Oamenii, simpli, săraci și fără de putere, dar dornici de liniște, de pace, de înțelegere s-au supus, s-au mutat - după cum li s-a spus, au iubit ori au urât ce li s-a indicat ca fiind de acceptat ori de respins, s-au adaptat - că asta este, o scriu din nou, ca specie gânditoare, principala noastră caracteristică, cea care ne-a ajutat - fie că o recunoaștem sau ba, fie că o acceptăm sau nu, fie că mai avem viu acest simț sau dacă a apus aproape definitiv, să răzbim prin istorie, prin molime, prin culturi (unice, perfect identificabile și de neconfundat; vecine, întâlnite, suprapus; existând împreună, acceptate sau contestate, încă vii sau apuse). Pentru că aici, la ideea asta, îmi doresc să ajung, după un preambul - la faptul că exact așa a fost toată plimbarea noastră istorică, spațială și temporală, evazivă sau concretă, fermă sau imaginară. Și, prin astfel de locuri și prin asemenea culturi au fost, sunt și vor fi, mai departe, drumurile mele.
a. Ce reprezintă frontiera dintre Macedonia de Nord (fostă FYROM, fostă parte a Iugoslaviei socialiste, fostă parte a regatului Iugoslaviei, fostă parte a regatului Serbiei...) și Grecia, altceva decât o linie deloc imaginară, ci foarte concretă politic, dar cât se poate de inutilă, artificială și anostă cultural? În ambele părți, cultura macedoneană - că este una singură, se revendică de la dinastia Temenizilor, de la cei veniți din Argos, de la neamul războinic al lui Filip al II-lea al Macedoniei. În ambele părți, moștenirea greacă, romană, bizantină și otomană au lăsat aceleași dovezi, aceleași urme, aceleași mărturii, aceleași influențe, aceleași povești. Chiar dacă ele, poveștile astea cu eroi, cuceritori, fondatori de dinastii și cuceritori ai lumii, se spun - rizibil, într-o limbă care, de fapt, nu doar că nu există, dar nici nu are cum să existe, pentru că este una falsă, derivată din sau înrudită cu altele, multe, vecine, macedoneana, sau se spun în arhaica limbă greacă, în mod cert, cea atât de aproape de greaca medievală, de greaca elenistică, de greaca din epoca arhaică și clasică, de greaca miceniană, de proto-greacă. În fond, o limbă vorbită azi de circa 13 milioane de oameni răspândiți prin Ellada, Cipru, regiunile Vlore și Gjirokaster din Albania, prin Calabria, Salento și Messina, în Italia, prin Balcanii de Sud, prin Caucaz, pe țărmul Mării Negre, prin Asia Mică, prin Estul Mediteranei.
Azi, însă, imaginea Soarelui de la Vergina, locul ales de Filip al II-lea să îi fie casă, oraș, palat și mormânt, preluată pe drapelul omniprezent al Macedoniei de Nord, mărturisește, încă o dată, ruptura nenecesară, artificială și păguboasă cultural, dintre cele două țări care își dispută moștenirea culturală și teritorială a macedonenilor temenizi, a unui neam care - așa a fost jocul istoriei, a ajuns să cucerească o lume îndepărtată, necunoscută, diferită, până hăt, departe, în Asia Centrală și Nordul Indiei. Pentru că mari mi-au fost și uimirea și bucuria și curiozitatea, atunci când, în urmă cu trei săptămâni, întâlneam, în călătoria mea pe drumurile Uzbekistanului și prin orașele sale, deopotrivă legende, mituri și povești despre un anume, tânăr, frumos și nebun, Alexandru cel Mare, dar și urme concrete ale prezenței sale și a soldaților ce îl însoțeau. La fel cum simțisem, cu mulți ani, în urmă, la Persepolis, în Persia de altă dată, de azi și dintotdeauna. Cât de bine le-ar sta macedonenilor împreună, mândri de istoria lor, de pământul lor, de culturile care s-au succedat și cărora le-au fost martori, mândri de limba lor, una singură.
Este bine, este foarte bine să călătorești, în lumea asta macedoneană europeană, făcând abstracție de frontiere, de limbi, de monedă. De mândria prostească a unora, de exagerările altora. De simbolurile exacerbate, de ideile afișate ostentativ. De ura (da, există, se simte în conversații, în muzee, în denumiri oficiale), de râca, de opoziția reciprocă dintre macedonenii din țara cu acest nume și macedonenii din țara cu nume grecesc. Vei întâlni vestigii macedonene și grecești (Gevgelija sau Bitola, respectiv Aigai, Verioa, Mieza, Edessa, Pella), așezări romane construite peste cele grecești (Heraklea Lyncestis, respectiv Vergina sau Philippi), biserici bizantine - pe fundația unor bazilici romane (la Ohrid, respectiv Thessaloniki), monumente care au urmat cursul religios al istoriei, fiind, pe rând, creștine, musulmane și din nou, creștine (la Skopje sau oriunde în Macedonia grecească).
b. Când mi-am început călătoriile, drumurile prin istorie, prin culturi, prin întâmplări, mai degrabă eram dornic să ies, să plec de-aici, să încerc să mă conving că există, totuși, ceva, dincolo de acest minunat și unic și fabulos spațiu carpato-danubiano-pontic. Am plecat, mai întâi, pe lângă casă, în vecini; confuz, divergent, curios și temător. Apoi, din ce în ce mai departe, peste țări și peste mări. Și am ajuns în locuri în care cultura inițială a locului este prezentă și azi, necontaminată (sau prea puțin, încât nu contează), neînlocuită, originală. Sunt, din păcate, aceste locuri, din ce în ce mai puține. Dar, din fericire, încă există. La Alice Springs, locul în care s-au retras, izolat și concentrat aborigenii, pentru a-și păstra modul tradițional de viață și propria artă. La Rotorua și Taupo sau Wanaka, locul în care este vie cultura maorilor veniți din Hawaiki. La Angkor Wat sau Preah Vihear sau Vat Phou, locuri unde kmerii originali și-au ridicat, în piatră, miturile și credințele. La My Son, ori în Ubud ori în Madurai, locuri ale hinduismului, solar sau întunecat. La Kandy, Dambula sau Anuradhapura sau Polonnaruwa, locuri ale budismului intact, neatins de alte influențe În San Cristobal de Las Casas, unde, dacă știi unde să cauți, întâlnești indigeni ce nu și-au amestecat niciodată sângele cu cel spaniol. La Konya ori la Blagaj (lângă Mostar) sau în Libohove (lângă Gjirokaster) sau în Samarkand (pentru că lumea este atât de mică), locuri în care încă supraviețuiesc diverse ordine ale sufismului. În Potosi, vizitând Cerro Rico, aducând un omagiu milioanelor de indigeni aymara și quechua care au săpat, sute de ani, în acest cel mai bogat munte de argint al lumii, care le este și mormânt. În Dubai - satul cu două sute de pescari, din urmă cu două sute de ani, nu orașul de azi. La Chan Chan, capitala regatului Chimor sau la El Brujo, capitala culturii Moche. La San Ignacio Mini și pe unde s-au mai stabilit misiunile iezuite (sau ale celorlalte ordine religioase) - în Argentina, Brazilia și Paraguay. La San Agustin, locul unei misterioase culturi columbiene. La El Chorro de Maita și în alte presupuse locuri ale culturii Taino din Caraibe.
Apoi, am observat o succesiune istorică și cronologică a culturilor, o suprapunere, temporară, a existenței lor, o conviețuire (benefică pentru oamenii locurilor, dar nedorită de autorități, deși au existat și excepții, precum în Imperiul Persan), urmată de o înlocuire definitivă. În toată lumea mediteraneană (Ostia, Ariminum, Naissus, Florentia, Lutetia Parisiorum, Iulia Aemona, Pietas Iulia Pola, Lugdunum, Augusta Treverorum, Bracara Augusta, Iuvavum, Caesar Augusta, Londinium, Traiectum, Colonia Agrippina, Aquae Sulis, Bonames, Gerulata, Vindobona, Aquae Granni, Andautonia, Aquincum, Ulpia Traiana Sarmizegetusa, Aelia Capitolina, Ragusium, Venetiae, Volubilis, Sopianae, Mediolanum, Nicaea, Aquae Calidae, Trapezus) unde culturile, credințele, limbile și obiceiurile locale au fost înlocuite, în cei patru sute de ani ai dominării totale a acestui spațiu de către imperiile pre-romane , iar apoi de Imperiul Roman și unde tăvălugul administrației romane și planurile arhitecților imperiului au clădit, prin repetare, palate, piețe publice, foruri imperiale pline de statui, băi, terme și locuri pentru libații, magazine și spații de depozitare a produselor, străzi cu proprii canale de alimentare cu apă și de preluare a reziduurilor, odeon și teatru, bordeluri, taverne, vespasiene, șosele de mii de kilometri, pentru carele comerciale și militare, vile somptuoase pentru demnitari și locuințe simple pentru oamenii de rând, închisori, clădiri administrative, columne pentru rememorarea victoriilor, bazilici pentru iertarea păcatelor și preamărirea împăratului.
Imperiul Persan (care s-a întins până în Balcani, în Egipt, în Vestul Asiei, în Asia Centrală, în Valea Indusului), în schimb, a considerat mai utilă, deopotrivă pentru el însuși, dar și pentru etniilor cucerite, păstrarea identității culturale a popoarelor integrate, schimburile dintre acestea și, deci, o viziune integratoare, civilizatoare, și nu una cuceritoare. Îmbinând elemente puse în practică și dezvoltate de romani și de perși, otomanii, controlând Sud-Estul Europei, Vestul Asiei, și Nordul Africii, asimilând etnii nedorite de alții (de exemplu, evreii sefarzi), au dezvoltat un altfel de imperiu, în care științele erau bine-venite, în care fabuloase descoperiri (tot științifice, dar și artistice) au avut loc, în care etniile fie își puteau păstra caracteristicile culturale (în schimbul plății unui bir sau a unui peșcheș) sau și le puteau pierde, obligate fiind să le înlocuiască cu cele oficiale (în caz de îndârjită nesupunere de conștiință sau de marafeturi sau de neacceptare a puterii străine). Au transformat în moschei locurile în care se practicau alte forme de cult, au impus obiceiurile curții, au modelat, în final, istoria, cultura lumii și harta acesteia.
Mult mai recent, am decelat și existența, care este departe de a deveni ceva obișnuit și, cu atât mai puțin o regulă, unor locuri în care întâlnirile culturale au fost și rămân în continuare, un succes, o reușită, o formă de existență specifică acestui secol, o modalitate concretă - printre puținele pozitive azi, de construire și de consolidare a unei veritabile globalizări culturale. Țări recente (recent create și cu o populație cu adevărat tânără, profesional și cultural, pregătită pentru provocările ce stau să vină, de exemplu, Emiratele Arabe Unite). Orașe ale sincretismului cultural, religios și social, în care, oameni ce provin din culturi diferite, din credințe divergente, din medii sociale opuse, conviețuiesc, trăiesc și dezvoltă, împreună, orașul sau regiunea sau țara (de exemplu, Toronto, New York, Londra, Sydney, ori, poate, încă mai concludent, Republica Singapore, oraș-stat, în care limba națională este malay, limbile oficiale sunt mandarina și tamil, lingua franca, necesară tuturor, este engleza, iar foarte aproape și, din ce în ce mai răspândită, este și araba Golfului Persic (sau Arabic), o zonă de tradițional schimb de mărfuri, idei, valori culturale. Bun, foarte bun, exemplul acesta, mai ales că mă pregătesc să ajung, din nou, acolo, în Singapore, peste doar două săptămâni.