dar acest lucru îl vom ști cu siguranță doar când vom primi examenul histopatologic al organelor pe care le vom trimite spre examinare. În această situație nu putem risca nimic, trebuie să renunțăm la uter și anexe pentru a opri răspândirea leziunii în restul corpului. În funcție de rezultatul următor vom decide dacă este nevoie ulterior de radioterapie sau/și chimioterapie. Dar o luăm pas cu pas. Acum e important să facem această intervenție. Încercăm o abordare laparoscopică pentru că recuperarea va fi mai ușoară și dacă toate lucrurile merg bine în cinci zile sunteți acasă. Este în regulă? Dacă aveți întrebări, nu ezitați să mi le puneți.
- În ce condiții ar fi nevoie de radioterapie sau chimio?
- Dacă se dovedește că acest adenocarcinom a cuprins mai mult de 50% din grosimea endometrului, cel mai probabil va fi nevoie de radioterapie. Dacă s-a extins mai mult, la ganglioni învecinați sau la alte organe, atunci medicul oncolog va decide dacă este necesară și chimioterapia. Eu însă sunt optimist, RMN-ul nu a decelat acum o lună invazie locoregională și sunt șanse să fie limitat procesul, dar sigur vom știi doar după intervenție și examen histopatologic.
- Am înțeles!, răspunse Ana frecându-și mâinile în speranța că așa va putea ține lacrimile acolo în spatele ochilor.
- Dimineața ne vom vedea în sală, până atunci vi se va recolta sânge și medicul anestezist va veni sa stea de vorba cu dumneavoastră. Orice aveți nevoie, spuneți-ne, întreaga echipă este alături de dumneavoastră.
Și în timp ce Ana se străduia să articuleze un "mulțumesc frumos" doctorul se întoarse către Maria.
- Bună-dimineața, cum sunteți doamna Solea? Sunteți împăcată să facem acest pas? Știu că este pentru dumneavoastră o decizie foarte grea.
- Nu știu dacă sunt împăcată 100% dar știu că nu mai pot continua așa. Este chinuitor și viața mi se reduce la 7-8 zile pe lună de normalitate, în rest este doar durere.
- Suferiți de o formă de endometrioză severă, extinsă la ovare și trompele uterine asociată cu adenomioză uterină. Încercăm să păstrăm fiecare organ intact dar exista riscul ca această intervenție să limiteze funcționarea optimă a ovarelor și astfel probabilitatea să rămâneți însărcinată să scadă și mai mult. Nu vreau să vă descurajez dar nici nu vreau să vă creez speranțe false.
- În acest moment îmi doresc să pot să-mi iau viața înapoi. Această intervenție a rămas singurul lucru pe care nu l-am făcut.
- Bine, atunci ne vom vedea mâine dimineață în sală. Dacă aveți nevoie să vorbiți cu cineva, avem în clinică psiholog, îl pot ruga să vorbească cu dumneavoastră.
- Mulțumesc frumos, am să vă anunț dacă am nevoie, dar cred că sunt pregătită, de câțiva ani mă pregătesc pentru asta.
- În regulă, vom reuși împreună să-i dăm de capăt, o încurajă doctorul cu o strângere de mână.
- Doamna Todea? Cum sunteți?
- Astăzi bine și sper să fiu și mai bine curând, răspunse Irina încercând să mimeze siguranța de sine.
- V-ați hotărât dacă facem miomectomie sau histerectomie?
- Aleg histerectomia, m-aș simți mai liniștită, mi-e teamă că acest fibrom să nu se transforme în cancer, spuse șoptit Irina.
- Fibromul nu se malignizează, de acest lucru nu ne facem griji, doar că este foarte mare și am sperat că se va instala menopauza care l-ar fi oprit din creștere, dar se pare că faceți parte din acel mic procent de femei la care menopauza se instalează tardiv după vârsta de 60 de ani. Și cu siguranță nu putem continua la fel încă 4-5 ani. Atunci optați pentru histerectomie?
- Da, fără doar și poate.
- Perfect, ne vedem mâine dimineață în sală. Orice aveți nevoie, dați-mi de știre.
- Doamna Oprea, ați venit să vă asigurați că totul este în regulă? Doctorul se întoarse către Teo, de data asta cu o mină mai veselă.
- Da, ca de obicei domnule doctor. Atunci azi recoltăm sânge pentru analize, mâine facem o ecografie și doar dacă ceva nu ne place la ecografie trecem la investigații mai specifice. Cel mai probabil va fi nevoie să schimbam steriletul, dar vorbim mai multe mâine.
- În regulă.
- Să nu aveți emoții, în sală totul va fi bine și la sfârșit de săptămână veți fi acasă, încheie medicul vizita și ieși închizând cu atenție ușa în urma lui.
Tăcerea învălui salonul, doar ticăitul ceasului atenționa că timpul trece indiferent la diagnostic, indiferent la durere, indiferent la alegeri. Și înainte ca Teo să își reia monologul, bâzâitul unui telefon tulbură liniștea grea.
- Servus, scumpica!, își salută Ana fiica cu un zâmbet nereușit pe buze. Stai liniștită, sunt bine, nu e nevoie să vii la spital. Bica e bine? I-ai dat medicamentele? Perfect, mă bucur. Tu ai mâncat ceva? Să mâncați tot ce v-am lăsat în frigider!... Nu, nu-i nevoie să vii, te sun eu mâine după ce ies din intervenție, e ceva foarte ușor, nu-ți fă griji, în 15 minute termină doctorul cu mine doar că nu știu la ce oră exact se va întâmpla... Nu, nu te pune pe drumuri degeaba, stai cu bica, așa sunt și eu mai liniștită. Dacă am nevoie de ceva îți scriu sau te sun, ținem aproape.
Ana închise sub privirile nedumerite ale celorlalte trei femei, epuizată de efortul de a face să pară totul bine și ușor. Și din nou broboane de sudoare îi acoperiră fruntea...
- Ies un pic la aer, spuse Ana copleșită de efortul de a părea bine pentru fiică. Închizând ușa salonului în spatele ei, porni fără nici o direcție pe holurile spitalului căutând un loc în care toate problemele să dispară ca prin minune.