În compania monştrilor

"Descrierile nu sînt tocmai genul meu", zice americanul Chuck Palahniuk*. Nici nu e nevoie. Ca să faci un roman de poveşti, trebuie să ştii să povesteşti. Să povesteşti atît de bine încît să-ţi stea mintea-n loc şi imaginaţia s-o rupă la fugă, unde-o vedea cu ochii. Să povesteşti îndrăcit, pînă cînd nimic din tot ce e omenesc nu mai e uman.

Palahniuk ia o mînă de personaje, le trînteşte nume de scandal, care-l scutesc de orice descrieri, Lady Zdreanţă, Sfîntul-fără-Maţe, Tovarăşa Lătrău, Ducele Vandalilor, Agentul Ciripel, Contele Calomniei (exact, aţi ghicit, un fost jurnalist), Mama Natură, Miss America (cine nu ştie cum arată o Miss America?). Şi tot aşa, şi tot aşa. Personajele astea, în frunte cu un maestru, copil bătrîn, se izolează într-un fel de tabără de creaţie. O casă după toate canoanele coşmarurilor, în care ar trebui să-şi scrie capodoperele. Capodopera n-o scrie decît Palahniuk: un basm horror, panoramic, cu vedere la abis. Un fel de tunel al groazei care străbate vertiginos o Americă sado-maso.

E o carte fascinantă ca un cîntec criminal de leagăn. Casa de creaţie se dovedeşte, nici nu se putea altfel, destul de bîntuită. Nu de fantome, ci de traumele scriitorilor-prizonieri. Fiecare, cu istoria lui de groază, cu inelul cu diamant din cenuşa soţului, cu ticul, boala, nevoile şi spaimele lui. Reporteri care ar ucide, la propriu, pentru o ştire bună, femei care se mutilează pentru a avea succes, bogaţi care se abrutizează din plictis, cupluri care se filmează pentru a se îmbogăţi, maseuze care masează criminal, veterani din Golf îmbrăcaţi în clovni, poliţişti care şterpelesc heroină din dulapul cu probe. Şi alţii, şi alţii. O galerie de monştri, veţi spune. Da, dar felul neaşteptat cum sînt povestiţi monştrii ăştia face toţi banii. Felul cum sînt întorşi pe dos, ca nişte păpuşi stricat-complicate, aproape te miri că din ei curge cuvîntul "sînge", nu "rumeguş". Felul cum îşi pierd corpurile pe drum, bucată cu bucată, convinşi că aşa trebuie să fie, dacă vor să aibă succes. Convinşi că singura solidaritate posibilă e să se devoreze unul pe altul. Mănîncă-ţi aproapele! sună porunca. Şi apoi taie-ţi degetele ca să-ţi scrii opera. Bieţi monştri, sărmani oameni!

Casa "bîntuiţilor" e o lume oricum mai puţin singură decît cea din afară. O lume în care nevoile de orice fel se astîmpără cu poveşti. O lume-închisoare şi o lume a tuturor libertăţilor. Extremă. Palpitantă şi inertă în acelaşi timp. O lume care poate fi povestită. Îndrăcit, desigur. Dar, pentru că a trecut de ţărmurile cunoscute ale reprezentării, nu mai poate fi descrisă. Nici nu trebuie. Dacă spui că Sora Justiţiară umbla cu degetul între degete, e de-ajuns.


Bîntuiţii, Chuck Palahniuk, Editura Polirom, 2007