Text dezvoltat în cadrul grupurilor de lucru "Întâlniri de scris", care au loc periodic online sub îndrumarea Verei Ion.
Noul job deja nu mai era nou. De când am trecut prin pandemie, a devenit normal să lucrezi de acasă. Treptat, work from home a devenit work from everywhere.
Ela ne invitase în Sibiel, un sat din Sibiu, unde casele săsești au rămas ca în pozele turistice cu Transilvania. Pe Ela o știu din facultate când încă mergeam în Vamă și depășeam traume împreună. Prieteniile în care aveam spațiu să ne vulnerabilizăm au durat cel mai mult.
Era a doua oară când mergeam acolo cu grupul ei de prieteni apropiați și prima oară când mă simțeam în rândul lumii. Poate pentru că veneam cu Alex, cu care eram împreună de un an. Dintotdeauna grupul Elei de prietenii mi-a părut aproape perfect. Fetele sunt prietene din liceu și partenerii lor ies periodic la bere, au grupuri de Telegram și planifică vacanțe împreună. Cu ei, simțeam că sunt tipa pe care o poți invita la revelion, când oricum mai veneau și alții. Când era ziua Elei, mă vedeam ca o invitată cu drepturi depline, dar nu le prindeam inside joke-urile și multe întâmplări pe care le povesteau nu-mi erau familiare. Energia pe care o foloseam să aparțin grupului mă obosea și, printr-un cerc vicios, exact asta mă făcea să mă port cringe uneori, lucru care nu m-a ajutat să mă apropii de ei.
Urma să petrecem două săptămâni împreună și de data asta nu aduceam doar poveștile mele cu relații eșuate, de data asta veneam cu Alex, pe care îl cunoscusem cu un an în urmă. Cu Alex am atâtea în comun încât uneori simt că-mi citește gândurile. Asta nu e mereu grozav, pentru că îmi vine să mi le ascund în moalele capului. Alteori e fun, pentru că interacționăm fără efort. Maică-mea îmi tot zice că semănăm și fizic. Uneori și mie mi se pare. Am mai auzit că unii oameni care se plac, seamănă fizic, dar n-am ajuns la o explicație științifică pentru asta. Cred totuși că-i felul maică-mii de a-mi transmite că îl place mult și că ne potrivim.
Alex sorbea ultimele guri de cafea și calcula când ieșim din București, unde oprim să alimentăm și la ce oră ajungem în Sibiel. Eram așteptați, deci trebuia să ne facem cunoscute coordonatele temporale ale sosirii, iar ideal era să nu conduc pe timpul nopții. Noaptea luminile de far devin halouri luminoase care-mi șterg marcajele stradale și mă orbesc până în punctul în care încetinesc și mă claxonează tot soborul de mașini din spate.
Mă bucuram că-l interesa partea asta cu organizarea, care mie-mi aducea angoasă și sentiment de pierdere de timp.
- Mergem în workliday, îmi zice Alex.
- Unde mergem?
- O vacanță în care lucrăm nu e holiday, e workliday.
- Ok, deci e timpul pentru primul nostru workliday.
Mă pupă lung și-i simt buzele cărnoase cum i se afundă în colțul gurii mele, acolo unde mă și zgârie cu barba.
Am tăcut amândoi o perioadă. Se auzea huruitul mașinii care gonea cu peste o sută treizeci la oră. Îmi place mult să conduc dar mi-a fost foarte greu să mă reapuc după o pauză de șapte ani. La început, timp de două luni, coboram de la volan cu febră musculară. Aveam tot corpul tensionat și febră musculară zilnic. Doar că nu renunțam pentru că îmi doream mai mult independența cu care venea condusul și am continuat până când am gustat pe deplin din drogul șoferului începător și beat de libertate. După câteva luni bune m-am prins cum stătea treaba în traficul din București, claxonam fără stres și mă băgăm cu tupeu de pe o bandă pe alta. După alte luni bune, nu mi se mai părea mare scofală să conduc.
- Ce tare că o să fim cu oameni, asta îmi amintește de cât mi-e de dor de grupul meu de pe uliță. Suntem răspândiți la propriu în patru țări diferite.
- Grupul de pe uliță?
- Da, aveam toți tricou cu friends și eram prieteni apropiați și pe deasupra, vecini. Acum abia ne sunăm de zilele de naștere.
- V-ați certat?
- Nu s-a întâmplat nimic nasol sau ceva, stăm departe și nici nu mai suntem pe aceleași lungimi de undă.
Când ești puști, accepți mai ușor diferențele.
E vineri după-amiază, punem Waze-ul și ieșim din aglomerația din București. Mă orbesc faruri și lumini și e abia ora trei. Trecem de autostradă, unde oprim să facem un pipi scurt și să alimentăm. Alex îmi ia un kinder delice și-l pune pe scaun. Îl văd în ultimul moment și nu mă așez cu fundul pe el. Îmi plac gesturile lui mici de tandrețe care rup ritmul funcțional al zilei.
Intrăm pe DN și realizez că știu drumul până la Vâlcea ca în palmă și închid wazeu'. Până în clasa a cincea am stat în Pitești cu ai mei și mergeam săptămânal la Râmnic, la bunici. Știam că drumul e o oră pe ceas și-l învățasem pe de rost de pe vremea când nu se stătea în aglomerația de pe Dealu Negru. Îmi alegeam casele care-mi plăceau de pe drum și ele deveneau bornele mele kilometrice. Era o provocare pentru mine să știu asta fără să-i întreb pe ai mei. Număram și copaci pe harta mentală. Le pierdeam șirul des și începeam din nou. Copilului nouăzecist din mine se simțea foarte mișto să petreacă timpul observând tot. Și acum mă bucura drumul, mintea mea recunoștea locurile și se comporta ca atunci când regăsești un gust și îl asociezi cu o amintire veche. Curba urcă pe deasupra volanului și copacii se dau din cale ca și cum mi-ar face loc. Când m-am întors în țară, sorbeam fiecare dâmbuleț și străduță și-mi venea să mă tăvălesc ca Ion în țărâna. Nu ca Ion, ce abuzator dubios a conturat și Rebreanu, mă rog, ca un câine care se pișă pe el de bucurie când ajungi acasă de la muncă. Între timp, m-am potolit, mă bucur așa doar când scap de aglomerația orașului.
- N-ajungem la timp, propun să nu mai trecem pe la ai tăi și cred că o să și plouă. Nu se vedeau nici nori pe cer, doar câteva dâre de albastru decolorat care picau pe priveliștea de deal.
- Nu mai cobi, te rog! Și trecem scurt, că le-am promis. Îmi subțiasem vocea a pisică care cere plic, așa că mi-a ieșit totul pe o intonație care a funcționat fără prea multe argumente. Trecem pe acasă.
Ajungem la Vâlcea și stăm afară în curte. Mama face o cafea și o bem la leagăn. Universul se zbate la limita dintre grijile lui bunică-mea și ospitalitatea caldă a maică-mii. Bunică-mea începe cu ale ei: că sunteți obosiți, că vă e foame, că de ce nu rămâneți aici, că luați un borcan de zarzavat. Le aruncă din când în când în conversație cu speranța că acceptăm diverse gesturi de iubire și generozitate. Mama aduce calmă ibricul cu cafea, ceștile, câteva porții de prăjitură cu ciocolată și-mi pun problema pentru prima dată dacă e ok să-i zic negresă. Ea ne întreabă încă o dată dacă sigur nu vrem să mâncăm și-o ciorbă. Se făcuse 7.
- Întotdeauna trebuie să insiști, tu, ne-am luat patiserie de la peco și ne-am stricat foamea. Nu mai insista, te rog!
- Dacă eram în Ardeal, te-aș fi întrebat o dată și nu te mai întrebam, nemâncată rămâneai. În situația asta, mama dă mereu exemplu cum s-a dus cealaltă bunică a mea, Nana, la Turnu Roșu, un sat din Ardeal la niște rude îndepărtate. La masă, la un moment dat, au întrebat-o dacă vrea să mănânce o prăjitură. Nana era obișnuită ca acasă în sud, să zici nu prima dată din politețe, așadar a refuzat politicos, chiar dacă i se făcuse poftă. Gazda n-a mai rugat-o a doua oară și a stat cu gândul la prăjitura aia fără să zică nimic până a plecat înapoi acasă. De atunci, ne dădea exemplul din Turnu Roșu mereu, doar că ea tot se ruga de noi.
- Păi gata, hai să ne prefacem că suntem în Ardeal! Și mă înfig în negresă.
Le știu bine insistențele și deja mă ia cu amețeală și îmi zvâcnește o venă lângă ureche. De fapt, îmi vine să reacționez la toată agitația de care amândouă dau dovadă când ajung eu acasă. Oare ar mai face atâta caz ca data trecută dacă le-aș spune că rup din nou ritmul și mă mut din țară?
- Puneți-mi mie niște ciorbă, vă rog, zice Alex si apoi se uită la mine și-mi face un semn cu mâna din care înțeleg că o s-o mănânce repede. Nu mi-e foame oricum și îi las lui scena și toată atenția de care se bucură un bărbat care mănâncă ciorbă la noi în familie și asta nu pentru că și-ar dori-o el, ci pentru că îi e mult mai familiar bunică-mii. E aproape ritualic cum roiesc în jurul lui să verifice dacă mai e pâine, smântână, ardei iute, dacă a terminat de mâncat, dacă mai vrea, dacă îl dor mușchii supraspinoși de la ridicat lingura sau dacă ciorba a fost conformă. Îi văd și lui disconfortul pe față și mă amuză.
Încerc să nu le confrunt și mă supun energiei momentului. Ar fi a mia oară când îi zic bunică-mii cât să se ocupe ea de tot.
Ne întreabă diverse. La noi în familie nu se tace nici când se mănâncă. Mănânci și vorbești printre dinți și dacă ți se văd și măselele când vorbești tare sau râzi cu poftă, e semn că-ți place la noi. Așa făcea bunică-miu când trăia și de fapt așa facem toți când ne întâlnim de sărbători. Ne călcăm pe propoziții și ne împăcăm cu punct și virgulă, ca să o reluăm data viitoare. Nimeni din familia noastră nu stă în tăcere, e ca și cum trebuie, cu orice preț, să umpli până la refuz momentele de liniște cu tot felul de povești. Nu există timp de tihnă în familia mea decât dacă am obosit și ne-am dus să dormim. La mine asta s-a tradus într-o agitație cronică și stare hiperactivă, pe care cu greu le-am reprogramat în viața de zi cu zi.
Printre zgomotul de la leagăn ridic privirea și-mi dau seama că e prima oară de când am venit când îmi arunc ochii pe restul curții. În iulie, e suficient de verde cât să nu vezi orașul de peste Olt. Căldura amorțește locul și doar pe seară mai ies vecini să ude grădini și să răcorească alei. Curtea de lângă Olt a luat diferite forme în mintea mea de-a lungul vieții și probabil e mult idealizată în amintiri din copilăria mică, unde e aproape ruptă dintr-un diafilm. Mă întreb dacă imaginea pe care o aveam când eram mică cu gospodăria bunică-mii chiar a fost reală sau e suprapunere cu imaginile din poveștile pe care mi le citea constant. Acum au rămas câteva flori răzlețe de-o parte și de alta a aleii care a tăiat mereu curtea în două. Aș mai sta un pic, i-aș cere bunică-mii să-mi facă orez cu lapte și s-ar executa imediat, m-aș pune și la umbră undeva, pe o pătură. Acolo inventam lumi cândva. Mă ridicam când mi-era sete. Așa vedeam dacă s-a mai copt vreo coacăză. Se coceau pe rând, deci bucuria părea veșnică. Simt nevoia să-mi amintesc din trecut, de când lucrurile erau blajine și vreau să le văd ca puse în scenă, să le analizez, dar mai ales să le iubesc și să le îngrijesc. Să le aduc lângă mine și să-mi populeze prezentul ca un scut.
Urc cu ochii mai sus de linia orașului și dau de apus. Mă umflă panica.
- Alex, e târziu, plecăm acum.
Avem o discuție scurtă și analizăm dacă să plecăm sau să dormim acolo. Ne va prinde întunericul dar mă simt în stare. Ies din momentul de visare și simt urgența plecării. Alex e sceptic, și eu sunt, doar că nu e suficient să mă opresc. După câteva mișcări ferme de la revedere, deja suntem pe drum. Beau din sticla de apă de izvor pe care ne-a dat-o maică mea pentru drum. Am încă în minte cum ne fac cu mâna până când ieșim pe uliță. Le-am lăsat îngrijorate dar, ca de fiecare dată, n-a fost suficient cât să mă oprească. Mereu le fentez grijile în cele mai creative moduri. Bunica exagerează orice posibil rezultat negativ. Asta mă face să nu-l văd venind cu adevărat, ci mai degrabă să nu o iau pe ea în seama. Și îmi pare rău, pentru că se întâmpla să aibă și dreptate din când în când.
- Ai văzut rolul bărbatului în familia noastră.
- S-a șocat că m-am ridicat să spăl vasele.
- Poate așa se obișnuiește și ea cu altceva.
- Venim mai des și data viitoare le gătesc eu.
Nu le văd stând degeaba și așteptând să gătească Alex, dar perspectiva mă încântă. Fac glume și mă răsfăț pe un freestyle de rime care mă relaxează pe mine la volan și lui Alex nu i se par complet puerile. Râde și se distrează. Uitasem cum e ca tipul de lângă mine să se bucure de toate prostiile pe care le scot pe gură.
- Ești o furtună, ar trebui să faci stand-up.
- Nu, că e o lume a bărbaților.
- Da, dar ai schimba-o tu!
- Eu cu mâinile mele! Și-mi duc nasul și mai sus.
- Nu, tu cu vocea ta. Ar trebui să scrii să te folosești de ea așa.
Mă bufnește râsul și scot un sunet de girafă pedantă umanoidă care gonește pe Valea Oltului. Ce treabă! Să aibă cineva mai multă încredere în ce faci tu decât ai tu.
Conduc. Alex bagă un podcast despre o tipă care povestește despre costul stresului ascuns. I-l trimisesem acum câteva zile.
- Ah, te-ai găsit.
- Bagă, te rog, niște kiss fm.
Se uită ciudat la mine.
- Câtă asumare!
- Nu vreau să-mi pun mintea la contribuție pe drumul ăsta.
Și schimbă pe ceva mindless tune radio, unde aud piese de taxi cu dance pop românesc despre despărțiri și drame de instagram. E exact ce-mi trebuie să nu fie nevoie să mă gândesc la versuri. Lăsăm pădurile de pe Cozia în spate.
În mașină nu e nici cald nici frig și se simte cum rămâne odorizantul vanilat în nări. Îmi fuge ochiul către Alex care nu mai zisese nimic de ceva timp. Îi trece asfințitul peste obraz și mă uit admirativ cu coada ochiului la barba lui roșcată și luminoasă. E o stare mare când ajungi să observi detalii mișto la omul de lângă tine. Avem o tăcere bună și așezată între noi, care-mi dă timp să fiu cu gândurile mele și cu el în același timp. Asta mă face să zâmbesc. Parcă trezită din somn, observ drumul și văd cum se întunecă kilometru cu kilometru, de parcă i se umblă la contrast în photoshop.
Farurile din față mă orbesc și se lucrează la drum. Amândoi știam că nu trebuie să ne prindă întunericul. Drumul e șerpuit și aglomerat și linia continuă e ștearsă de fapt. Mergem în șir și când trecem pe lângă o coloană de mașini din sensul opus, observ că nu mai am control asupra adâncimii peisajului și caut cu disperare marginile mașinii din față. Virez încet după fiecare curbă. Nu văd bine nici la câțiva metri și descopăr drumul metru cu metru, un fel de trăit de azi pe mâine în trafic.
- Hai să ne oprim la un hotel.
- La ce hotel? Pe aici sunt numai moteluri dubioase de unde iei herpes și dormi pe saltele proaste.
- Pai și preferi herpeși sau tensiunea asta până ajungem?
Nu știu ce să-i răspund. Mă îngrozește ideea că înnoptăm în alt loc și mâine să o luăm de la capăt.
- Serios, mă uit pe maps să vedem dacă găsim un hotel unde au locuri.
- Ce face ăla?
- Iaaa uite-l, mă.
Văd o mașina cu un contur de lumini pe ea. Cine dracu își împodobește mașina în iulie? E pe sensul meu și vine către noi. E noapte și în dreapta nu văd cât loc mai am până în Olt, iar din stânga vin mașini. În spatele meu e un tir. Orice e în față și vine către mine nu pare să-mi facă loc. Claxonez și frânez. Tirul din spate mă claxonează și el și încetinește. Cineva din mașina de pe contrasens scoate un baston luminos pe geam în timp ce continuă să meargă către noi. Analizez într-o fracțiune de secundă opțiunile și nu sunt multe. Bastonul luminos acum se mișcă alert sus-jos. Nu reușesc să-mi explic nimic și aștept încordată să se întâmple ceva.
Continui să frânez și simt cum piciorul sufocă frâna până la podea. Tirul din spate e ca un cub de gheață în ceafă și mașina din față ca un hău. Farurile ei sunt din ce în ce mai intense și ne învăluie în două guri luminoase pregătite să ne înghită cu tot cu mașina, bagaj și vieți.
Sunt catatonică și cu piciorul încordat pe frână. Se oprește claxonul tirului din spate, mașina mea și mașina din față la cel mult douăzeci de centimetri. Nu văd cine e înăuntru și dintr-o mișcare, mașina-fantomă își găsește loc înapoi pe banda ei în ultimul moment, ne ocolește nonșalant și intră pe sensul ei, de parcă eu eram, de fapt, în locul nepotrivit.
Aud cum respir greu și mă strânge durerea din piept. Pe buze mi se încordează niște cuvinte, de parcă aș vrea să spun ceva. Nu reușesc să scot un sunet și buzele se mișcă stins în gol.
Aș vrea să pot să-l iau în brațe pe Alex dar tac, bag a-ntâia și repornesc. Nu știm cum să reluăm orice era înainte. Ne-a degerat în suflet întreaga Vale a Oltului și noaptea aia parcă nu se mai termina.
Începe ploaia și mai tare și nu depășesc 40 de kilometri la oră pentru tot restul drumului. După miezul nopții ajungem în Sibiel. Sper să fie patul moale. Mă ascund preventiv de lumina de dimineață ca să dorm cât mai mult și trag draperiile. Cădem lați.
A doua zi dimineața se aud zgomote din living. E prima zi când mă trezesc fără ceas în ultimele luni. Sunt buimacă. Beau niște apă să-mi revin, mă spăl pe dinți și încerc să mă adun. Tot ce s-a întâmplat aseară e real, nu a fost un vis pe care să-l uit după ce-mi beau cafeaua. Încă simt frica înghețată în piept și teama că am fi putut să murim. Nu știu în cât timp pleacă o spaimă mare din tine, dar la mine încă era acolo.
Îmi iau ceva pe mine, anticipez primele interacțiuni cu grupul și mă simt străină de ei.
Fiecare treaptă scârțâie diferit spre livingul mare. E supradecorat în stil ikea cu tablouri welcome home și ceva cu life și friends. E toată lumea jos. Mă uit în jur, îi recunosc și îi salut pe fiecare fără energie și rămân retrasă.
Alex aduce cafeaua din bucătărie și mă bucur că-i văd barba luminată. Bem cafea cu toții la masă și începem să povestim diverse. Mă duc lângă Ela. Îmi fusese foarte dor de ea și aveam de recuperat. Planul pe aceste săptămâni sună foarte bine; vom mergem pe coclauri, vom lua brânză, ouă și legume din sat, băgăm un meeting sau două pe timpul zilei și seara o să jucăm Catan și o să stăm la povești.
Afară e potrivit de cald și pe geamul de la living suprafața apei de la piscină se joacă năucită de vânt. Îmi vin în minte flashback-uri de aseară și le las să fie.
Îmi iau restul de cafea și o beau lângă piscină cu Ela. Caut să-i vorbesc doar ei, să-i povestesc despre ce ni s-a întâmplat, dar nu reușesc să scap de nodul din gât și vorbim mai mult despre ea. Mereu aflu ceva incredibil despre ea dacă nu o văd o vreme; așa a fost când am aflat că e însărcinată, că se mută în alt oraș sau țară, că și-a schimbat jobul sau că a descoperit un master nou. Acum îmi povestea despre noua ei colaborare profesională, care suna promițător. Mă deconectam frecvent de la discuție și nu știu unde mă duceam cu gândul, dar reușeam totuși să mențin aparența unei conversații. Am povestit puțin despre drum, dar nu reușeam să-i transmit marea stare din acea seară, deci subiectul s-a încheiat rapid. Poate nu trebuia transmisă mai departe, ci doar trăită și lăsată să se dospească.
Restul zilei a venit de la sine, ne-am echipat cu toții de o mică drumeție și în grup s-au legat lejer discuții despre Covid, muncă și imobiliare. În zilele ce au urmat, am cunoscut săteni mutați în Sibiel din Edinburgh, Cluj și București și am descoperit grădinița Montessori din sat, fondată de comunitatea părinților mutați din oraș în Sibiel și care se afla undeva sub pădure. Mă lipeam ușor ușor de clișeul orășeanului sătul de capitalism și betoane și mutat la sat.
Curtea pensiunii a fost încăpătoare grupului pe parcursul celor două săptămâni. Stăteam sub pomii fructiferi din gradină și făceam grătare cu halloumi și cârnați din sat, aveam ceva board games pentru bonding și competiție și făceam eforturi să ne contrazicem cât mai puțin pe cât de praf e lumea în care trăim. Uneori ne și ieșea.
Ce privilegiu să pot face asta aici și acum, chiar și așa, cu oameni pe care îi vedeam ocazional și pe care ale căror grupuri de Telegram n-o să fiu niciodată.
Am ținut un mini-jurnal zilnic în care îmi notam lucruri care deveneau din ce în ce mai importante pentru mine și cărora simțeam dorința să le dedic atenție...
Alex nu și-a făcut neapărat cei mai grozavi prieteni, dar s-a lipit de oameni cu o sete mai mare ca oricând. Noi doi ne vorbeam din priviri și ne purtam unul altuia de grijă complicitar. În ultima săptămână era mai integrat în peisaj decât fusesem eu în cele două dăți în care am venit la Sibiel. Nu simțeam să fiu atentă la discuții și mergeam în plimbări lungi fără telefon. Am dormit mult și am înotat, am început să răspund doar la mesaje esențiale, am stat degeaba și m-am dat în leagăn.
Am lăsat la voia întâmplării interacțiunile din curte și am simțit că nu vreau să fac niciun compromis din a fi cum vreau să fiu. Ce vară!
Mâine deja plecăm. Nu știu dacă vreau să plecăm. Când au trecut două săptămâni? Intru în piscină și vreau să stau mult. Mă duc într-un colț în care un pom din livadă face o bucată de umbră pe suprafața apei. Nu se aude nimic, e ora din zi în care nu facem grătare, nu jucăm Catan și grupul nu organizează nimic.
Eu sunt singura ființă care face zgomot în curtea aia. Stau în picioare și dau apa la o parte din fața mea. Mă uit în jos.
Văd degetele cum alunecă prin apă. Mă uit și mai atent și-mi văd pielițele unghiilor mușcate din loc în loc. Mă uit și mai atent și parcă văd fereastra de zoom de la muncă și momentele în care mă simt invizibilizată și de data asta nu tac, vorbesc despre ce nu-mi convine și-mi susțin punctul de vedere. Mă uit și mai atent și o văd pe maică-mea și mă gândesc cum ia alte decizii legate de viața ei, pe care începe să o stăpânească mai mult decât a făcut-o vreodată; merge în vacanțe cu un grup de prietene și se bucură de timpul ei liber. Nu face pe plac și nici nu duce grija cuiva. Visez practic cu ochii deschiși că ea e cea care rupe inerția femeilor care preiau pe nemestecate ce au învățat de la femeile dinaintea lor.
Mai departe o văd pe Ela care-mi povestește ceva intim, al ei, un lucru pentru care restul oamenilor ar judeca-o, dar mi-l zice mie. Doar eu știu acel lucru și doar eu l-aș înțelege în felul în care-i trebuie ei. Noi suntem cele care chestionează cel mai mult de până acum aceste roluri cu care am venit la pachet. Și mă preocupă atât de mult asta pentru că nu reușesc să le duc mereu până la capăt. Îmi scapă multe din ele printre degete pentru că pe rolurile astea s-a construit cam totul în jur și totul nu se poate schimba cu viteza cu care conștientizez eu lucrurile.
Îmi ricoșează mintea la relația mea cu Alex, în care pot fi eu cu toate lucrurile de mai sus pe dinafară. Ce lux! Nu am zile de vacanță suficiente să mai chestionez și acolo ceva.
Prin apă îmi văd ca prin lupă modelul neregulat al pielii și cu ochii minții pe toți oamenii care contează. Mama, bunica, Alex, Ela și familia ei, prietenele de la București. Importanța pe care le-o dau lor în viața mea mă pune la adăpost. Nu știu de ce nu mi-a picat fisa că în sine apartenența nu e ceva ce iei de la alții și te chinui să dezvolți, este cea care încolțește în jurul tău, iar treaba ta e să o îngrijești responsabil.
Prin apă văd fiecare bucată de corp care putea fi strivită acum două săptămâni între tir și mașina din față. Apa mă cuprinde discret și mă simt pentru prima dată în siguranță pe deplin în vacanța din Sibiel.
Parcă am stat acolo în colțul ăla din piscină toată vacanța. Parcă am visat restul lucrurilor întâmplate din Sibiel. Ies din piscină, mă usuc cu prosopul și urc încet în cameră să-mi fac bagajul. Mâine plecăm de dimineață să ajungem pe lumină.