Și am priceput că, da, și-au creat, dezvoltat, cultivat și transmis, de două mii de generații, abilitatea de a găsi hrană (mai ales, în pământ), de a găsi apă (adesea, în chiar fibra puținelor plante ale deșertului), de a-și construi un adăpost (care să-i apere de Soarele ucigător sau de frigul nopții sau de animalele și insectele locului, din scoarța eucaliptului piroman), de a-și produce, din te miri ce, dar, da, te miri ce din deșert, exact ceea ce le era de folos împotriva bolilor, infecțiilor, fricilor, coșmarurilor - că, până la sosirea Primei Flote, în anul 1788, dușmani cu trăsături asemănătoare lor nu aveau (minerale, plante, insecte).
Am încercat să înțeleg mitologia aborigenilor australieni, sintetizată de lumea occidentală prin conceptul Dreaming, inspirată, în mod cert, de ceea ce aceștia vedeau pe cerul nopții și reprezentată, la început, pe stânci (în diverse culori naturale), pe roci din deșert, iar azi prin atât de unice creații, atât de primitive hărți ale așezărilor din deșert, picturi atât de apropiate de arta modernă (prin folosirea punctului și a altor semne ce simbolizează oameni, locuri, animale, binecuvântări și pericole, realități, imaginație și vise).
Am încercat, la Ushuaia, la capătul Tierra del fuego, în sudul Patagoniei Argentinei, în ciuda a ceea ce mi se spusese despre comportamentul violent al ultimilor descendenți ai populațiilor indigene (chonos, alacalutes, tehuelces, onas, haush, yamanas), urmașe ale celor care, în urmă cu, probabil, 40.000 de ani, după ce au traversat toată Asia, apoi au trecut, cumva, într-o perioadă de îngheț, Strâmtoarea Bering, pentru a ajunge, în sfârșit, după un alt drum și un alt timp, până în Sudul Americii de Sud, să înțeleg motivele care i-au determinat pe aceștia să se încăpățâneze să rămână acolo, la capătul lumii, supraviețuind condițiilor extreme de temperatură, pericolului reprezentat de animalele locului, bolilor, iar, mai apoi, sosirii avizilor europeni. Au vânat și au pescuit, s-au îmbrăcat ori și-au construit adăpost din pielea și blana animalelor vânate, au format comunități, au supraviețuit și au ajuns aproape la pragul extincției (ceea ce s-a întâmplat, de exemplu, dincolo, în Chile).
Am încercat, în Rotorua și în Taupo, dar și în alte locuri din Insula de Nord a Noii Zeelande, pentru că acolo trăiește aproape întreaga populație maori, în ciuda a ceea ce am citit în muzeul din Waitangi (care prezintă o imagine parțial deformată și, evident, incorectă, a acestora) să înțeleg faptul că, bieții de ei, au fost păcăliți la scară istorică, atunci când li s-a cerut să semneze Te Tiriti, adică tratatul-document propus de britanici reprezentanților triburilor și grupurilor de maori, pe care, în schimbul cedării pământurilor, îi asigurau pe maori de faptul că vor fi protejați de răuvoitori, de pirați, de cuceritori. Iar bieții oameni, șefi de trib, cam 540, între care și 13 femei, adică adevărații și singurii locuitori ai celor două mari insule, încă de prin secolul al 12-lea, de când au ajuns acolo, venind dinspre mitologicul spațiu Hawaiki, și pe care chiar nu avea cine să îi atace și să îi cucerească, decât înșiși britanicii, s-au lăsat păcăliți, au înghițit gălușca și au semnat o versiune în limba maori, care, putem crede, era diferită de varianta în limba engleză.
Cultura acestor oameni însemna, așa cum înseamnă și azi, limba locului, maori, care nu a avut scriere până la sosirea, în 1840, a britanicilor, însemna un set de arte tradiționale, între care poi și dansurile locale, însemna arta delicată, impresionantă din punct de vedere social a tatuajului facial, însemna știința utilizării surselor naturale de ape vulcanice fierbinți pentru gătit, însemna protejarea locurilor considerate sacre (milford, fiorduri, ghețari, munți și vulcani, lacuri ori ape curgătoare). Așa cum înseamnă, la fel, și azi, valori culturale, istorice și sociale maori.
2. Am încercat, în Dubai și în Abu Dhabi, în ciuda a ceea ce mi se spusese despre bieții nomazi ai deșertului, care au creat micile comunități din chiar miezul acestuia, în urmă cu mai bine de două mii de ani, sau despre puținii berberi care s-au stabilit, în urmă cu circa 230 de ani, în satele de pescari sau în fortul Al Fahidi (1787) ori în fortul Qasr Al Hosn (1761), să înțeleg care vor fi fost modalitățile prin care aceste atât de fragile comunități au reușit să reziste, să se întărească, să supraviețuiască până azi. Răspunsul îl reprezintă, și în cazul lor, extraordinara capacitate a omului de a se adapta, de a-și inventa propria lume, de a conviețui alături de semeni, de animale, plante și insecte, în chiar mediul în care se stabilise (deșert, regiune cu temperaturi extreme), folosind, creator, exact ceea ce exista cu un rost, ceea ce putea fi îmblânzit, ceea ce se lăsa înțeles. De la nevoi de bază, obligatoriu a fi asigurate în condiții extreme, oamenii aceștia au depășit bariera necesarului și au dezvoltat un simț al unității, un spirit al ospitalității, un set de valori specific(e) etichetei sociale.
Bait Al Gawha - o experiență profund particulară a preparării, prezentării și servirii cafelei (blânde, translucide, aromate, degustată din cești mici); fabricarea leekh - plase pentru pescuit, pe care pescarii le fixează în apele golfului, pentru a fi umplute, în timp, de populația de pește a golfului; toate meșteșugurile asociate mării (pentru pescuitul de perle sau de pește); producerea de garboor - coș/capcană din fibre, pentru prinderea peștelui; realizarea de khanjar - pumnale tradiționale ceremoniale; crearea de bisht - o haină masculină elegantă, fabricată, de regulă, din lână de oaie, din păr de capră sau din fir de cămilă, purtată peste veșmintele obișnuite, în afara locuinței); producerea de bijuterii pentru femei - în scopul înfrumusețării acestora; realizarea de ambarcațiuni pentru pescuit - din lemn și alte materiale vegetale; accesorii diverse, destinate, de asemenea, mai ales femeilor; cultivarea de plante pentru fabricarea mirodeniilor folosite în gastronomie, dar și a aromelor destinate obținerii parfumurilor (pentru casă, pentru veșminte sau pentru corp); producerea de obiecte ceramice (hib - pentru păstrarea apei, burmah - pentru păstrarea laptelui; chirr - pentru păstrarea curmalelor și a peștelui); al sadu - torsul, țesutul și împletitul fibrelor vegetale (palmier) și a firelor animale; tradițiile culinare și cultura gastronomiei locale; bzar - o tehnică locală de amestecare a diferitelor arome vegetale și minerale (turmeric, șofran, henna, coajă de rodie, copac de gumă arabică, indigo) folosite în alimentație, decorarea obiectelor domestice, realizarea țesăturilor sau a parfumurilor; talli - o broderie decorativă folosită pentru ștergare, carpete, unele obiecte vestimentare; micul război de țesut, confecționat din palmier sau jujuba.
Toate acestea, la fel cum le-am întâlnit, admirat și studiat în Al Sindhaga Heritage Museum din Dubai, m-au apropiat, din nou, de esența vieții acestor oameni ai emiratelor, de modul în care au învățat să folosească ceea ce natura le-a oferit, de inteligența și înțelepciunea lor, aici, în Abu Dhabi, în House of Artisans, parte integrantă a spațiului cultural și istoric Qasr al Hosn - fortul, cea mai veche construcție (din chirpici, desigur) din Abu Dhabi. Se împletesc firesc, și aici, istoria și cultura, tradiția și continuitatea, frumosul și utilul, naturalul și imaginarul. Și se încheie, astfel, o călătorie. La timp, pentru ca alta să înceapă, peste doar câteva zile.
