Coxi Club

Text dezvoltat în cadrul grupurilor de lucru "Întâlniri de scris", care au loc periodic online sub îndrumarea Verei Ion.

(Acest text este parte dintr-un roman în curs de dezvoltare)

Fișier 1

Am observat-o pe Sașa din prima zi de școală. De fapt, n-am observat-o pe ea, ci stiloul cu cap de urs panda. Semăna cu singurul ruj al mamei și m-am întrebat de ce o fetiță și-ar aduce rujul la școală și ce fel de părinți are de o lasă să umble așa. Pe ea chiar n-o controlează nimeni? E de capul ei? Nu știu cum de au țâșnit gândurile alea din mine la vederea minusculului obiect. Cu un minut înainte, toată energia mea era concentrată în gât și în stomac. Scopul meu în ziua aia era să nu vomit. Norocul meu că mă adusese la școală soră-mea, Alina, care fusese blânduță cu mine, îmi făcuse și frecție la tâmple, ca nu cumva să mă apuce răul prin clasă. Și acum, obiectul ăla magic și lucios - rujul - cum îi spuneam în capul meu, îmi luase emoțiile cu mâna. Nu puteam să mă gândesc decât la el și să mă întreb ce-i cu fata aia din banca din fața mea. Sașa a fost singurul copil din clasa noastră care a trecut de bariera de emoții care mă paraliza. În rest, n-am văzut pe nimeni. Iar ea nu era un copil, era un mister care trebuia dezlegat. Ea, cu ursul ei panda cu tot. Așa cum stăteam în bancă, nu puteam să-i văd fața, dar după cât de apretate îi erau pampoanele am tras concluzia că sigur e o încrezută. Așteptam să se sune ca să o văd mai bine, dar până să ne dea pauză m-a luat din nou cu agitație la burtă. Tovarășa ne-a arătat unde sunt veceurile și eu am fugit repede, fiind convinsă că de data asta chiar o să vomit. Alarmă falsă.

M-am lămurit repede că rujul era de fapt stilou și m-am bucurat când tovarășa i-a zis că nu crede că o să poată să învețe să scrie cu drăcovenia aia că-i prea mică și că mai bine ar fi să își cumpere un stilou normal, cum au toți copii. Dar Sașa s-a pus pe plâns și tovarășa s-a înmuiat și i-a zis că poate să scrie cu el la început de probă și apoi mai vedem. Când am văzut-o bocind, mi-am dat seama că e o răsfățată de ultima speță și mi-am zis că n-o să fiu niciodată prietenă cu ea și că o să învăț mai bine decât ea, numai așa, de a naibii. Părea genul care ar da orice să ia premiu I cu coroniță. Mi-am jurat că n-o să pupe ea așa ceva.

În prima lună de școală, mi-am dat seama că n-o să fie o luptă ușoară. Știa - nu știa, Sașa era tot timpul cu mâna pe sus, iar eu - care știam să răspund întotdeauna la fix - până îmi făceam curaj să ridic mâna, punea sigur pe altcineva. Ca să nu mai zic că mi s-a întâmplat de două ori să ridic mâna la timp și când m-a ridicat în picioare să uit de emoție ce trebuia să zic. În faza aia, Sașa conducea detașat. Raportul de forțe s-a schimbat când am trecut de la bastonașe la litere. Oricât s-ar fi străduit, Sașei nu-i ieșeau litere, ci hieroglife cum spunea tovarășa. În schimb, mie îmi mergea mâna bine. Scriam nu doar frumos, dar și foarte îngrijit. Tovarășa dădea întotdeauna caietul meu de exemplu celorlalți. Eu mă înroșeam toată, dar pe dinăuntru simțeam că plesnesc de mândrie, deși știam că meritul era al soră-mii Alina, care stătea cu mine, în fiecare seară, încă de când eram la grădiniță, ca să mă învețe să scriu caligrafic.

Nu trecuse mai mult de o lună de la începutul școlii, când într-o vineri Sașa n-a venit. M-am panicat. Dacă se mutase la altă școală? Eu cu cine mă mai luam la întrecere? Cu câteva minute înainte de pauza mare, am văzut-o pe geam cu o femeie de mână. Femeia era îmbrăcată în taior și avea părul prins într-un coc, nici prea mare nici prea mic, care o făcea să arate în același timp ca o cucoană și ca o domnișoară. N-am știut în ce cutie s-o pun. Am bănuit că e maică-sa, că cine putea să fie? Din secunda în care le-am văzut mi-am pierdut toată concentrarea. Muream de curiozitate să aflu de ce o chemase tovarășa la școală. Înainte să se sune, Irina, colega mea de bancă, mi-a cerut guma și eu m-am răstit la ea, pentru că voiam să mă duc să aud ce vorbeau. Regula numărul 1 când ai un dușman: află-i secretele, ca mai apoi să le poți folosi împotriva lui. Erau în fața cancelariei. Pentru că nu auzeam prea bine ce vorbesc, mă tot apropiam de triunghiul format din tovarășa, Sașa și maică-sa cu pași mici, ca-n desene animate.

Femeia mă fascina. Avea un zâmbet plăcut, deși nu părea genul care face risipă de zâmbete. La prima vedere îți venea să o îmbrățișezi sau să te faci plăcută de ea, să i te bagi sub piele. Doar că avea ceva în privire care te oprea. Mi-am amintit de vorba lui maică-mea: ochi verzi, niciodată să nu-i crezi. Acum, că mă gândesc, îmi dau seama că îmi stârnea în același timp respect și frică, dar o altfel de frică decât mama. Era un sentiment mai adânc și în același timp mai subtil. De la mama nu aveam așteptarea să se comporte altfel decât o făcea. De la ea aveam pretenții. Era o tipă rasată. Ni s-au intersectat privirile pentru o secundă și m-am simțit de parcă fusesem electrocutată. Ceea ce nu m-a împiedicat să le spionez în continuare.
- Tovarășa Mateescu, eu vă spun, fata dumneavoastră este stângace.
- Ei, nu se poate așa ceva, tovarășa Zărnescu!
- Ascultați-mă pe mine, că doar au trecut destui copii prin mâna mea. Ea se chinuie să scrie cu dreapta.
- Imposibil.
- Tovarășa Mateescu, sunteți și dumneavoastră cadru didactic și știți...
- Tocmai asta e, că eu am adus-o la clasa dumneavoastră pentru că aveați recomandări foarte bune. Până și tovarășul inspector șef...
- Atunci, vă rog să aveți încredere în mine și în metodele mele.
- Da... Sper să nu fiu dezamăgită. E normal ca noi, ca părinți, să avem așteptări de la dumneavoastră. Totuși predați la A, nu la G sau la F.
- Tovarășa Mateescu. Mă jigniți. După atâția ani de învățământ am pretenția că știu ce vorbesc. O forțează cineva acasă să scrie cu dreapta?
- Tovarășa, v-am spus, eu nici nu am bănuit că ar fi stângace.
- Alexandra, te rog să ne spui adevărul? Cu care mână ți-e mai ușor să scrii?
- Sașa, cu tine vorbește tovarășa. O scuzați, dar noi acasă Sașa îi spunem.

Mă uitam la discuția dintre cele două femei ca la un meci de tenis între doi jucători profesioniști. Pariam că oricare ar fi fost adevărul, mama Sașei va ieși câștigătoare. Avea o prestanță și o hotărâre în glas, care nu lăsau loc de negocieri. Mi-era clar că biata tovarășa n-are cum să-i țină piept. Sașa continua să stea cu capul în pământ și să tacă. Îmi venea să mă duc la ea, să o scutur și să-i zic: Dar spune, măi fetițo, ceva! N-a fost nevoie de intervenția mea.
- Dar zi ceva, pentru numele lui Dumnezeu, a tunat maică-sa și vocea ei mi-a răsunat în burtă. Am înțeles de ce îmi stârnea această frică ancestrală.
- Mircea mi-a spus că e urât să scrii cu mâna stângă, că e rușine. Și când mi-a dat stiloul cu ursuleț eu i-am promis că mă străduiesc să scriu cu dreapta. Nu vreau să-l dezamăgesc.

Atât a zis și i-au dat lacrimile.
- Cine? a întrebat tovărășa.
- Bunicul. Adică tata. Adică tatăl meu și bunicul ei. Știți, Alexandra a fost crescută de părinții mei, a spus mama Sașei un pic jenată.

Sașa tocmai se pregătea să-și șteargă mucii cu mâneca uniformei, când privirea maică-si a deturnat-o. A început să-și caute disperată batista în buzunarul șorțulețului. N-o avea. Când am văzut-o plângând, încolțită de cele două maștere, m-a apucat o milă teribilă de ea. Nici nu știam că sunt capabilă de așa sentimente. Planul meu era să o detest până la moarte și acum mă lăsam impresionată de câteva lacrimi. Iar eu lacrimi văzusem multe la viața mea. Frații mei mai mici cel mai bine se pricepeau să plângă sau mai bine zis să pișe ochii, cum spunea mama cu o cruzime pe care credeam că mi-o însușisem. Și acum mă apucase compasiunea. Savuram în tăcere aceste noi sentimente pe care nu le mai experimentasem când am auzit vocea lui tovarășa.
- Dragomir, tu ce stai să caști gura pe holuri? Poftește te rog în clasă, că acum se sună de intrare.

Din ziua aia, Sașa a început să scrie cu stânga, dar tot nu mă bătea la caligrafie. Nu ne-am declarat niciodată frontal dușmănia, dar am știut mereu că competiția nu-i doar în capul meu. În rarele ocazii când aveam curajul să mă uit în ochii ei, vedeam cum ar vrea să mă strivească. Avea privirea aia a lui maică-sa, care făcea sângele să înghețe în mine.

***
Cea mai mare plăcere a mea era să o lălăi pe străduțe în drum spre casă. Acum îmi dau seama că era singurul moment al meu. Acasă mă aștepta palma grea a lui taică-miu și gura spurcată a maică-mi care nu suporta să mă vadă stând nici măcar un minut. Era - nu era de treabă, ea îmi găsea ceva de făcut - ba să curăț cartofi, ba să dau la găini, ba să am grijă de frati-miu ăla mic. Așa că lungeam drumul cât puteam, chiar dacă știam că maică-mea o să mă ia la trei păzește. Știam pe de rost fiecare străduță dintre școală și casă, fiecare groapă în asfalt, fiecare copac. Erau case în care visam să locuiesc, garduri la care mă opream să spionez viața oamenilor, a câinilor și a pisicilor din cartier. Pe Toamnei era un moș care umplea sifoane cu care mă împrietenisem și mă mai opream să stau la povești cu el. Când era în toane bune, îmi dădea câte un pahar cu sifon din care sorbeam încet, ca să simt fiecare bulă cum pișcă pe limba mea.

În fiecare zi îmi făceam alt traseu. În vinerea aia, m-am hotărât să o iau pe Calea Moșilor - aventura supremă. Holbatul la magazine era lălăială de lux. Îmi făceam în cap planul: o iau pe Silvestru, ies în Dacia și apoi pe bulevard. Când am dat colțul, am văzut cum niște băieți împingeau o fetiță și trăgeau de ghiozdanul ei. Am țâșnit spre ei, urlând cât mă ținea gura:
- Băi, fir-ați ai naibii, luați mâna de pe ea că vă sparg.

Deși erau cu un cap mai înalți decât mine, băieții s-au speriat și au tulit-o. Când am ajuns lângă fată mi-am dat seama că era Sașa. Am pus mâna pe umărul ei. Tremura. Nu era furioasă, era împietrită.
- Ești bine?, am întrebat-o
- Îmi vine să intru în pământ de rușine ce mi-e, a spus ținând pumnii strânși.

Eu nu înțelegeam deloc de unde vine rușinea asta. Ca să nu mai zic că mă pufnea râsul cât era de bombastică. Cine căcat folosește expresii din astea de babe când i se întâmplă așa ceva? Eu, în locul ei, aș fi tras o înjurătură cinstită, m-aș fi scuturat de praf și mi-aș fi văzut de viață. Dar ea stătea acolo vânătă la față, consumată de rușine. M-a pus de trei ori să jur că n-o să povestesc nimănui ce s-a întâmplat. Și eu am jurat, că nu mă costa nimic. Mi-a zis că vrea acasă.
- Unde stai? am întrebat-o.
- Pe Calea Moșilor.
- Păi pe acolo o iau și eu. Vin cu tine.

Pe drum, aproape că n-am vorbit deloc. În fața blocului ei, mi-a zis un mulțumesc sec. Nici nu mă așteptam la mai mult. Pân' la urmă eram dușmance, ne luptam pentru coroniță. A doua zi, la școală, mi-a dat jumătate din sandwichul ei cu parizer. Teoria mea este că am devenit prietene nu pentru că i-am luat apărarea, ci pentru că mi-am ținut promisiunea de a nu spune nimănui despre acest episod. A devenit micul nostru secret. Practic, primul dintr-o listă infinită de secrete. Pentru că n-a durat mult până să devenim prietene la cataramă și Sașa să mă transforme în confidenta ei și să mă vrea cu ea peste tot. Ajunsese să nu mai meargă nici la baie fără mine. Iar în două săptămâni, nu știu cum a făcut de a convins-o pe tovarășa să ne mute în aceeași bancă. La început mi s-a părut că sunt un fel de bodyguard al ei, dar apoi m-am simțit tot mai onorată de atenția pe care mi-o dădea. Nimeni, în viața mea, nu-mi dăduse atâta atenție. Cu excepția soră-mii, poate. Pentru restul oamenilor eram transparentă. Din copii de la școală nimeni nu vorbea cu mine, iar acasă eram doar un cal de povară: Mona, spală naibii vasele alea, Mona, ai grijă de ăștia mici că fac numa' stricăciuni, Mona, vezi de găini, Mona, du-te la magazin să cumperi pâine, Mona, cine vrei să dea cu mătura, nu vezi că se lipește murdăria de picioare, Mona, încălzește mâncarea că murim dracu' de foame, Mona, lasă joaca și întinde rufele că-ți rup urechile.

***
Tocmai dăduse prima zăpadă și eu eram bucuroasă de zici că venea Crăciunul. Adoram iarna. În drum spre școală cu greu m-am abținut să nu mă trântesc în zăpada proaspătă și să mă tăvălesc în ea ca un cățeluș. Voiam să ajung la școală, să o întreb pe Sașa dacă și ei îi place zăpada la fel de mult. Eram în perioada când căutam cu disperare să găsim chestii care ne plac amândurora, cumva ca să ne justificăm prietenia. În realitate eram superdiferite: eu adoram eugeniile, ea le ura, ei îi plăceau jocurile cu mulți copii, eu aș fi preferat să stăm mereu doar noi două, eu eram înaltă, ea era scundă, eu blonduță și deschisă la piele, eu neagră ca tăciunele, mie-mi plăcea să ne jucăm de-a școala, ea voia numai cu păpușile, ea savarine, eu amandine, eu mămăligă, ea cartofi prăjiți, eu sălbatică, ea domestică, eu Sandra, ea C.C. Catch, ea adora să meargă la mare, eu ziceam că îmi place la munte, deși nu fusesem nici la munte, nici la mare, ea fuste, eu pantaloni, ea codițe, eu păr scurt.

Faza a fost că fix în ziua aia, Sașa n-a apărut la școală. Întâi am zis că întârzie, că i se mai întâmpla să ajungă târziu și, cu ochii ei mari, să încerce să o hipnotizeze pe tovarășa să nu o țină la ușă toată ora. Adevărul e că tovarășa avea o slăbiciune pentru ea. Se vedea de la o poștă. Unii copii ziceau că are pile. Eu habar n-aveam ce înseamnă aia. Pe măsură ce orele treceau și ea nu apărea, bucuria mea se topea ca stratul subțire de zăpadă care se așternuse în curte. N-a venit nici a doua și nici a treia zi și îmi tot ziceam că o să-mi fac curaj să o întreb pe tovarășa dacă știe ceva de ea, dar în fiecare pauză ziceam că acum e momentul și mă apropiam de catedră, dar cuvintele nu-mi ieșeau pe gură. A patra zi, fix după ce am cântat imnul, tocmai când tovarășa se pregătea să strige catalogul, în clasă a intrat sora lui Sașa și s-a dus direct la catedră și i-a dat un bilețel scris pe o foaie dictando. Tovarășa a citit bilețelul și apoi au mai vorbit ceva chestii în șoaptă și sora a ieșit val vârtej. Știam de la Sașa că pe sora-sa mai mare o cheamă Cristina și că nu se înțelege cu ea, dar încă nu o cunoscusem. În pauză, tovarășa m-a chemat la catedră. Am simțit că fac pe mine. M-am apropiat timid când am auzit-o spunându-mi cu vocea ei aia blândă.
- Dar vino mai aproape, dragă, că nu te mănânc.

Am mai făcut un pas, dar inima tot în bătea de o simțeam în urechi.
- Ai treabă azi după școală, m-a întrebat.
- Nu cred, am răspuns eu.
- Atunci faci bine și te duci la Alexandra cu toate caietele și îi duci temele.
- Care Alexandra, am întrebat eu ca o proastă.
- Mateescu, câte Alexandre avem noi în clasă?
- Dar nu știu unde stă. Adică știu, dar nu știu.
- O să te aștepte soră-sa, după ore. Mergi cu ea. Dar te rog să nu stai mult, să nu se îngrijoreze părinții că ajungi târziu acasă.
- Nuuuu.
- Și nu stați bot în bot, că a avut o răceală urâtă. Îi arăți rapid ce materie am parcurs de când a lipsit ea, ce teme am avut și îi lași caietele de clasă. Ți le aduce mâine soră-sa. Ne-am înțeles?
- Da, am mormăit eu.
- Mai tare, că nu ai prune în gură.
- Da, am zis eu mai hotărâtă și m-am dus înapoi în bancă beată de fericire. Urma să merg acasă la Sașa. Mi-era un pic frică de soră-sa despre care Sașa zicea că-i o bestie cu chip de înger, dar nu atât cât să-mi umbrească bucuria. Ce putea să-mi facă, să mă mănânce?

Ne-a deschis un bărbat înalt, cu o mustață care îl făcea să arate ca unul dintre tipii de pe discurile bulgărești pe care soră-mea le avea ascunse lângă patul ei. Nu arăta ca tații pe care-i cunoscusem eu până atunci. În primul rând că purta blugi, nu pantaloni de costum sau de trening. Și fuma niște țigări pe care nu le mai văzusem. Însă ce m-a șocat cel mai tare e că peste ținuta lui de reviste, nenea Sandu avea un șorț de bucătărie.
- Haideți înăuntru, că probabil ați înghețat. Tu trebuie să fii Mona, mi-a zis, Sașa mi-a povestit multe despre tine.
- Despre mine, am bâiguit eu.
- Păi înțeleg că ești prietena ei cea mai bună.
- Prietena cea mai bună, am repetat eu și mi-a fost teribil de ciudă pe mine. O să creadă că sunt proastă mi-am zis, dar nu reușeam să articulez alte cuvinte.
- Poți să-mi zici Alexandru sau Sandu, cum îți place ție mai mult. Dar fără nenea te rog, că mă face să mă simt ca un babalâc, a zis el și m-am bucurat să văd că vorbește la fel de mult ca Sașa. Asta mă scutea de multe. Hai, că tocmai ne așezam la masă. Îți pun și ție. Sigur ți-e foame.
- Mi-e foame? am zis și am hotărât să nu mă mai obosesc să deschid gura.

Sașa era în bucătărie, stând înfofolită pe o băncuță cu spătar, sau mai bine zis pe un colțar.
- Azi avem specialitatea bucătarului: mămăliguță cu ouă și cu răbdări prăjite, a zis nea Sandu și fetele aproape s-au tăvălit de râs.
- Mămăligă - preferata lui Mona, a zis Sașa.
- Serios, îți place mămăliga?, m-a întrebat el și nu m-a lăsat să răspund. Eu am învățat să fac în armată. De fapt doar asta știu să gătesc.

Am luat o gură de mămăligă care instantaneu mi-a încălzit toată ființa.
- E foarte bună, m-am auzit spunând și am băgat o altă încărcătură în gură. De data asta m-am ars, dar nu mi-a păsat. Eram într-un soi de rai personal care până în ziua aia nici nu știusem că există. O bucătărie curată, copii care nu țipă tot timpul și care mă plac, un tată zâmbitor și mămăligă. Nu puteam să-mi imaginez ceva mai frumos de atât.

Am fost șocată să o văd pe Sașa cum se culcușește după masă în brațele lui tăică-su și îl mângâie pe mustață și pe barba nerasă. Când era taică-miu acasă, nu știam cum să mă țin cât mai departe de el. Dacă apăream în raza lui de acțiune, sau mă pocnea sau mă trimitea la magazinul din colț după bere. Nici acum nu știu ce uram mai tare - să mă rog de tanti Lenuța să-mi dea iară pe caiet, sau să-i aud vocea compătimitoare după ce ieșeam din magazin cu punga în care atârnau grele sticlele de bere. "Bieții copilași". Vocea pițigăiată a femeii - care altfel era foarte drăguță - mă zgâria pe creier. Un lucru n-am suportat în viața asta - să le fie oamenilor milă de mine.

Al doilea mare șoc a fost să intru în sufragerie care, urma să aflu mai târziu, era sanctuarul stăpânei casei, Laura sau Lala pentru apropiați. Nenea Sandu era cel mai cel tată, dar se vedea de la o poștă că nu el poartă pantalonii în casă. Ora exactă se dădea de la ceasul ei. Sincer, nu m-a impresionat nici covorul persan curat de puteai să mănânci de pe el, nici televizorul color, deși nu mai văzusem așa ceva în viața mea, ci biblioteca care ocupa un perete și jumătate. Nu mai văzusem atâtea cărți decât la biblioteca de pe Viitorului unde Alina mă lua câteodată cu ea și de unde împrumuta romane de dragoste și apoi se pitea în câte un colț al curții ca să le citească ascunsă de ochii mamei.

***
Olcitul a fost pentru Tanti Laura un fel de fata morgana. De când depusese banii, nu vorbea despre altceva decât despre cum va fi când va veni mașina, despre cum n-o să mai trebuiască să facă naveta la Gruiu cu trenul - între timp oricum prinsese post în București - cum vacanțele vor fi altfel - fără ore petrecute în trenuri împuțite cu zeci de papornițe. Lui Tanti Laura îi plăcea traiul bun, ea era adevăratul factor de progres în casă și nu rata nici o ocazie să spună lucrul ăsta. Deși era știut că este imposibil să primești mașina în mai puțin de doi ani, își pusese toate pilele în funcțiune pentru a trece pe un loc mai în față pe lista de așteptare. În ziua în care a primit în poștă înștiințarea că se poate duce să-și ridice mașina, zici că înnebunise de fericire. Ea, care era etern nemulțumită și bombănea pe toată lumea, acum era brusc amabilă cu toți din casă, ba chiar drăguță, aș putea spune. În ziua aia, trecusem pe la ei după școală ca să iau ceva de la Sașa. Cum ea venea de obicei după trei sau chiar 3 jumate, nu mă așteptam să o găsim acasă. Când am intrat în casă, făcea șnițele, cu radioul dat la maxim, din care se auzeau șlagăre românești. Ne-am dus imediat în cameră la Sașa ca să nu înceapă să ne bodogăne, cum făcea de obicei. I-am auzit vocea pițigăiată strigând ceva către noi.
- Vezi că zice maică-ta ceva.

Sașa a deschis ușa camerei și a întrebat-o:
- Vorbeai cu noi, mama?
- Da, întrebam dacă rămâne și Mona cu noi la masă, ca să știu câte farfurii pun.

Sașa s-a uitat la mine, eu m-am uitat la ea.
- Eu ți-am zis că e ceva cu maică-ta azi. N-ai auzit că mai devreme cânta la unison cu Corina Chiriac?
- Mama, să cânte? Pe bune, acum?
- Dacă-ți spun.
- Deci, rămâne sau nu, am auzit-o iar din bucătărie? Avem ciorbă de perișoare din care îi place ei.

Nici prin cap nu-mi trecuse vreodată, că Tanti Laura, Laura Balaura, cum îi spuneam în secret, știa că îmi place ciorba de perișoare. Mi se părea că pentru ea eram tot timpul transparentă. Am dat din cap că da.
- Da, mănâncă cu noi.
- Bine, mă bucur, vă strig când e gata.
- Băi, cred că maică-ta a băut gaz, am zis. Am închis ușa camerei și am izbucnit în râs amândouă.

Între timp a venit și Cristina, care fusese la meditații. Deși era doar în clasa a VII-a și zbârnâia la școală, tanti Laura o punea să facă meditații de două ori pe săptămână și la română și la matematică, spre marea ei oftică. I se părea că-i fură din viață. Dar asta era marea obsesie a lui Tanti Laura și motivul ei de mândrie, ca fetele să strălucească la școală și să meargă la cât mai multe olimpiade. Trebuia să aibă cu ce să se laude în cancelarie și la prietene. Comparatul copiilor pe vremea aia era sport național pentru părinții din familii mai cu pretenții. Iar Cristina făcea efectiv alergie când auzea pe maică-sa, care acasă mai mult tuna și fulgera, că se mândrește cu rezultatele lor școlare.

Fișier 2

Bunica Ica

Eu am insistat să facă și al doilea copil. De fapt să-l țină, că ea ar fi vrut să scape de el. Am rugat-o și cu cerul și cu pământul să nu facă avort, că nu se știa pe mâna cui încăpea. Știi și tu, era plin de măcelari care te scăpau de copil pe masa din sufragerie cu umerașul sau cu alte instrumente rudimentare, fără să le pese de nimic. Nu era de mirare dacă ajungeai la spital cu septicemie. Și acolo te lăsau să mori cu zile dacă nu spuneai cine te-a aranjat. Auzeam și eu tot felul de povești și eram îngrozită. Plus că, dacă ți-a dat Dumnezeu un copil, n-ai ce face, îl crești. Asta dacă ești om cu frica lui Dumnezeu. Și ea nu și nu, că nu se mai descurcă cu încă unul, că și așa e moartă de oboseală. O înțelegeam cumva și pe ea. Erau vremuri grele. Făcea și naveta. Abia se descurca cu prima fată. Se trezea în creierii dimineții, se ducea la coadă la lapte, apoi venea, mai trebăluia prin casă, trezea copila și bărbatul, le dădea de mâncare, îi pregătea, ducea fata la creșă și se suia în tren. O oră făcea până în amărâtul ăla de sat unde prinsese post. Termina orele, iar tren, mai stătea la o coadă, lua ceva de mâncare - dacă prindea - lua copilul de la creșă, gătea, spăla - la mână, că nici mașină de spălat nu aveau - călca sau mai strângea prin casă, încălzea apă într-o oală mare, spăla copilul, îl băga la somn și apoi se punea să corecteze lucrări, să facă planuri de lecție, ce mai avea ea de făcut pentru școală, de cele mai multe ori la lumina lămpii cu gaz, că știi cum era pe vremea aia, când îți era lumea mai dragă, luau ăștia curentul. Alexandru venea mereu târziu de la muncă - tânăr inginer stagiar, voia și el să se afirme. Știu exact cum se chinuia biata de ea, pentru că mă suna aproape în fiecare seară plângând în hohote. Mi se rupea inima. Tot greul casei cădea pe ea. Îți dai seama, dacă atunci când a rămas gravidă ăsta a fost primul ei gând. Să nu țină copilul. De aia i-am și zis că dacă îl ține o să am eu grijă de el. Și oricum, altceva mai bun eu n-aveam atunci de făcut, decât să slugăresc după bărbată-miu: pune-te masa, scoală-te masă.

Bine, întâi am încercat să-i conving să se mute la Brașov, că așa puteam să îi ajut cu amândouă, dar n-a fost chip. Alexandru avea un post bun și știi cum era atunci, dacă aveai buletin de București nu renunțai la el pentru nimic în lume. Ce conta că ea făcea naveta? Așa că i-am zis: fă bine și adu copila aici că ți-o cresc eu. N-a fost ușor să-l conving pe Mircea, dar l-am luat cu lugu-lugu și până la urmă a fost ca mine. El tocmai ieșise la pensie și avea tabieturile lui, sau mai bine zis fixurile lui. Ziarul-ziar, televizorul-televizor, plimbarea zilnică - că el întotdeauna a știut să se respecte. Nu ca mine. Parcă-l văd și acum: "Noi ne-am crescut copiii singuri, acum să se descurce și ele". De parcă el le crescuse pe Laura și Leti. El habar n-a avut. Lui nu i-a păsat decât de barou și de procesele lui, de chefurile pe care le trăgeau și de avocatele tinere după ale căror fuste alerga. Pardon, i-a mai păsat și de ținutele lui, că nu cred că exista avocat pe rază de 100 de kilometri care să fi fost mai spilcuit și mai pus la 4 ace. Doamne ferește să las vreo cută pe cămașă la călcat. Numai eu știu ce-mi auzeau urechile. Iar copiii erau responsabilitatea mea. Dânsul se ocupa numai de lecțiile de istorie și geografie, marile lui pasiuni. Zici că-l fătase maică-sa cu Larousse-ul în mână. În schimb, eu le spălam, eu le dădeam de mâncare, eu le îmbrăcam, eu aveam grijă să aibă tot ce le trebuie pentru școală. El doar venea, lăsa jumătate de salariu acasă, că de, restul erau ai lui pentru chefuri și cine mai știe ce. Dacă nu cheltuia 500 de lei pe lună la croitor, nu cheltuia nimic. Iar eu trebuia să le întorc fetelor paltoanele pe dos și să le tricotez ștrampi, pulovere, căciuli. Că de mine nici nu mai zic, umblam cu ce aveam, important era să nu le lipsească lor nimic. Din ce-mi lăsa el, eu trebuia să mă descurc cu ele. Plus cu toate pretențiile lui. Că nu exista să mănânce aceeași mâncare două zile la rând. Numai eu știu cum mă dădeam peste cap ca să fac rost de carne și de alte alea, că maică-sa îl ținuse numai cu mâncăruri una și una gătite de guvernanta unguroaică. Nota bene: era guvernantă, nu servitoare sau fată în casă. Rozi o chema și bărbatu-miu mi-a dat-o de exemplu toată viață. Că Rozi făcea, că Rozi dregea. Cred că de fapt el nu m-a luat de nevastă. El m-a luat de guvernantă, că așa mă trata. Și adevărul e că am c-am știut de la bun început lucrul ăsta. Ai mei sărăciseră după război și, deși eram de familie bună, nu se mai putea pune problema de zestre. Adică mi-a dat mama cearceafuri brodate de mâna ei și tot trusoul, dar bani, ioc, că nu mai aveau. Tata s-a bucurat că nu a trebuit să rămân de capul lui. Eu aș fi vrut să merg la facultate. Voiam să fac Litere. Am învățat engleza singură în secret dintr-o carte luată de la biblioteca din oraș. Ei, vise de fată tânără, de care nimeni n-a ținut cont. Singura lor ambiție era să mă vadă măritată bine. Nici nu le-a păsat că domnul m-a ținut de guvernantă. Cică să zic merci că nu e ciung sau bătrân. Nu dădeau doi bani pe fericirea mea oricum. Au avut și ei o viață grea, sărăcie, copii mulți, cred că și uitaseră ce înseamnă să fii fericit.

Mă rog, am divagat de la subiect. Cert e că așa am ajuns eu s-o cresc pe Sașa. Și, de ce să nu recunosc, Sașa a fost pentru mine o alinare. Aveam și eu pe lângă mine un suflet căruia părea să-i pese de mine. Îmi găsisem un sens în ea. I-am fost ca o a doua mamă. La 6 ani, când a venit să o ia la București că începea școala, s-a dat de ceasul morții. Au luat-o de aici și tot drumul până la București a țipat ca din gură de șarpe. O săptămână nu s-a oprit din plâns, că ea vrea la bunica. Dar nu era cale de întors.

Și acum mă mir că a ținut fie-mea cont de ce i-am zis și mi-a dat-o s-o cresc, că întotdeauna a făcut numai ce a tăiat-o capul. Cred că a fost singura dată în viața ei când m-a ascultat. În rest, a fost fata lui ta-su. Egoistă ca el. Și eu am avut grijă să-mi țin promisiunea. Am ținut-o pe Sașa ca-n puf. Câteodată, sora-sa cred că era geloasă, deși ea era cea crescută de părinți. Adevărul e că ele niciodată nu s-au avut bine. Au fost ca șoarecele și pisica.

Laura

Mama are în cap această fantezie că ea m-a convins să o fac pe Sașa. În realitate, n-aveam curaj să renunț la sarcină, nu în condițiile de atunci. Ei, că m-am ajutat cu ea, asta e adevărat. Ce-i al ei e pus deoparte. N-aveam cum să mă descurc cu doi copii. Abia făceam față cu școala și cu Cristina. Doar cine a făcut naveta poate să înțeleagă ce chin era. Două ore pe zi pe trenul ăla infect de navetiști, pe ploi, pe călduri, pe friguri și zăpezi și zloată. Plus cozile, grija zilei de mâine, toate lipsurile și fricile anilor '80. Iar la școală nu te întreba nimeni cum te descurci. Acolo copiii te luau de proaspătă. Și nu era simplu nici cu ei, că nu veneau la școală - mulți pentru că n-aveau cu ce să se îmbrace. Și atunci, băteam tot satul din casă în casă - și eu și alți profesori - ca să-i aducem la școală, că așa erau directivele de la centru. Trebuiau toți alfabetizați. Și pentru că erau puțini copii, aveai în clasă câte 2 sau chiar 3 generații, cu care trebuia să faci lecțiile separat, dar la grămadă. Iarna, îngheța apa pe tablă când dădeai cu buretele. Aveam o sobă, care dădea mai mult fum decât căldură. Mă mir că nu ne-am asfixiat. Ce mai încolo și încoace, era epuizant și demotivant. Și acum mă ia cu fiori când mă gândesc la locul ăla. Vorba poetului - Gruiu, cimitir al tinereților mele. Dar nu-mi permiteam să stau acasă, că salariul lui Alexandru abia ne ajungea și apoi nu voiam să pierd postul. Bun, rău, cum era, era un post de care trebuia să țin cu dinții. La repartiție, pierdusem postul în București cu câteva sutimi. Era cât pe ce să fiu șefă de promoție și atunci postul în București îmi era asigurat, dar în ultimul an de facultate am rămas gravidă cu Cristinuca și n-am putut să țin ritmul. Câteodată trebuie să accepți că nu le poți avea pe toate. Mie mi-a fost și îmi este în continuare foarte greu să accept lucrul ăsta. Și cu Sașa m-am învinovățit. Știu că a fost fericită cu ai mei și bine îngrijită, dar aș fi vrut să pot eu să o cresc. Mi se rupea inima de fiecare dată când mergeam la Brașov să o văd și o lăsam acolo. Și mie și lui Alexandru. Numai soră-sa jubila. Și pentru asta m-am învinovățit, nu mai zic, pentru relația proastă dintre ele. Multă vreme n-au putut să se suporte. Și eu mi-am zis că e vina mea. Dacă n-aș fi lăsat-o pe Sașa la mama - mă gândeam eu - s-ar fi avut și ele ca surorile. M-am luptat mult ca să le fac să se înțeleagă. Erau deja adolescente când au ajuns să nu se mai certe. Cred că au făcut-o doar ca să se coalizeze împotriva noastră. Am avut de tras cu ele, de ce să mint.

Mircea

Dacă e să fiu sincer, la început nu am fost foarte încântat de acest aranjament. Abia ieșisem la pensie și visam să îmi trăiesc bătrânețile liniștit. Avusesem parte de destulă agitație. Și, la insistențele nevesti-mi, a apărut în viața noastră drăcușorul ăsta de fată. Cât a fost bebeluș, prezența ei mă cam sâcâia. N-a fost prea plângăcioasă, dar nici mută nu era, iar la pensie numai de smiorcăieli de copil n-ai chef. Când a mai crescut, a început să mă amuze prezența ei. Și cred că am fost un bunic... simpatic, deși probabil acesta ar fi ultimul cuvânt pe care oamenii care mă cunosc l-ar folosi ca să mă caracterizeze. Cert este că am petrecut mai mult timp cu ea decât cu proprii mei copii. Eu o duceam la grădiniță, eu o aduceam, iar după masă aveam programul nostru. Cât bunică-sa făcea curățenie, noi ne duceam în parc. Duminica, la fel. Ne trezeam, luam micul dejun și plecam în oraș. Câteodată, ele se duceau dimineața la biserică și atunci ieșeam doar după masa de prânz. Ne plimbam prin centru sau urcam pe Tâmpa cu telecabina. Apoi ne opream negreșit la Casata. Ea lua un profiterol, eu luam o cafea. Îmi plăcea că-i mergea mintea și la lucruri mai de soi și la prostioare. Cred că n-avea nici 5 ani când știa deja toate capitalele Europei. Îi cumpărasem un glob pământesc care lumina și seara, înainte de culcare, puneam degetul pe el și ne imaginam că ne plimbăm prin lume. Îi povesteam despre Moscova, Paris, Teheran - locurile pe unde am mai umblat și eu - iar ea înregistra totul. Era ca un burete. Îmi punea zece întrebări pe minut. Și oricum, ce aș fi avut mai bun de făcut? Să mă uit la meciuri și la telejurnal și să mă las pisălogit de nevastă-mea. Prezența ei în casă ne-a făcut bine amândurora. Era un copil vesel și volubil. Era ca un soare răsare. Știa că mă topesc de dragul ei și profita de asta din plin. La un moment dat, devenise un partener redutabil la șah. Dacă o mai lăsau la noi campioană o făceam. Chiar m-am supărat pe ei că la București nu au dus-o la un club de șah. Avea fler copila. Când mergeam în parcul din centru, îmi cerea tot timpul să o duc la șahiști. Putea să stea să se uite la ei cu orele și, când ajungeam acasă, trebuia să jucăm să-mi arate ce mutări a prins. Și se întâmpla să mă surprindă cu unele.

Culmea e că după ce a plecat ea la București, relația cu nevastă-mea s-a schimbat. S-a produs o - nici nu știu cum să-i zic - o apropiere. Parcă am început să ne împungem mai puțin, să fim un pic mai atenți și mai toleranți unul cu altul. Ba chiar s-a întâmplat să ieșim în oraș împreună de câteva ori. Țin minte că de ziua mea de naștere, chiar în anul când a plecat Sașa, m-a scos de ziua mea la cină, la curu' Cerbului, cum îi zicea atunci. Bineînțeles, ticluise planul împreună cu ea. Ba chiar cred că fusese ideea Sașei. Am fost surprins să o văd pe nevastă-mea dichisită - își pusese o rochie pe care nici nu știam că o are în garderobă - și perle. Apoi, cu nu știu ce ocazie, am scos-o eu la alt restaurant - că doar nu era să mă las eu mai prejos. Apoi m-a dus ea la Casa Armatei la un concert de muzică clasică - marea ei pasiune și bucurie. Doar că eu am adormit în timpul concertului și asta a enervat-o crunt de apoi nu s-a mai repetat experiența. Dar a fost plăcut să ne comportăm și noi măcar o dată în viață ca doi oameni civilizați. Apoi ne-am întors fiecare în singurătatea lui. Sașa era singurul subiect comun de conversație.

Sașa

Între Bunica Ica și Bunicu s-a purtat mereu un Război Rece, iar eu am jucat rolul de pacificator. Cred că de asta am ajuns să fiu așa diplomată, pentru că de mică am simțit că e treaba mea să mediez între ei, să păstrez armonia în casă. Dacă nu eram pe fază săreau imediat unul la gâtul celuilalt. Dar nu pe față. Nuuu. Era un soi de agresivitate unsă cu un strat gros de bune maniere mic burgheze. În genul ăsta de familii, rar auzi țipete și uși trântite. Conflictele se bazează mai degrabă pe tăceri stânjenitoare, menite să-l pedepsească pe celălalt, pe replici scurte spuse scrâșnit printre dinți, pe reproșuri strecurate în fiecare frază în loc de virgulă. Cea mai puternică armă a unei femei nefericite nu este o limba ascuțită, așa cum ar putea părea la prima vedere, ci tăcerea agresivă. Nici o vorbă nu reușește să înfurie un bărbat la fel de rău cum îl înfurie tăcerea. Iar bunică-mea știa lucrul ăsta. Știa exact pe ce butoane să apese ca să-l scoată din minți pe Mircea. El ura să-i spun bunicul, sau tataie. Zicea că-l face să simtă coșciugul mai aproape. Pentru mine și soră-mea el a fost Mircea. Punct. Iar bunicii, când eram bebelușă, nu am putut să-i zic Bunica, și am poreclit-o Ica. Nimeni nu-i mai zicea așa. Era un fel de nume de cod între noi două. Lui mama și lui tata nu le-am zis niciodată altfel decât pe nume. Era ciudat pentru alți copii. Și pentru soră-mea. Dar în timp, s-a dat și ea după mine. Asta i-a șocat pe ai mei.

Îmi era greu să mă împart în iubirea pe care o simțeam pentru fiecare dintre bunici. Pentru că îi iubeam pe amândoi la fel de mult. Seara, când mă băgam în pat, îmi imaginam cum ar fi să îi văd fericiți împreună. Pentru o oră sau măcar un minut. Aș fi fost ok cu un minut în care Ica să-l vadă pe Mircea așa cum îi vedeam eu - deștept, elegant, amuzant. Cu mine era mereu pus pe șotii. Sau el s-o vadă pe ea prin ochii mei. Chiar și bătrână, era o femeie frumoasă, era cea mai frumoasă femeie din lume și cea mai iubitoare. Și spunea cele mai frumoase povești. După mine, bunica ar fi trebuit să se facă scriitoare. Bunicu nu vedea latura asta e ei. Din contra, zicea că trăncăne prea mult și atunci ea intra în silentio stampa. Mircea o vedea - ca să-l citez - colțoasă și bombănitoare. Și adevărul e că în prezența lui așa era. Cu mine, parcă se dezbrăca de masca aspră pe care o afișa zi de zi și devenea o zână. Era prietena mea cea mai bună. Nu cred că m-a iubit nimeni pe lumea asta cum m-a iubit ea. Mă învăța poezii, îmi citea și - aproape în fiecare seară - îmi povestea chestii imaginate de ea. Avea darul povestirii. Era o poveste, pe care cred că a inventat-o când aveam eu vreo 4 ani, despre cum, atunci când eram bebelușă, au venit la mine ursitoarele. Spunea că ea a stat ascunsă în spatele perdelei din camera mea și le-a văzut și a auzit tot ce mi-au urzit. Atât i-a trebuit, să-mi zică o dată povestea asta, că apoi am pus-o să mi-o spună în fiecare seară. Și era amuzant că de fiecare dată mai adăuga câte un detaliu și eu mă supăram, îi spuneam că povestea nu-i așa. Înainte să moară, am rugat-o să-mi scrie povestea cu ursitoarele într-un caiet, deși - mare fiind - nu uitasem nici un cuvânt. Dar am vrut să o am scrisă de mâna ei. Am pus-o să-mi scrie și alte povești pe care le inventa pentru mine - mi-ar fi plăcut mult să le public. Dar era deja prea bătrână și nu mai avea putere. Avea și un Parkinson, abia mai ținea creionul în mână. Am și acum caietul de la ea. L-am cărat după mine prin toate casele prin care m-am mutat. Caietul ăsta și niște jurnale ale ei pe care nimeni nu știa că le are.

Mircea era și el o poveste de om. O bomboană. Cel mai dichisit bărbat pe care l-am cunoscut în viața mea. Când îi spuneam chestia asta roșea ca un adolescent. Și mirosea într-un mare fel. Un amestec perfect de parfum mișto și tutun. Nu fuma mult, dar îi plăcea din când în când să fumeze câte o țigară în bucătărie, în ciuda protestelor vehemente ale Icăi. Parcă îl văd și acum, cum venea în bucătărie, unde bunica spăla vasele după masa de seară, deschidea tacticos geamul larg și își scotea pachetul de țigări din buzunarul halatului - avea el, ca domnii mari un hălățel de casă cu niște modele mișto - se așeza la masă și își aprindea Kentul. Nu fuma decât Kent. Din ăla de doctor. Iar bunică-mea exploda invariabil. Bucătăria era sanctuarul ei. El nu intra acolo decât ca să-și savureze țigara. Pentru că nu o fuma, o savura efectiv, la fel cum savura să o vadă pe Ica făcând 13-14. Mesele noi nu le luam în bucătărie, ca tot românul. Nu, le serveam la masa din sufragerie, cu față de masa călcată impecabil, cu tot dichisul. De fapt noi nu mâncam. Noi serveam masa. Era un întreg ritual construit în jurul acelor momente. Acum îmi dau seama cât de science fiction era tot. La micul dejun, cu cafeluța lângă el, servită în serviciul de zestre al Icăi, bunicul își citea în fiecare dimineață ziarul, proaspăt cumpărat de la chioșcul din fața blocului. Mi-am luat un mare prag când m-am mutat la București, unde micul dejun era un haos în care maică-mea ne înfunda în gură câte o felie de franzelă unsă cu pateu de casă sau vreun salam comunist odios în timp ce țipa la noi să ne îmbrăcăm că iar întârziem la școală. Și adevărul e că tot timpul întârziam din cauza Cristinei care, după ce că nu voia să mănânce nici de a naibii, se îmbrăca cu viteza unui melc. Mi-era o rușine de îmi venea să intru în pământ. Iar soră-mea râdea de mine de se căca pe ea și mă lua la mișto: eu ce să-ți fac dacă ai fost crescută ca la curtea reginei Angliei. Așa îmi zicea mereu. Ea ura să vină la Brașov. Prefera să se ducă la bunicii ceilalți, la țară, unde să alerge toată ziua și să se cațere în copaci. Ica i se părea o zgripțuroaică tristă, iar Mircea un comunist plin de bășini burgheze. Cred că expresia asta o luase de la taică-miu, că ea n-a avut niciodată conștiință politică. Ea a fost tot timpul foarte ancorată în realitatea de zi cu zi. Am fost și suntem megadiferite. Singurul lucru pe care îl avem în comun e că ne place cam același tip de bărbați. Chestie oedipiană, I guess. Una din plăcerile supreme ale Cristinei era să-mi sufle gagii. Mai ales dacă vedea că devin ceva mai mult decât iubiți de ocazie. Și na, ea a arătat mereu mai bine decât mine. Cu craci mai lungi, cu forme mai apetisante și cu părul ăla blond și creț pe care i l-am invidiat dintotdeauna. Singurele meu atuuri erau țâțele, capitol la care Cristina nu stătea deloc bine.

Mona

Erau zile când mi se părea că locuiesc în mintea Sașei. Vorbea atât de mult încât poveștile ei pur și simplu mă invadau. Nu mai știam unde se termină ea și unde încep eu. Era ca și cum în cap aveam în permanență un radio deschis la care singura emisiune era Breaking News about Sașa. O și iubeam - era a fun friend to have și știam că orice s-ar întâmpla mă pot baza pe ea - dar o și uram - pentru că totul era numai și numai despre ea. Aproape toate frazele Sașei începeau cu EU. Și adevărul e că era atât de lejeră în a relaționa cu oamenii, încât mereu i se întâmpla câte o chestie care merita să fie povestită. Iar mie trebuia să îmi smulgi cuvintele cu cleștele din gură. N-am fost niciodată regina conversației, asta și pentru că aveam sentimentul că mie nu mi se întâmplă nimic interesant. Lupta între noi era nedreaptă. O extrovertă și o introvertă trăind la umbra ei. Și hrănindu-se din poveștile ei. M-am apucat să scriu despre ea la sugestia terapeutului. Ca să mi-o scot din sistem. Mi-a zis că avem o relație de co-dependență și că nu e deloc ok. La început l-am contrazis cu multă vehemență. Dar el a insistat să scriu că vorbim pe urmă. Câteva luni mai târziu mi-am dat seama că aveam un folder în computer care se numea Sașa și care se tot umplea de fișiere. De altfel, la facultate când a trebuit să facem un proiect despre familie, eu i-am intervievat pe ai ei, nu pe ai mei. Abia acum îmi dau seama că eu pe Mateești îi consideram familia mea. Buba mare, mi-am zis. Avea dreptate terapeutul meu. Pare că nu trecuse prin școală degeaba. La un moment dat, mi-am dat seama că ar trebui să mă opresc, dar nu puteam. Aveam o plăcere bolnăvicioasă să scriu despre ea. Cred că, pentru prima data în viață, simțeam și eu că am putere în relație cu ea, că eu sunt cea șmecheră. Ca în sketch-ul ăla cu Toma Caragiu: "cică toți jucătorii buni sunt în rai. Da, dar arbitrii..." Da, povestea era a ei, iubiții erau ai ei, întâmplările erau ale ei, ținutele și fițele tot ale ei, dar de scris eu scriam. Eu hotăram ce s-a întâmplat cu adevărat, ce merită și ce nu merită menționat. Când m-am hotărât să transform povestea ei într-o carte am știut că pun cruce prieteniei noastre. Îmi amintesc perfect momentul când mi-a venit ideea. Eram în bucătăria ei, beam vin roșu și fumam o țigară înainte să vină invitații la ceea ce urma să fie o petrecere monstruoasă de ziua lui John. Când m-a lovit gândul ăsta am avut conștiința faptului că este ultima dată când petrecem împreună. Ne-am îmbătat amândouă ca niște servitoare. Am băut ca la 20 de ani. Mai mult eu decât ea. Sașa a avut tot timpul un stil de a bea încât nu se făcea cu adevărat pulbere. I-a plăcut mereu să rămână în control. Poate dacă n-ar fi fost atât de control freak nici nu mi-aș fi pus planul în aplicare. Dar în seara aia mi-am dat seama că asta ar fi cea mai bună răzbunare. Și singura cale pentru mine de a ieși din aura ei. Simțeam că avem atomii încrucișați prea grav. Și că dacă nu fac asta n-o să fiu niciodată cu adevărat liberă să-mi trăiesc viața. Mă rog, cât mi-a mai rămas din ea. Că la aproape 40 de ani nu mai poți să ai pretenția că ai toată viața în față.