Eșarfa galbenă

Avea un ochi verde și altul căprui. Ceacâr, cum ar veni! Nu că m-ar fi deranjat meteahna asta a lui, dar sunt sigur că și de la ea i se trăgea cârligul formidabil la femei.

Îi eram ucenic în ale amorului și nu încetam să mă minunez de aventurile lui. Când apărea în cârciumă, toate fetele intrau în trepidație. Frumoase sau urâte, tinere sau bătrâne, măritate sau văduve, se băteau să-l servească la masă. Și nu numai pentru bacșișurile grase!

Mai mereu, pleca însoțit de câte una. În nopțile acelea, eram nevoit să rămân până târziu în cârciumă, fără să grăbesc spălatul farfuriilor, lustruitul argintăriei sau măturatul dușumelelor, căci înțelegerea noastră era să nu urc în mansardă cât timp rămânea aprinsă lampa din fereastră.

În seara aceea, Gore a intrat mai țanțoș ca niciodată, învăluit în cunoscutul lui parfum de mosc. Blacheurile cizmelor de cowboy îi țăcăneau ritmic pe pardoseala mozaicată, chica sură îi strălucea de la briantină iar cămașă albă de poplin părea fosforescentă în lumina petromaxului.

S-a așezat la masa lui de lângă fereastră și și-a comandat, ca de obicei, coniacul dublu. Tocmai debarasam o masă, când îmi făcu semn să mă apropii. Își îndreptă portțigaretul către singura masă ocupată de pe terasă:
- Îi știi, puștiule?
- Doar pe el! Costandache, patronul gaterului din Obor. Tocmai m-a trimis la florărie după un buchet de trandafiri roșii.
- Lasă asta, Țâcă! Pe ea, pe ea o știi?
- N-o știu, da'i faină tare, nene!

Zâmbi, clipind din ochiul căprui:
- O s-o știi, puștiule, o s-o știi! Din povestea mea de mâine o s-o știi!

Scoase un carnețel și-un creion chimic și începu să scrie. După ce-a isprăvit, a rupt fila, a împăturit-o și mi-a băgat-o în buzunarul șorțului:
- Fii atent, Țâcă: te duci la telefonul de-afară și-l suni pe băiatul de la tejghea! Ai grijă să nu-ți recunoască vocea! Spune-i să-l cheme la telefon pe burtos. Când ăla vine, citește-i ce ți-am scris pe bilețel! Ai înțeles?
- Înțeles, Gore!

Am ieșit pe trotuar. Din cabina telefonică vedeam ca-n palmă masa de pe terasă. Felinarul cu gaz o lumina grozav. Am rugat-o pe centralistă să-mi dea la telefon cârciuma și mi-am strâns nările între degete:
- Alo, sunteți Lebăda?
- Da, restaurantul Lebăda. Ce doriți?
- Domnul Costandache e cumva la dumneavoastră?
- Îmi pare rău, dar n-avem voie să vă dăm informația asta!

Al dracu', Gelu, ce angajat corect se prefăcea că e!
- Cum doriți, da' dacă-i acolo, spuneți-i că i-a luat foc fabrica.
- Aoleu, mă duc să-l chem, așteptați la telefon!

Mă lăsă să aștept, singur cu Zavaidocul din tonomat:
"Dragostea e ca și-o râie,
te mănâncă și-n călcâieee..."

N-apucai să mai aflu pe unde te mai mănâncă dragostea aia, că Gelu opri măgăoaia. Auzii în cască o voce răgușită, de vechi fumător:
- Costandache îs, cine ești mata?
- Vecinul din capu' străzii sunt, șefu', să trăiți!
- Ce dorești?
- Veniți repede, că iese fum din depozitul dumneavoastră!
- Ai anunțat paznicul?
- N-am dat de el, șefu'! Am chemat eu pompierii, să știți! Nu-i mai chemați și dumneavoastră!

În timp ce-mi jucam conștiincios rolul, stăteam cu ochii țintă pe terasă. L-am văzut pe Gore apropiindu-se de masă, cu mersul lui de felină hămesită. N-a zăbovit mult. S-a aplecat ceremonios către femeie, i-a șoptit ceva la ureche, apoi a dispărut în întuneric.

Vocea din receptor era strangulată de panică. Omul a mai bâiguit câteva înjurături și blesteme la adresa paznicului, apoi a închis. L-am văzut întorcându-se pe terasă. Acum părea și mai scund, și mai burduhănos. Fără să se așeze, gesticula, agitat. Pesemne îi cerea femeii să-l însoțească. Ea îl privea calm, clătinând din cap, a negație. Nefericitul ridică din umeri, își puse pălăria și plecă în fugă.

După ce zgomotul automobilului se pierdu în noapte, femeia își legă eșarfa la gât, ieși în stradă și o luă în direcția în care tocmai dispăruse Gore. Din cușca telefonului, i-am admirat mersul princiar. Credeți-mă, era cea mai sexy puicuță pe care o văzusem vreodată! Ce talie! Ce șolduri! Ce țâțe! Greta Garbo în persoană, nenicule! Mi-era clar că în noaptea aceea urma să ajung foarte târziu acasă.

Orologiul bisericii armenești bătuse de mult miezul nopții, când am dat colțul pe lângă zidul cimitirului. Fereastra mansardei noastre era singura luminată din tot cartierul. M-am așezat pe bordura trotuarului de vizavi și mi-am răsucit o țigară cu tutunul scos din chiștoacele adunate în cârciumă.

Ceva nu era în regulă: nicio umbră nu tulbura liniștea perdelelor. Am urcat tiptil scara de lemn, cu gândul să-mi apropii urechea de tăblia ușii. Nu a fost nevoie: ușa era întredeschisă, cum nu o mai găsisem niciodată. Am dat-o de perete și l-am văzut pe Gore, întins pe pat, gol pușcă, privind cu mare atenție tavanul.
- Hei, Gore, nu dormi?

Niciun răspuns.
- Gore, m-am întors!

Liniște. Gore al meu părea, în continuare, foarte interesat de pata galbenă de pe tavan. M-am apropiat și i-am pus palma pe frunte. Mi-am retras-o imediat, speriat de răceala atingerii.

Era cel dintâi om mort pe care îl atingeam în viața mea. Prima grijă a fost să-i acopăr goliciunea cu cearșaful. Apoi am ascuns în șifonier eșarfa galbenă, am ars în godin bilețelul lui Gore și am spălat cu mare atenție cele două pahare de pe masă. Buchetul de trandafiri l-am aruncat la groapa de gunoi din fundul curții. La fel și sticla de șampanie golită.

Când m-am întors, am pus mâna pe receptor și i-am cerut centralistei să-mi facă legătura cu poliția. Telefonul a sunat de mai multe ori, până să aud vocea morocănoasă a caraulei trezite din somn:
- Poliția suntem! Ce doriți?
- Bună seara, vreau să anunț un deces.
- Mda, decesul cui?
- Al lui Gore Stănoiu.
- Aoleu, Gore "Șarpele", fotbalistul?
- Chiar el!
- Dumneata cine ești?
- Nepotul lui.
- Bine, stai cu mortu' că venim urgent!

Primul a apărut comisarul Neacșu. L-am recunoscut, căci venea destul de des la cârciumă.
- Tu ești nepotul?
- Da, dom' comisar, să trăiți!
- Erai aici când a... când a mierlit-o?
- Nuuu! Eram la muncă.
- Mda, parcă te știu! Ești băiat de prăvălie la alde Cristescu?
- Da, dom' comisar!
- Așa l-ai găsit?
- Da, dom' comisar, nici n-am avut curaj să-l ating.
- Bine, să vedem ce spune și doctorul.

Doctorul sosi gâfâind, după o vreme. Era nădușit de la urcușul scării. Își puse, tacticos, mănușile de cauciuc și-și începu treaba. Dădu la o parte cearșaful și ridică daravela inertă, cu două degete. Fluieră admirativ:
- Ia uite ce-avem noi aici, comisare! Al naibii, Terente, ce rangă purta în pantaloni și noi nu știam!

Comisarul rânji:
- Nu știam noi, doctore, da' poate că femeile noastre or fi știut!

Fix așa a spus: "femeile noastre", nu "nevestele" sau "consoartele"!
- Trage-o de moț, doctore, poate ne zice și nouă în câte găuri afurisite o fi intrat, nesătula!

Cred că era supărat c-a fost scos din așternut în creierii nopții și-și vărsa năduful pe sărmanul mădular mort. Mai mort decât însuși stăpânul lui!

Doctorul și-a făcut repede treaba. A tras cearșaful peste fața lui Gore și și-a scos mănușile:
- Eu am terminat, comisare. Mie-n sută că i-a plesnit inima! De la fotbalul ăla nenorocit i se trage. Toți o mierlesc de tineri, din pricina efortului.

Comisarul rânji din nou:
- Hehe, și din pricina muierilor, doctore!
- Ai dreptate, sexul e periculos! Noroc că noi, ăștia, mai în etate, știm să ne ferim de el!

Stăteam cuminte pe scăunelul meu dintre lavoar și lada cu gheață și le ascultam conversația. Chiar și Gore îi asculta, dezgustat, cu ochii în tavan. I-am răspuns doctorului în locul lui, în gând de bună seamă:
- Da, dom' doctor, sexul e foarte periculos, da' numai dacă-l faci cu o femeie superbă, cu sâni mari, talie subțire, șolduri generoase și eșarfă galbenă la gât!

Parcă citindu-mi gândurile, doctorul se întoarse spre mine:
- Ți-l luăm pentru autopsie, băiete! Vii după el peste trei zile! Miercuri, adică!
- Io, dom', doctor?

Mă privi iritat:
- Nu tu, puștiule, tata meu mare, că-i mort de mult!
- Măcar pot să vin cu mama, că doar i-e soră?
- Poți! S-aduceți straie de înmormântare, un prosop, un kil de spirt sanitar și-un pachet de vată!

Deschise geamul, își chemă băieții de pe ambulanță, apoi ieși oftând, cu gândul la treptele periculoase.

După ce mi l-au luat pe Gore, am rămas singur cu comisarul. Scria de zor:
- Cum te chemă, puștiule?
- Acsinte, Vasile Acsinte.

Mă privi peste ochelari:
- Ai op'șpe?
- Am!
- Știi să citești?
- Știu!
- Bravo! Citește și semnează!

Am citit, am semnat și a plecat.

Luni dimineață, poza lui Gore și poza mea au apărut pe ultima pagină a ziarului Deșteptarea:

"O veste tristă

În noaptea de Sâmbătă spre Duminică, ne-a părăsit pentru totdeauna marea glorie sportivă a orașului nostru, fotbalistul de geniu Grigore Stănoiu. Ni-l amintim cu toții ca centru atacant al naționalei României din anii '20.

Cel alintat de public Gore Șarpele, ne-a adus atâtea bucurii, încât tristețea noastră de acum este nemărginită.

Decesul a fost anunțat de nepotul său iubit, Vasile Acsinte (foto).

Surse din poliție ne-au informat că trecerea în neființă a marelui sportiv a survenit la domiciliul propriu, în liniște și fără suferință.

Slujba de rămas bun se va săvârși Sâmbătă, 15 Iunie, orele 12:00, la biserica Sf. Andrei- Prund iar înmormântarea va avea loc la Cimitirul Reînvierea.

Zbor lin către stele, dragul nostru Gore! Domnul să te aibă în grija Lui! Te va selecționa, desigur, în echipa de fotbal a îngerilor!"

L-a condus la groapă jumătate de oraș. Mama a împărțit săracilor toată bruma lui de avere. Chiar și patul în care și-a găsit, fericit, sfârșitul a fost cărat în cătunul nostru!

N-am ținut pentru mine decât vechea ladă de zestre pictată cu flori și păsări ciudate. În ea am adunat toate mărturiile gloriei lui Gore. Dedesubt, ghetele de fotbal, păstrate ca amintire. Deasupra lor, colecția de tricouri. Purtau numele răsunătoare ale celor care i le-au dăruit, după meciuri: Andrade, Meazza, Alcántara, Sindelar, Wetzer sau Guga. Peste ele, medaliile de campion, ținute în cutiuțe de catifea.

Sub capac, am așezat delicata eșarfă galbenă de borangic. Înainte de a o ambala în hârtia transparentă, mi-a venit o idee: am stropit-o, din belșug, cu inconfundabilul parfumul de mosc al lui Gore. Nu cred că am greșit prea mult!